Autoportret cu palimpsest



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə11/49
tarix18.03.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#45903
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   49
    Bu səhifədəki naviqasiya:
  • REVERIE

PLEDOARIE


Copii răpiţi şi avioane deturnate în zbor, magazine, gări şi cinematografe sărind în aer, automobile explodând, atentate şi hold-up-uri, crime; sunt ani de când aceste cuvinte nu mai miră pe nimeni, tipărite cu majusculă pe manşetele ziarelor, repetate de crainici excitaţi de senzaţional. Sunt ani (ba chiar milenii) de când de dragul banilor, de dragul credinţelor, de dragul ideilor, în numele sentimentelor şi în numele idealurilor, se ucide şi se dă foc cu o fervoare care îngrozeşte fără a uimi şi oripilează fără a mai părea de neînchipuit.


Violenţa face parte din viaţa cotidiană a planetei. E vorba bineînţeles de violenţa unor persoane particulare, pe care nimic şi nimeni nu le obligă să facă ceea ce fac, nimeni în afară de propria conştiinţă, sau de propriul viciu, sau de propriul fanatism, sau de propria mizerie. Nu mă gândesc la cei ce ucid în războaie sau în plutoane de execuţie şi pe care uniforma şi legea îi transformă în automate şi-i absolvă de remuşcări. Violenţa cu state de serviciu şi motivaţii istorice este prea solid instaurată în conştiinţa colectivă pentru a mai putea furniza tema unei discuţii de acest fel. Nu mă gândesc la cei ce ucid sau sunt ucişi pe câmpurile de luptă şi a căror singură alternativă sunt curţile marţiale. Mă gândesc la cei ce au optat ei înşişi pentru violenţă într-o lume care - la nici o jumătate de secol de la cea mai mare şi dezlănţuită furie a tuturor istoriilor - părea că veacuri şi veacuri va avea oroare de sânge, aşa cum natura are oroare de vid.
De când am învăţat să citesc şi de când am învăţat să ascult, urmăresc izvoarele violenţei pe glob. Crimele pentru bani mă umplu de milă şi de dezgust; crimele pentru idei mă umplu de groază şi de revoltă. Ce idealuri pot să fie destul de înalte, ca să nu fie înjosite de sângele vărsat în numele lor? Ce credinţe pot să fie destul de curate, ca să nu fie murdărite de sângele vărsat în numele lor? Şi asta după ce, de-a lungul întregii sale deveniri, omenirea şi-a înjosit şi şi-a pângărit toate idealurile şi toate credinţele în sânge... Fanatismul sângeros, manevrat întotdeauna de jocuri ale puterii şi socoteli inavuabile, mi s-a părut, în orice punct al istoriei l-aş fi descoperit - şi este, incredibil, una dintre constantele evoluţiei ei - cea mai dezgustătoare dintre forţele - căci este o forţă - colcăitoare ale sufletului omenesc.
Nu credeam să descopăr vreodată ceva mai înspăimântător şi mai de neînţeles decât crimele fanatismului, dar, iată, inepuizabilă în miracole şi învăţăminte, viaţa reuşeşte să mă convingă că o crimă săvârşită din fanatism este un act comprehensibil şi aproape explicabil faţă de o crimă săvârşită absolut fără motiv.
Faptul că în inima civilizată a Europei, cea care a inventat olimpiadele ca să întrerupă războaiele, în tribunele unui stadion de fotbal, oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic unii altora, oameni pe care nici istoria, nici credinţele, nici ideile nu îi opuneau între ei au fost în stare să se omoare pur şi simplu, fără să ştie de ce o fac, faptul acesta, cu adevărat senzaţional şi de neînchipuit, mă umple de o groază mai mare decât cea produsă de interminabilele lupte dintre fracţiunile unor ţări exotice şi necunoscute. Nu numai pentru că asta ar putea însemna că nevoia crimei se ascunde în însuşi instinctul uman, ci, mult mai dezgustător şi mai terifiant, că dincolo de sângele curs poate sta - aşa cum alteori monstruoasa umbră a unor idei sau convingeri - imensă şi cu adevărat de neînfrânt, Prostia. Am scris cuvântul cu majusculă, aşa cum se scriu de obicei cuvintele greu sau imposibil de definit, pentru că prostia face parte într-adevăr dintre acele noţiuni-matcă, apte să cuprindă în sine aproape orice. De data aceasta o folosesc ca pe un fel de poreclă, simţind nevoia să botez ce nu ştiu cum se numeşte şi spun "Prostie" fără să ştiu dacă astfel poate fi numit golul sufletesc, neantul interior.
Dacă da, atunci uluitoarea întâmplare de la Bruxelles este dovada tragică - în sfârşit clară - că prostia este periculoasă, că prostia poate ucide; şi se vor găsi, poate, minţi care să transforme acest argument într-o pledoarie în favoarea inteligenţei.

