Auszug aus

Despre prima şi a doua graţie, despre lege şi lupta fiinţelor umane care sunt chemate să devină copii liberi ai lui Dumnezeu

Despre prima şi a doua graţie

Orice viaţă este o graţie a lui Dumnezeu care umple şi pătrunde complet o formă vie. Viaţa originară a fiecărui om este prin ea însăşi expresia gloriei lui Dumnezeu, ea este prima graţie a lui Dumnezeu, dar această graţie suferă din cauza acestui sentiment de superioritate egoistă care se află în conflict cu sentimentul umilinţei ce se datorează în mod necesar intuiţiei omului că el provine din lumina primordială.

Această lumină primordială a venit ea însăşi în lume, pentru a le arăta oam enilor cum să regăsească această primă graţie, reîntregând din nou această lumină primordială sau această existenţă originară, iar în locul vieţii lor vechi să aleagă o nouă viaţă. Această transformare înseamnă mai întâi acceptarea graţiei în vederea primirii graţiei.

Prima graţie este o necesitate care nu cunoaşte libertatea; ea era deci lipsită de orice constanţă. A doua graţie este astfel o libertate totală, nesupusă nici unei necesităţi şi prin urmare veşnic indestructibilă, deoarece ea nu este supusă nici unei restricţii şi nici unei obligaţii. Nu mai există distrugere acolo unde nu mai există duşman, iar prin duşman se înţelege aici tot ceea ce caută să împiedice trăirea şi acţiunea unei fiinţe libere.

Despre lege şi graţie

Legea lui Dumnezeu, care a apărut odată cu prima viaţă a fost dată încă de la început primului om şi, prin urmare Moise a fost reprezentatul ei. Dar legea lui Dumnezeu nu a urmărit niciodată să dea cuiva libertate adevărată, pentru că, în general, legea nu stimulează viaţa ci dimpotrivă, ea o limitează printr-o anumită constrângere.

Prin efectul pozitiv al voinţei imuabile a forţei primordiale, primele idei creatoare au luat formă şi au dat naştere unor fiinţe individuale. O necesitate imuabilă a operat, prin urmare, această se parare a fiinţelor şi apariţia lor limitată în spaţiu şi timp.

Lupta fiinţelor umane care sunt chemate să devină copii liberi ai lui Dumnezeu

Astfel, fiinţa - adică omul- era separată de originea sa, dar era încă conştientă, cu toate că era legată de o formă limitată şi era susţinută de o voinţă imuabilă. Dar această stare nu a fost pe placul fiinţei care a fost creată, si sentimentul său de superioritate egoistă a intrat atunci în conflict cu conştiinţa limitării şi a separării sale.

Pentru aceste fiinţe din prima perioadă, lupta a devenit din ce în ce mai intensă, astfel că legea primordială fundamentală a trebuit să fie întărită. Atunci aceste fiinţe au fost supuse unei constrângeri temporare severe; iar aceasta corespunde apariţiei lumilor materiale s olide şi a majorităţii primelor fiinţe.

Odată cu fiinţele din cea de-a doua perioadă a apărut şi omul cu învelişul său coporal, pe baza primei sale judecăţi. În ciuda triplei separări de originea sa primordială pe care a recunoscut-o totuşi în el, el a devenit orgolios şi neascultător faţă de o lege uşoară care, nefiind expresia unei voinţe absolute, nu a mai fost decât un sfat sau o directivă, care îi lăsa libertatea deplină de a gândi şi a acţiona.

Însă cum el nu a mai vrut să recunoască şi să respecte îndatoririle sale atât de uşoare, a fost apoi supus unei sancţiuni mult mai severe şi mult mai dure, astfel că neascultarea lui l-a costat foarte scump.

Fiinţa divină s-a manifestat atunci pe pământ prin Melchisedec, pentru a-i ghida pe oamenii astfel pede psiţi; dar aceştia au vrut foarte repede după aceea să se lupte din nou. Atunci a fost nevoie ca ei să fie supuşi unei noi legi, pentru a-i readuce la ordine şi după aceea lor nu le-a mai rămas decât o mişcare mecanică ce se află în opoziţie cu toate înclinaţiile lor.

Această lege nouă a creat o prăpastie, pe care nici un spirit şi nici o fiinţă nu au putut să o treacă. Puţin câte puţin, a început chiar să fie pusă la îndoială posibilitatea de a trece vreodată dincolo de această prăpastie şi astfel a slăb it conştiinţa perenităţii vieţii interioare care, începând cu acest moment, le-a apărut oamenilor ca fiind foarte îndoielnică (cu alte cuvinte ei au început să se îndoiască de ea).

Despre căderea omului şi principalele semne ale noii naşteri

Despre căderea omului şi despre căile extraordinare ale lui Iisus Cristos

Din cauza orgoliului care i-a slăbit , Iisus a venit la oameni din Împărăţia Lui şi încă o să mai vină o dată (A DOUA VENIRE !!!). Oamenii însă nu L-au recunoscut aşa cum ei nu s-au recunoscut mai mult nici pe ei înşişi ca fiind nemuritori în propria lor existenţă fundamentală, care nu va putea niciodată să fie distrusă, deoarece esenţa eternă a fundamentului lor este propria Sa esenţă.

Celor care L-au primit cu adevăr şi care au crezut cu tărie în Numele Lui, El le-a dat puterea (prin graţie) de a fi numiţi Copiii lui Dumnezeu, căci ei sunt născuţi din Dumnezeu şi nu din sânge, nici din voinţa cărnii (materiei), nici din voinţa omului.

Aici nu este vorba de naşterea trupească, ci numai despre o a doua naştere, întru spiritul iubirii de Dumnezeu. Această a doua naştere poate fi numită de asemenea noua naştere a spiritului prin botezul cerului.

Botezul cerului este sinonim cu trecerea perfectă a minţii şi a sufletului – cu toate dorinţele sale – în starea de spirit care trăieşte din iubirea pentru Dumnezeu şi din iubirea întru Dumnezeu.

Când această trecere se realizează cu adevărat prin libera voinţă a omului şi când toată iubirea omului se focalizează întru Dumnezeu, omul graţie unei iubiri atât de sacre, se găseşte în întregime în Dumnezeu şi atunci el devine o nouă fiinţă, mult mai puternică şi mai vie, ca şi cum ar fi născută din nou, prin faptul că a atins dreapta maturitate a lui Dumnezeu. Prin această nouă naştere omul devine un veritabil Copil al lui Dumnezeu şi aceasta se realizează prin graţia care este puterea liberă a iubirii de Dumnezeu din inimile oamenilor.

Această graţie este chiar acţiunea cea puternică a lui Dumnezeu în spiritul omului prin care acesta devine Fiul lui Dumnezeu şi astfel el ajunge la lumina divină primordială sau, ceea ce e acelaşi lucru, la dreapta, via şi puternica înţelepciune a lui Dumnezeu.