Autoportret cu palimpsest

DOUĂ NINSORI

1
Se destramă cerul peste noi mărunţii în fărâme frumos căzătoare; cade de sus tot albul strâns acolo în aceşti ani în care zăpada nu mai fusese decât o din ce în ce mai incredibilă amintire din copilărie sau - şi mai rău - o jalnică, cenuşie cernere meteorologică înnegrită sub roţile tramvaielor şi topită sub paşi; se sfâşie cerul şi se aruncă peste noi într-un uimitor şi de mult uitat elan de a acoperi şi a uita totul, de a lua totul de la capăt; se presară cerul peste noi ca un nisip alb, neutralizator, în stare să şteargă vechile rânduri greşite şi să ofere, mâinii care scrie, din nou albă, curată, pagina pământului.

Ninge cum de mult n-a mai nins, ninge cu forţă şi cu entuziasm, ninge tinereşte şi puternic peste sufletele noastre bătrâne, ninge moralizator peste oboseala gesturilor şi privirilor noastre. Ninge, ninge, ninge cum de mult n-a mai nins, zăpada se acumulează incitant peste noi, ninge, împiedicând maşinile să meargă şi avioanele să zboare, ninge, instaurând albul şi liniştea, gândul şi contemplaţia, ninge şi alunecam în evul de mijloc, ninge şi ne cufundăm în preistorie, ninge şi ni se oferă alba şansă de a reîncepe totul, de a reporni în alt fel, de a ne întoarce mai buni, mai norocoşi şi mai responsabili din adâncimile timpului pierdut.
Ninge cu înţelepciune şi bunătate peste pământul uscat şi peste anul trecut, ninge bogat peste ameninţarea secetei, ninge purificator peste lumea care tresare şi se trezeşte din somn.
Ninge, ninge, şi sub invazia de neoprit a zăpezii, sub asaltul ninsorii şi asediul nămeţilor se răspândeşte uluitoare, aproape ameninţătoare, bănuiala că binele poate să fie învingător, că urâţenia - oricât ar părea de ciudat - poate fi lichidată, că prostia poate fi învinsă, cu întunericul poate fi biruit. Ninge şi totul devine alb, oportunismul însuşi îşi schimbă culoarea, un mimetism al luminii şi strălucirii îşi face loc, totul se adaptează la alb cum se adaptase pe rând la celelalte culori, totul se supune zăpezii.

2

Am considerat întotdeauna ninsoarea miraculoasă întrucâtva, pentru că era în stare să însemne în acelaşi timp curăţenie şi fertilitate, pentru că putea să realizeze - nu numai în planul simbolurilor, ci şi în cel al incredibilei realităţi - acea sinteză, care mi se păruse întotdeauna ideală şi imposibilă, între puritate şi supravieţuire. Faptul că albul aproape utopic, ţinând de copilărie şi de paradis, este în acelaşi timp şi girul suav al viitoarelor recolte a fost pentru mine o chintesenţă a contrarilor iradiind miracolul, asemenea imaculatei concepţiuni. Dar niciodată - poate tocmai de aceea - niciodată nu asociasem ninsoarea îngerească cu frigul şi cu neliniştea.

Şi totuşi, iată, în dosul perdelelor fluturătoare de nea, armatele îngheţului înaintează asupra noastră la adăpostul celui mai nesuspectat simbol; din calul troian al nămeţilor albi, cavalerii întunecaţi ai gerului coboară învingători în cetate. Ninsoarea nu mai este clipa debordantă de alb în care frumuseţea universală îşi iese din fire, cristalizându-se în savante arhitecturi de văzduh; ninsoarea nu mai este beţia vânătorii de fulgi, delirul acela aproape zburător de a prinde fulgi pe gene sau pe limbă, de a-i adulmeca, de a-i gusta, de a-i intercepta în aer, înainte de a se alătura restului strălucitor. Iată, o dată cu trecerea anilor, şi într-un fel din ce; în ce mai decis, mai ameninţător, zăpada îşi trădează simbolurile, rosturile şi copilăria, se dezbracă obosită de semnificaţii şi alegorii, trece de cealaltă parte. Ninsoarea, acest fenomen meteorologic pe care eram în stare, exaltată, să îl socotesc fapt estetic şi eveniment supranatural, a devenit o simplă întâmplare dintr-o natura adversă.
Ninsoarea, căreia îi închinasem atâtea poeme şi care mă alinase de atâtea ori, m-a predat, cu semenii şi cu poemele mele cu tot, gerului şi spaimei. Este aceasta o dovadă de dramatică, deznădăjduită, maturizare a mea? Este un indiciu că zăpada însăşi a devenit, fără speranţă, adultă? Din universul bătrân nu mai cad flori şi pene de îngeri, ci aşchii şi stilete de gheaţă pe care iarna înnebunită a oraşului încearcă să ni le înfigă între umeri.
Dar, indiferentă la sentimente şi nuanţe, la lucruri şi idei, măreaţă şi darnică, imensă şi altruistă, ninsoarea continuă să cadă, să şteargă, să acopere totul...

SCENA DE DANS

Contemplam o pereche de tineri dansând. De fapt, la început nu fusese decât o privire scurtă, informativă, asupra unui spaţiu şi a unei acţiuni din care mi-ar fi plăcut să fac parte, o primă mişcare a ritmului în care aş fi vrut să intru. Văzând însă, curiozitatea a devenit mai puternica decât adeziunea şi nevoia de a înţelege mai imperativă decât dorinţa de a dansa. Elanul privirii s-a tocit în reticenţa contemplaţiei: Erau un băiat şi o fată de vreo cincisprezece ani sau, cel puţin, cu trupurile arătând ca şi cum ar fi avut această vârstă, pentru că feţele, perfect nemişcate, nu exprimau nimic, nici măcar numărul anilor. Erau amândoi înalţi, longilini, şi, cum stăteau în picioare alături, duceau gândul la două tulpini paralele mişcându-se abia observabil în aer. Dar nu, comparaţia nu e bună, pentru că niciodată o plantă nu s-a putut clătina cu atâta nepăsare faţă de sine şi faţă de ceilalţi, niciodată o plantă n-a putut rodi cu atâta indiferenţă. Şi nici verbul a rodi nu e bun, pentru că orice rod presupune o iniţiativă şi un efort, cristalizarea unei afinităţi, în timp ce tinerii din faţa mea îşi erau violent străini unul altuia. Se clătinau abia, depărtaţi între ei, cu mâinile moi atârnându-le fără putere din umeri, cu picioarele nedeslipite din podea, cu ochii plecaţi nu din intenţia de a privi ceva, ci pur şi simplu pentru că ridicarea pupilelor inerte ar fi presupus o strădanie pe care nici nu se simţeau în stare s-o facă, nici nu o credeau necesară.
O diminuare a energiei vitale, sau numai o lene adâncă şi rece, fără nici o adiere de gând, de senzaţie sau de sentiment, le întindea mişcările au ralenti, pulverizându-le prin rarefiere. Dacă ar fi exprimat cel mai mic sens, feţele lor perfect imobile ar fi putut semăna unor măşti, dar aşa ele puteau fi considerate cel mult vizierele coborâte ale unor armuri menite să apere de imixtiuni şi interpretări singurătatea. Pentru că singurătatea era singura realitate pe care eram în stare s-o bănuiesc în spatele scenei contemplate. Dar bănuiala mea nu mă apropia de înţelegere. Singurătatea descoperită nu semăna cu nici una dintre singurătăţile pe care le mai văzusem sau simţisem eu: nu era nici tristă, nici arogantă, nici jalnică, nici exasperată, nici neagră, nici sălbatecă, nici calmantă; era o singurătate amorfă, incoloră, indiferentă sieşi, dacă indiferenţa nu este şi ea ceva prea intens pentru golul afectiv de care începea să mi se facă frică.
"Privesc doi tineri care dansează", mi-am spus, încercând astfel să readuc lucrurile într-un făgaş banal, dar enunţul alb s-a dovedit şi mai nepotrivit cu realitatea pe care pretindea s-o numească, reuşind doar să o scoată m relief, absurdă şi fără acoperire. Cuvântul dans a declanşat în mintea mea derularea unui film frenetic care începea cu dansul menadelor pe Parnas, cu dezlănţuirea până la pierderea conştiinţei prin împreunarea cu zeul, şi continua cu acele nebunii săltăreţe bântuind Europa medievală, când populaţii întregi dansau până cădeau jos şi cei căzuţi erau călcaţi în picioare de cei ce mai puteau să danseze; filmul se prelungea cu dansurile rituale ale indienilor americani, cu dansurile sfinte ale slujitorilor lui Şiva, cu dansurile vrăjitoreşti ale căluşarilor şi paparudelor, cu graţia menuetelor, ameţeala valsurilor, senzualitatea tangourilor, vitalitatea rumbei, dezlănţuirea jazzului. Dar orice ar fi fost - substitut de rugăciune sau de descântec, îngânare de luptă sau de îmbrăţişare, artă sau performanţă atletică - dansul din filmul meu descărca o suprasarcină emoţională, o aglomerare de sentimente, o încordare senzuală. Era o dovadă de viaţă, o încercare de fericire, un elan pasional, un gest de iubire. Apoi filmul s-a rupt şi eu am continuat să privesc numai perechea de tineri apatici, absenţi, în jurul cărora universul ameninţa să explodeze, fară a reuşi să le smulgă un gest sau o privire din care să se poată deduce dacă sfârşitul lumii le este de neînţeles sau pur şi simplu indiferent.