REVERIE

De mai multe, de cel puţin şase-şapte ori, în Triste şi în Pontice, Ovidiu mărturiseşte - cu amara cochetărie a poetului admirat şi înfrânt - că nu mai e sigur de puritatea latinei sale de când e obligat, pentru a se putea înţelege cu cei din jurul său, să le vorbească limba. Prima lectură - în copilărie - a acelor orgolioase şi precaute lamentaţii a fost pentru mine, îmi amintesc, prilejul unei fantastice reverii.


Doamne, îmi spuneam, dacă marele exilat al Romei a vorbit limba celorlalţi strămoşi ai noştri, atunci numai o nefericită lacună face ca în locul lui "Decebalus per Scorilo" să nu existe ode şi egloge, elegii şi epode din care să înţelegem mecanismele gândirii acestor atât de misterioşi părinţi. Şi, o dată acceptată această evidentă, uluitoare premisă, cine-mi mai putea opri speranţele să se topească în vis? Dar dacă, îmi spuneam, marele poet îşi va fi încercat lira metropolitană şi în această limbă aspră, care-i suna înţeleasă în urechi, şi numai noi suntem de vină că n-am găsit încă tăbliţa, papirusul sau pergamentul revelator?
Şi chiar dacă, odată cu trecerea timpului, am renunţat să mai sper minunea - atât de posibilă totuşi! - în stare să ne dezvăluie tainele naşterii şi să ne proiecteze pe firmamentul gloriei lingvistice - poeticele scrisori trimise din Tomis de Ovidiu (care, de altfel, deplânge faptul că au nevoie de nouă zile ca să ajungă în cetatea eternă) au reprezentat întotdeauna pentru mine mult mai mult decât nişte opere intrate în patrimoniul universal, decât nişte simple dovezi ale retoricii latine şi ale moravurilor romane. Ele au fost urma emoţionantă lăsată în marea literatură de rădăcinile noastre mute, pe care mă trudesc să le reconstitui după tunelele săpate în materia atât de plastică a conştiinţei unui poet. Recitesc cu încântare şi umor repetata precizare că în aceste ţinuturi nu creşte viţa-de-vie (şi îmi place să o fac, mai ales, printre infinitele linii de fugă ale podgoriilor de la Ostrov şi Murfatlar); recitesc cu orgoliu descrierea colibelor zgâlţâite de viscol (şi-mi place s-o fac, vara, pe terasele suprapuse meridional de la Olimp); recitesc cu nostalgie descrierea armelor fioroase pe care neîmblânziţii localnici nu le părăseau niciodată (şi o fac contemplându-mi atât de cuminţii, neînarmaţii mei contemporani)...
E august, e seară, e bine, o lumină de sfârşit de zi şi de sfârşit de anotimp învăluie lumea obosită şi dornică să viseze, iar eu stau pe o bucată de stâncă azvârlită romantic în mare - marea verde, mirosind îmbătător a peşti vii şi a ierburi putrede, aşa cum mirosea cu siguranţă şi atunci - şi mă gândesc la amprentele pe care aceste ţărmuri, umplându-mă de copilărească, înduioşată mândrie, le-au lăsat acum două milenii pe tăbliţele de ceară ale lui Ovidiu.
Şi-mi imaginez istoria ca pe un uriaş odgon, răsucit din forţe, legi şi patimi, suspendat incredibil în eternitate, ca de un subţire, scump inel, de sufletul unui poet.

Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin