Autoportret cu palimpsest



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə17/49
tarix18.03.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#45903
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   49

ABISURI


Citeam zilele trecute despre un scriitor care se distra învârtind pisicile de coadă şi zdrobindu-le capul de pereţi, sau lovind căţelele însărcinate cu piciorul în burtă până le făcea să lepede, şi mi se demonstrau astfel străfundurile sufletului său, care l-au făcut capabil să creeze opere abisale, profunde, de neînţeles. Ce plini suntem de prejudecăţi! Totul porneşte de la acceptarea premisei greşite potrivit căreia numai răul poate fi abisal, deci creator.


Mi-e aproape jenă să aduc argumentul, atât de convingător totuşi, că apele limpezi sunt întotdeauna mai adânci decât par şi că, dimpotrivă, cele tulburi pot fi numai abisuri de-o şchioapă; dar nu pot să nu mă gândesc (pentru a apela nu la persoane, ci la personaje) că Prinţul Mâşkin este mai profund, mai greu de înţeles, în orice caz mai departe de înţelesul comun, decât Smerdiakov, de exemplu. Şi nu pot să nu presupun - cu infinită tristeţe şi milă - că acelui mare scriitor chinuitor de animale Francesco d'Assisi trebuie să i se fi părut abisal şi incomprehensibil.

DORINŢA

Mă surprind uneori aşteptând vara. Vreau să spun că mă descopăr pe mine însămi - privindu-mă cu un ochi mărit de uimire, lucid şi străin, din afară - uitată într-un sentiment vechi, într-o nostalgie revolută, în intensitatea căreia mă simţisem bine, aşa cum m-aş descoperi într-o sală de aşteptare mult după ce trenul aşteptat a trecut fără să-l fi observat (tocmai din cauza fervorii aşteptării). Mi-a fost atât de dor de vară, m-am gândit la ea cu atâta îndepărtată speranţă (cu o speranţă a cărei forţă de susţinere stătea tocmai în îndepărtarea ei în timp), încât faptul că primăvara a venit, că au şi apărut primele fructe, că solstiţiul de vară a şi trecut, acest fapt s-a consumat pe neaşteptate, ca într-un vis al unei atât de orbitoare nostalgii încât totul devine, pe lângă incandescenţa ei încăpăţânată, părere şi umbră.


Din vara pe care o străbat aproape dormind (somn fără de care nu pot să visez pagini), din vara ajunsă la maturitate, trecută de mijloc, coaptă, pregătindu-se cu delicii pentru minuţioasele ficţiuni ale fanării, mă surprind uneori aşteptând vara, cu o dorinţă atât de acută încât refuză în fond să admită că este realizabilă, că se poate împlini, ca şi cum planul vieţii ar fi prea jos, prea lipsit de importanţă, pentru ca să poată zămisli cu adevărat ceea ce gândul nostru imaginează şi sângele nostru speră.
Asta nu înseamnă că eu nu ştiu (că nu am luat act) că vara a început şi se apropie chiar de sfârşit, înseamnă doar că dorinţa mea de vară fusese atât de puternică, încât simpla ei împlinire nu îi era suficientă ca să dispară, aşa cum apariţia iubirii (a unei oricât de mari iubiri) nu poate niciodată umple cu totul nevoia nelimitată a sufletului nostru de a iubi. De altfel, această stranie necoincidenţă, aproape plăcută, între faptă şi gând, nu mi-e necunoscută; nu e pentru prima dată când ochiul meu exterior întâlneşte această neconcordanţă între conturul tranşant al iluziei şi conţinutul realităţii menite să-l umple, aşa cum petele de culoare menite să umple desenele pentru copii sunt puse puţin alături. Aceeaşi senzaţie o trăiesc de ani şi ani faţă de propria mea vârstă. A existat cândva, în copilărie sau în începutul adolescenţei mele, o atât de mistuitoare, de patetică dorinţă de maturizare, am visat cu o asemenea intensitate într-un anumit moment să cresc mai repede, să devin mare, încât ea, dorinţa aceasta, prin simpla ei incandescenţă, a stins însăşi scurgerea timpului din jur, a refuzat adică să dispară - cum ar fi fost logic - o dată cu scurgerea timpului, împiedicându-şi astfel, prin propria ei intensitate, realizarea. Aşa cum mă surprind aşteptând-să vină atât de aşteptata vară, mă surprind aşteptând, de întregi decenii, să devin adult, şi asta nu pentru că n-aş fi observat că am ajuns la maturitate ci pentru că substanţa reală a acestei maturităţi o simt infinit mai inconsistentă, mai puţin reală decât cea pe care o visam cândva. Trenul pe care-l imaginam descinzând în gara unde aştept era infinit mai impunător şi mai extraordinar decât cel ce a trecut fără să fi băgat eu de seamă. Mă simt, de altfel, bine în această atât de neaglomerată sală de aşteptare.

UN JOC


Îmi place uneori să mă joc de-a "Ce-ar fi fost dacă"... E un joc pasionant şi extrem de instructiv, un fel de puzzle în care istoria se lasă tăiată în fragmente, reaşezată în altă ordine şi după altă logică decât cea consemnată de cronici, şi naşte alte realităţi, la fel de credibile, cărora nu le lipseşte decât girul întâmplării.


De fiecare dată, exersarea mai îndelungată a jocului îmi dă o uimitoare dexteritate şi iscusinţă în aranjarea unui trecut posibil, mult mai pasionant şi mai plin de semnificaţii decât cel care a fost aşa cum a fost: încropit în grabă, ieşit din deciziile întâmplătoare şi contradictorii, lipsite de premeditare şi sistem, ale unui demiurg handicapat de presiunea evenimentelor şi de viteza de funcţionare a mecanismului scăpat de sub control. Sub degetele mele diligente bucăţelele istoriei se ordonează pasionant, fiecare fapt începe să semnifice, să iradieze învăţăminte şi să aibă rost, şi poate că, treptat, aş deveni un maestru al acestui joc cu mărgelele de sticlă ale trecutului, dacă, de fiecare dată, ameţeala de pe urma succesului nu m-ar face să-mi lunec curiozitatea înspre viitor şi să-mi schimb coordonatele gramaticale ale întrebării. "Ce-ar fi fost dacă..." devine "Ce-ar fi dacă...", şi jocul continuă cu această simplă, infimă rotiţă schimbată în inima mecanismului său, iar la început nici nu pare că s-a schimbat ceva. Pe neobservate însă, totul se transformă. "Ai grijă ce spui - m-a învăţat odată un poet adevărat -, cuvintele atrag faptele", îngreuiate de răspunderea previziunii, rotiţele jocului meu, care se învârteau cu atâta dezinvoltură în aerul revolut, abia dacă mai îndrăznesc să se mişte în plasma nehotărâtă încă, şi atât de influenţabilă, a viitorului. Nu mai este un joc, ci o maieutică plină de riscuri şi de responsabilităţi, din care pot decurge nu numai învăţăminte, ci şi suferinţe, nu numai semnificaţii, ci şi salvări.

Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin