Aurelian Gulan Victime Si Calai

Norocul meu a fost că am părăsit şi noi lagărul din Siberia, şi cu aceleaşi vagoane KGB am ajuns într-un lagăr enorm la Poltova, unde strânseseră toţi foştii prizonieri români din toate colţurile Uniunii Sovietice, de prin toate lagărele şi temniţele unde se săvârşiseră atâtea nelegiuiri şi crime, care mai de care mai odioase, împotriva unor oameni care-şi făceau doar datoria de ostaş la chemarea ţării. Aşa se va termina cel mai negru capitol din viaţa mea: aproape 12 ani irosiţi prin cele mai temute lagăre şi temniţe, aproape 12 ani de luptă acerbă pentru a supravieţui celor mai abominabile, mai monstruoase crime împotriva unui om, care nu a greşit cu nimic, care a plătit cu cei mai frumoşi ani din viaţă convingerea că a rămâne om în orice condiţii este singura datorie, care nu a admis sub nici o formă trădarea de ţară şi neam, care mai presus de libertatea lui a pus conştiinţa lui, neacceptând colaborarea

Cu inamicul şi KGB sub nici o formă şi în nici o condiţie, care nu şi-a vândut singura bogăţie de care dispunea – caracterul şi demnitatea ostăşească, care şi-a ales singur drumul unei morţi cinstite şi demne. Învăţasem să suport cu stoicism orice suferinţă fizică sau morală, cunoscusem cele mai îngrozitoare umilinţe, reuşisem să câştig bătălia cu mine însumi în lupta dintre libertatea prezumtivă şi trădarea incestă, eram pregătit pentru lupta cu viitorul meu.

O garnitură de tren cu câteva mii de români, ultimele resturi ale falnicei armate române, parcurgea ultimii zeci de kilometri, chiar dacă erau pe meleagurile de veci româneşti ale Basarabiei, totuşi pe teritoriul deţinut prin cel mai monstruos rapt de Uniunea Sovietică, până la noua graniţă pentru care pornisem în „războiul sfânt al neamului”, pe Prut, staţia de predare fiind Ungheni suntem recepţionaţi conform unor acte de un grup al noii armate populare române, probabil majoritatea securişti şi transferaţi ca marfă vie în sfârşit pe teritoriul României pentru al cărei viitor strălucit luptasem aproape paisprezece ani, plecasem la mai puţin de 21 de ani şi mă întorceam la aproape 34 de ani. Nici tu mâncare, nici minima asistenţă medicală, numai priviri piezişe şi perfide ne urmăreau cu o curiozitate disimulată, de parcă picaserăm de pe lumea cealaltă. Schimbasem doar ţara; sistemul şi slugile lui erau aceleaşi, ucenicii îşi depăşiseră de mult maeştrii, educaţi în acelaşi spirit al desconsiderării totale a omului, etichetat duşman de clasă, duşman al poporului. Fuseserăm trimişi de popor să-i apărăm libertatea şi demnitatea, să luptăm pentru aspiraţiile lui istorice de independenţă, pentru reîntregirea României Mari, aşa cum o moştenisem, ne întorceam ca cei mai înverşunaţi duşmani ai aceluiaşi popor, condus acum de călăii care contestaseră întotdeauna aceste graniţe, care deveniseră slugile unui sistem criminal internaţionalist, care excludea apriori interesele naţionale ale statului. Alte liste de proscrişi, alte repartizări pe grupuri şi grupuleţe după noile criterii ale unei noi şi improprii justiţii, ce urmărea în exclusivitate apărarea noilor cuceriri revoluţionare, străine poporului român. Era imposibil să-ţi stăpâneşti furia, indignarea, mai ales când eu ştiam de-acum mai bine decât oricine altul, în numele şi interesul cui îşi îndeplineau cu atâta sârguinţă noua „misiune istorică”. Mai întâi este separat un grup mai mare, care este îmbarcat imediat în alte vagoane, identice celor de care avuseseră parte aproape unsprezece ani, deosebirea fiind numai de acostament, grup care am aflat mai târziu că a fost dus în temniţa

Nu mai puţin temută Gherla, unde până au fost verificaţi şi reeducaţi, au mai ispăşit încă câte trei-patru ani. Printre ei gen. Gh. Stănescu, lt. Cosovliu, lt. Jura, prof. Ion Georgescu ş.a.

Restul eram împărţiţi în grupe pe criterii regionale sau teritoriale, de unde după spusele lor trebuia să obţinem acte de identitate de cetăţeni liberi ai Republicii Populare Române. Se verificau ultimele locuinţe declarate la ruşi dacă într-adevăr corespundeau cu realitatea listelor întocmite de ei în prealabil şi însoţiţi de un ofiţer de securitate sau de mai mulţi în civil, se pleca cu trenul în oraşul respectiv de reşedinţă. Oprirea prin gări sau debarcarea în Bucureşti în Gara de Nord constituia un spectacol lugubru, de un tragism demn de culmile atinse de către noul regim în înfăptuirea „noii societăţi visate de omenire atâtea secole”.

După ce ne admirau ca pe nişte animale curioase aparţinând noii menajerii a regimului, după ce aflau ce-i cu noi de fapt, cine suntem, călătorii întâmplători ne aruncau mâncare, ţigări, chiar şi bani ca o culme a celei mai amare umilinţe, totul spre satisfacţia nestăpânită a noilor călăi, care reuşiseră să ne asigure o primire ce avea să ne trezească la cea mai crudă realitate. Câteva sute de foşti ofiţeri şi soldaţi români bucureşteni suntem transportaţi în camioane în curtea Ministerului de Interne, atunci pe calea Victoriei, ulterior sediul Comitetului Central, unde ni se pun la dispoziţie câteva încăperi mari pentru a aştepta formele de eliberare şi adeverinţele de cetăţeni liberi. Operaţia a durat câteva zile, deoarece nu se rezuma la înmânarea unui act oarecare, ci la întocmirea unui nou dosar de „cetăţean liber”, ce completa dosarul cu care venisem din ţara fratelui mai mare. Erau chemate câte cinci persoane, compuneai de urgenţă o „autobiografie” unde trebuia să răspunzi la zeci de întrebări, inclusiv despre ţâţa de la care ai supt, locul şi data naşterii, domicilii avute, studii, funcţii, locuri de muncă, unităţi militare, bătălii la care participase şi decoraţii primite, prizonierat, condamnări, lagăre şi temniţe prin care trecuse şi părinţi, fraţi, rude până la a zecea spiţă, ce vrei să faci şi câte şi mai câte, după care, ca ultimul borfaş, erai fotografiat, ce-i drept fără număr, ţi se luau amprentele şi aşteptai o „adeverinţă”, o hârtiuţă cu numele, prenumele, adresa şi o fotografie, urmând ca în decurs de trei luni să-ţi procuri un „buletin de identitate”.

Nici nu-i interesa dacă mai există casa în care ai locuit, dacă mai există familia pe care ai lăsat-o acum paisprezece ani, cine avea să-i aştepte pe cei căsătoriţi atâta amar de vreme, cum ajungeai acolo, ce ai să mănânci. Erai scos pe o altă uşă, pentru a nu te mai întâlni cu cei cu care fuseseşi repatriat, în hainele cu care veniseşi din Rusia, fără să ţi se ofere un loc de muncă, precum ultimului cerşetor în ţara pentru care ţi-ai sacrificat cei mai frumoşi paisprezece ani din viaţă.

Îmi dăduse şi mie un camarad cinci lei, din banii căpătaţi în tren, cu care porneam în libertatea după care tânjisem atâta timp. Caut o carte de telefon şi încerc diferite variante, până la urmă reuşind să descopăr că unchiul meu, fratele tatălui meu, Dumitru Moisescu, mai locuia încă în Bucureşti pe strada Mircea Vodă nr. 7. L-am aşteptat la „ceas” la Universitate să vină să mă conducă într-o casă de oameni. Priveam lumea care se perinda nepăsătoare prin faţa unui om, care supravieţuise doisprezece ani în lupta aprigă cu moartea. Trăgeam cu nesaţ dintr-o ţigară, în timp ce mintea mea se învolbura cu zeci de gânduri legate de viitorul meu atât de incert, că toate visele mele făcute atâta vreme, care-mi alimentaseră speranţa supravieţuirii se spulberaseră din primele momente de când păşisem pe pământ românesc.

Revedeam ca într-un film scenele din ultimul lagăr, când citisem cum fuseseră primiţi spaniolii, austriecii şi nemţii, ca cei mai veritabili eroi, ca cei mai necontestaţi martiri ai secolului XX, ajutaţi cu atâta generozitate să-şi vindece cât mai repede traumele fizice şi psihice, să se încadreze în noua viaţă. Contrastul atât de izbitor, nemilos de brutal, mi-a prăbuşit şi ultima urmă de moral, zguduit şi-aşa în ultimele zile. Mânia ce mă stăpânea parcă-mi întunecase minţile, nu ştiam dacă eu sunt nebun sau toţi cei care se perindau prin faţa mea. Revolta era atât de mare încât nu-mi mai stăpâneam un tremur nervos ce-mi invadase tot corpul, spaima revederii cu cei dragi mă sufoca cu gândul obsesiv că va trebui să suport un alt lanţ de surprize, care mai de care mai dezamăgitoare pe care mi le va rezerva viitorul.

Simt o mână care s-a lăsat greu pe umărul meu şi când mă ridic de pe brâul de pe peretele Universităţii pe care aşteptasem aproape o oră, în faţa mea se afla un om impozant, mai ales prin statură şi prin greutatea corpului, pe care nu-l mai cunoşteam, dar care bănuiam că-i unchiul Dumitrică, aşa cum îi spuneam noi, Nepoţii. După ce, cu o voce tremurândă, m-a întrebat dacă eu sunt într-adevăr Aurel, am răspuns un „da” îngânat. Era mai mult jenat decât impresionat de arătarea din faţa lui, deoarece crezuse că-l va întâmpina un copil tânăr şi frumos, cum rămăsesem în mintea lui. Îl aştepta, în fapt, un bărbat de aproape 34 de ani, pe faţa căruia se cunoşteau urmele unor suferinţe ce avuseseră timp paisprezece ani să-şi sape nemilos prezenţa.

Îmbrăţişări îndelungate când îi simţeam trupul cum se scutură fără întreruperi de emoţie şi suspine, având în faţa lui o fiinţă împietrită de durerea aşteptării acestei clipe. Treziţi de realitatea nemiloasă şi ireparabilă îmi propune să mergem pe jos, să văd şi eu cum mai arată Bucureştiul, distanţa nefiind prea mare. Nici nu îndrăznea să mă întrebe ce-i cu mine, pe unde am zăbovit, ce-am pătimit. La un moment dat, din nou printre suspine, mi-a spus că nu sunt adevărate zvonurile ce le auzise că n-aş mai avea nici un dinte şi că par destul de sănătos pentru a lua viaţa de la capăt. El era maistru la ICAB avea vreo 700 de lei pe lună, iar mătuşa mea Elena mai câştiga şi ea vreo 600 ca taxatoare la ITB, suficient pentru a se descurca cu unele economii, având doi fii, pe Iulică şi pe Aurel.

Ajunşi acasă, o altă revedere de data aceasta cu o femeie, care plângea în hohote învierea unui mort. Eram vădit stingherit de atitudinea mea, care împietrit, impenetrabil aşteptam sfârşitul unor scene normale, eu nesuportând încă sub nici o formă nici cele mai sincere compătimiri. În timp ce eu mâncam ceva ce încropise mătuşă-mea la repezeală, unchiul meu s-a dus să dea o telegramă părinţilor mei la Olteniţa, să-i pregătească sufleteşte pentru revederea cea mare, care trebuia să aibă loc a doua zi. În timpul mesei mătuşa mea mi-a strecurat în buzunar 100 de lei să am şi eu un ban al meu, puţin sau mult, n-avem de unde să ştiu, deoarece nu cunoşteam noii bani, şi cu atât mai puţin valoarea lor. După-amiază, iscodit cu întrebări, am început să le povestesc câte ceva din cei aproape doisprezece ani de temniţe şi lagăre, evitând intenţionat orice notă de dramatism, suferinţele îmi aparţineau numai mie şi nimeni nu le putea înţelege în afară de mine. După o noapte de veghe într-un pat adevărat, din nou într-o pijama care atârna pe mine, am simţit că nu scăpasem unei supravegheri curioase a celor din casă, care încă nu se lămuriseră asupra integralităţii mele mintale.

A doua zi am plecat la Olteniţa. Aici mă aşteptau părinţii mei, care în ciuda unor haine festive ce le îmbrăcaseră, îmbătrâniseră peste măsură, supărările şi chinurile aşteptării văzânduse imediat pe chipurile lor livide şi supte. Revederea s-a transformat într-o scenă jalnică de nedescris, mă pipăiau să vadă dacă sunt viu, mă sufocau cu îmbrăţişări, mă udau cu lacrimi ce nu se mai opreau.

Într-adevăr eram stafia copilului lor de care se despărţiseră de aproape doisprezece ani, în revederea căruia doar părinţii mai puteau spera. Eu devenisem un bărbat matur, cu o privire ce voia să pătrundă cât mai departe, să sfredelească totul. Mama, albită complet, ca zăpada imaculată a Polului Nord, cu faţa suptă, cutată adânc de griji şi suferinţe, cu ochii tot mai mari şi frumoşi care ne încântaseră copilăria, acum erau adânciţi enorm în nişte văgăuni negre, secaţi de lacrimi, obosiţi de nopţile nedormite, chinuiţi de dorul pentru copilul lor care ar fi trebuit să le îndeplinească visurile lor cinstite, îndrăzneţe, dar îndreptăţite. Lângă ea, tata, o mână de om copleşit de ani, îmbătrânit prematur de sacrificiile făcute cu atâta mărinimie şi care se năruiseră nemilos în faţa realităţii atât de crude şi nemiloase, dar cu privirea încă ageră, cu vorbe şi gesturi calculate şi gândite de atâtea ori pentru această clipă a revederii. Făcea eforturi să nu pară impresionat de arătarea din faţa lui în dorinţa lui de a nu nărui şi ultima umbră de speranţă din noua viaţă ce trebuia s-o iau de la capăt.

Ajunşi acasă a chemat un croitor, un fost coleg de şcoală primară, care s-a oferit să-mi facă el hainele, însă spre ruşinea mea i-am uitat numele. Mi-a luat măsurile necesare pentru a-mi face două costume şi un palton din stofă cumpărate „pe puncte” în cadrul unei unei „cote” de la un „economat”. Erau noţiuni noi care-mi vorbeau de marile transformări petrecute, când nimic nu mai semăna cu ceea ce lăsasem. Cu noile costume de haine, o pereche de pantofi şi câteva cămăşi, păream un nou om gata să recupereze pe cât se putea anii furaţi de bestiile kaghebiste, irosiţi în temniţele lor de exterminare.

Alte revederi impresionante cu fraţii mei care între timp se însuraseră – îmi cunoşteam cumnatele, chiar şi un nepot – nu făceau decât să continue lanţul dezamăgirilor ce mă copleşeau din clipa când păşisem pe teritoriul ţării, totul contribuind la îndârjirea şi mai dezlănţuită cu care declanşam prima luptă cu viaţa „liberă”. Povestirile mele deveniseră seci, se limitau la trecerea în revistă cât

Mai laconic a unor evenimente majore trăite cu atâta intensitate ani şi ani îndelungaţi, evitam intenţionat tot ce putea avea iz de „eroism” în legătură cu supravieţuirea mea în nişte situaţii incredibile, în faţa unor crime monstruoase, fugeam ostentativ de interpretarea unor suferinţe, neînţelese de nimeni. Toţi, inclusiv cei mai buni prieteni, trăiseră la rândul lor evenimente care-i transformaseră, îi făceau indiferenţi şi nepăsători în faţa soartei unui om căruia Lahesis1 îi dăruise numai nenorociri, toţi erau preocupaţi în exclusivitate de problemele lor acute, pe care le crea cu grijă şi migală noul regim din România. În loc să povestesc eu miracolele care mă salvaseră, ascultam supus văicărelile lor în greutăţile întâmpinate în viaţa lor liberă, pentru a se încadra în dogmele şi morala unei societăţi care-mi era necunoscută.

Se schimbase şi lumea, se schimbaseră şi oamenii, constrânşi la o nouă adaptare, noţiunile îşi modificaseră conţinutul, noua morală îşi avea principii contrare celor lăsate de mine şi care-mi călăuziseră deciziile şi paşii în viaţă, virtuţile tradiţionale deveniseră delicte de crimă împotriva poporului, toţi terorizaţi de moarte, trăiau minciuna şi dezinformarea în toată plenitudinea lor, făceau orice să trăiască, compromisurile făcându-le inconştient, pas cu pas, până nu mai erau identificate. Îmi vorbeau şi ei de bestii, avocatul Gheorghe Ştefan, eu voi descoperi un altul şi mai perfid, mai monstruos. Părăsisem un imperiu dezumanizat de crimă şi teroare şi intram într-o lume animalizată, adaptată amoralităţii, în care domnea incompetenţa şi non-valoarea, o lume paralizată de pasivitate, care-şi savura clipă de clipă otrava minciunii şi injustiţiei. Era o lume anormală în care intra un om care se considera singurul normal şi sănătos mintal, era noua viaţă falsă în care trebuia să trăiască un om care descoperise marile adevăruri ale sfârşitului de mileniu. Zdrobit de dezamăgiri, marele învins trebuia să se încadreze într-o viaţă nouă, dominat însă de concepţii vechi care-l salvaseră paisprezece ani şi pe care era exclus să şi le poată schimba.

Consider util a trage unele concluzii la sfârşitul celei mai agitate perioade din viaţa mea, chiar dacă voi anticipa unele evenimente ce vor urma, scopul fiind o carte-document, nu una de literatură realistă împănată cu suspansuri. Prizonierii români au dus o

Luptă permanentă, sfidând consecinţele pentru a-şi apăra demnitatea de ofiţeri şi oameni. Au luptat cu înverşunare împotriva trădării, au declanşat primii, în bârlogul hidrei, rezistenţa anticomunistă, descoperind la faţa locului caracterul criminal al comunismului, politica de expansiune şi subjugarea slavismului-comunizat. Au demascat necruţător consecinţele trădării şi colaborării cu KGB-ul, aceştia devenind primii pioni în implementarea sub teroarea tancurilor sovietice a comunismului în România, fiind părtaşi la crimele săvârşite împotriva noastră pe teritoriul Uniunii Sovietice şi la crimele împotriva poporului român de îndobitocire, de genocid biologic şi moral. Eu personal m-am încadrat în sufletul şi spiritul unei naţiuni, ca ofiţer al armatei române, ca şef de promoţie al unei generaţii, şi mi-am îndeplinit cu sfinţenie o îndatorire de conştiinţă participând la un război de reîntregire, de refacere a graniţelor unei Românii pe care o moştenisem şi pentru păstrarea cărora jurasem, orice sacrificiu fiind impus de demnitatea unui ofiţer al armatei române. Am adoptat cea mai normală atitudine a oricărui ofiţer român, sacrificându-şi libertatea dar refuzând trădarea, colaborarea sub orice formă cu cel mai monstruos organ de represiune al comunismului, KGB-ul. Mi-am apărat demnitatea de ofiţer, luptând împotriva comunizării României. Am rezistat celui mai mârşav şantaj şi celei mai oribile înscenări, condamnarea la moarte şi exterminarea programată fiind consecinţele uneia dintre cele o sută de milioane de crime ale comunismului.

Crima KGB-lui a fost evidentă, am fost repatriat ca prizonier de război, trecut în rezervă de slugile din România pe data de 15 decembrie 1955. Deoarece cartea scrisă în 1986-1987 nu a putut fi publicată în Germania în 1990 şi nici în Canada în 1992, când am publicat-o în ţară, am vrut s-o completez cu o copie de pe procesele-verbale încheiate de ruşi la cele şaptezeci de hrăniri artificiale în timpul celor patruzeci şi trei de zile de greva foamei, de protest împotriva şantajului şi al celei mai odioase înscenări, drept pentru care printr-un memoriu am solicitat Tribunalului Suprem al Uniunii Sovietice să-mi pună la dispoziţie o astfel de copie. Redau în traducere, răspunsul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice:

Procuratura Federaţiei Ruse Procuratura Militară Regiunea Militară Moscova 19 nov 1993/Nr.4/145/91 113.035, Moscova M-35

Dovadă de reabilitare Prezenta înmânată cetăţeanului român Gulan Aurelian, născut în 1922 în Olteniţa-România, fost locotenent în Armata română, arestat la 10 mai 1948 şi judecat la 1 iunie 1948 de Tribunalul militar al trupelor NKVD, regiunea Gorki, pe baza pct. 1 din Decretul Sovietului Suprem URSS din 19 aprilie 1943 la 25 de ani lipsă de libertate în lagărele de muncă, fără confiscarea averii, în conformitate cu art. 3 pct. a al legii Federaţiei Ruse privind „Reabilitarea jertfelor represiunilor politice” din 18 octombrie 1991, este reabilitat. Concluziile de reabilitare au fost elaborate de Procuratura Militară a Regiunii militare Moscova, la 19 noiembrie

Procuror militar Zotov E. V.

Lăsând la o parte inadvertenţa, data de arestare fiind trecută 10 mai 1948, când mi s-a întocmit dosarul de criminal de război, în urma refuzului meu de a colabora cu NKVD, eu însă fiind arestat pe 15 aprilie 1948, zi în care am declarat greva foamei, neţinându-se seama că am fost întemniţat pe 13 mai 1944 în închisoarea Simferopol şi ulterior de trei ori în închisoarea din Gorki, trebuie să subliniez că eu nu am făcut cerere de reabilitare, deoarece nu am recunoscut absolut niciodată dreptul justiţiei sovietice de a mă judeca, demascând tot timpul şantajul şi înscenarea criminală. Eu am solicitat numai o copie după zecile de procese verbale de hrănire artificială. Dovada lor de reabilitare constituie de fapt dovada refuzului meu de orice colaborare cu NKVD, renunţând la libertate şi toate avantajele, gradele şi onorurile ce mi le ofereau, reprezintă recunoaşterea înscenării criminale a unui proces monstruos. Mi-am plătit onoarea de ofiţer, demnitatea de român cu aproape doisprezece ani de viaţă, în cele mai monstruoase condiţii de exterminare programată, în îngheţurile Siberiei, din care peste trei ani la Vorkuta, dincolo mult de Cercul Polar. Demnitatea este singura, cea mai mare şi mai de preţ avere a unui om.

PARTEA A PATRA – ROMÂNIA SUB OCUPAŢIE. GULAGUL INTERN

XV. OMUL ESTE CEL MAI FORMIDABIL ANIMAL DE PRADĂ, SINGURUL CARE SE ÎNFRUPTĂ ÎN MOD SISTEMATIC DIN PROPRIA-I SPECIE.2

După cum aţi putut constata, după o absenţă de peste treisprezece ani, emoţiile revederii s-au topit, lacrimile s-au epuizat, ochii s-au uscat, gândurile s-au obişnuit cu absenţa, în care timp viaţa şi-a continuat cursul pe planuri diferite, în spaţii diferite, pe principii diferite. Pe de o parte suferinţa, îndârjirea şi speranţa oarbă, pe cealaltă parte o durere surdă şi aşteptări neîmplinite, uneori alungate de zădărnicie. Trebuie deci să-mi clarific urgent noua situaţie din familie şi ţară, să cunosc schimbările dramatice pe care le suferise societatea românească, pe care le înţelegeam cu dificultate. Numai după identificarea cauzelor reale care au condus la modificările structurale ale oamenilor şi societăţii, puteam să analizez drumul pe care urma să mi-l croiesc, fără a intra în contradicţie cu conştiinţa mea.

În primul rând trebuia să exclud culpabilitatea participării mele la război, o pată neagră în „autobiografia” mea, fiind convins că graniţele României nu constituie o temă de negociat.

Pentru mine era clar că mareşalul a mers până la capăt şi nu din ambiţii personale, ci dintr-un exces de cinste şi de responsabilitate istorică faţă de destinele ţării. Trecerea Nistrului a însemnat evitarea unui dezastru naţional, şantajul cu revenirea lui Horia Sima însemnând punerea la dispoziţia Germaniei a întregii armate şi a tuturor resurselor economice, fără negocieri financiare. A fost de acord, chiar a iniţiat negocieri de scoatere a Românei din război cât mai onorabil, nici o forţă politică însă nu şi-a asumat răspunderea lăsând comuniştilor libertatea de a manipula „camarilele” apărute, exploatând la maximum iresponsabilitatea aliaţilor noştri iraţionali. Mareşalul s-a opus capitulării necondiţionate, a cerut doar oprirea hoardelor sovietice pe linia Galaţi-Nămolasa şi încheierea armistiţiului pe 26 august 1944, cu arma la picior, după care ceda puterea. A învins inconştienţa, capitularea în plină retragere, de haos profitând Armata Sovietică şi

În exclusivitate Partidul Comunist Român, scursurile şi lichelele mărind enorm numărul celor câteva sute de lepădături şi trădători. Delegaţia română formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Barbu Stirbey şi Dumitru Dăimăceanu, a plecat la Moscova pe 29 august pentru încheierea armistiţiului, dar acesta s-a semnat de abia pe 12 septembrie, după ce administraţia sovietică a impus partidul comunist, timp în care s-a dedat la cele mai odioase crime, furturi, violuri etc. După care a urmat cea mai barbară jefuire a petrolului, cerealelor, pădurilor, uraniului şi tot ce puteau suge noile Sovromuri. Nu mai vorbesc de participarea întregii Armate Române la războiul antihitlerist, în timp ce ruşii mai luau prizonieri, dislocau pe germani în Rusia, pe chiaburi în Bărăgan, iar vechii politicieni şi floarea intelectualităţii înfundau temniţele noului Gulag românesc.

După alegerile din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub teroarea armatei sovietice şi a gărzilor muncitoreşti comuniste, câştigate de fapt de Maniu dar falsificate grosolan de comunişti, se instalează primul guvern comunist marionetă, condus de la Moscova. Urmează arestarea lui Maniu şi Brătianu, înlăturarea lui lui Tătărescu, exterminarea programată a oricărei potenţiale opoziţii pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, în minele de la Cavnic şi Băiţa, în temniţele de la Aiud, Jilava, Gherla, Galaţi, Piteşti, Suceava, Sighetul-Marmaţiei, Caransebeş şi restul, care toate au devenit neîncăpătoare. Totul a culminat prin alungarea Regelui de către Vâşinski, desfiinţarea oricărei instituţii democrate, totul fiind înlocuit de mitul „partidului”, care teroriza întreg poporul prin noile organe represive Securitatea, Miliţia şi Armata Populară.

Aceasta era succint situaţia în ţară la venirea mea, totul fiind în plan mondial consecinţa unei condamnabile inconştienţe, iar în ţară prin domnia incompetenţei şi a slugărniciei noii clase conducătoare, a activităţilor de partid, a „aparatcik-ului”, importat din Uniunea Sovietică. Opacitatea demonstraţiilor occidentale a condus la războiul din Coreea, din Indochina, la înfiinţarea celor două pacte militare NATO şi Tratatul de la Varşovia, la desfiinţarea imperiilor coloniale şi la consolidarea în Europa, Asia şi Africa a singurului imperiu colonialist al comunismului. Războiul rece declanşat a condus la apariţia celei mai puternice armate din lume, sprijinite de cel mai vast şi impresionant serviciu de spionaj, ONU devenind o jalnică catedră demagogică, dezbătând apartheidul, segregaţionismul şi rasismul, ignorând total „lupta de clasă” dintre