Autoportret cu palimpsest



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə20/49
tarix18.03.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#45903
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   49

ISTORIE ŞI AMINTIRI

O aniversare de un secol este întotdeauna un fapt care aparţine istoriei, deci grav şi lipsit de intimitate. Oricât de impresionabil ai fi, 100 de ani este o cifră care îţi depăşeşte resursele sensibilităţii imediate, lăsându-se să alunece în cronică şi solemn. Dacă descoperi însă că din cei 100 de ani unul sau doi, cinci sau zece aparţin chiar vieţii tale, fac parte integrantă şi mişcătoare din ea, ceremonia aniversară capătă deodată nuanţe nostalgice şi familiale, istoria coboară colorată şi înduioşată în amintiri. Un secol de la înfiinţarea "Contemporanului" nu ar fi însemnat poate pentru mine prea mult, dacă un număr de ani din viaţa mea nu s-ar fi numit "Contemporanul". Oricât de obiectivi şi detaşaţi am fi, emoţiile noastre rămân egocentrice.


Născut în urmă cu 100 de ani, "Contemporanul" s-a născut totuşi pentru mine atunci când (abia ieşită din adolescenţă şi privind cu groază cum sunt încuiată ca într-un ţarc în biografia părinţilor mei) am trimis câteva poezii redactorului-şef de atunci al revistei şi George Ivaşcu mi-a transmis, prin persoana rugată să i le predea, că ele vor apărea în numărul următor. Bineînţeles, nu am crezut. Aveam suficientă experienţă literară ca să ştiu că nimeni nu te publică de azi pe mâine şi, mai ales, fără a-ţi fi pus întrebările cărora li se cunoaşte dinainte răspunsul. Faptul că acele poezii au apărut totuşi în numărul următor a însemnat pentru mine o răscruce nu numai prin re-debutul pe care l-a reprezentat (după ce debutul dintr-o altă revistă fusese anulat de forurile administrative), ci prin felul în care m-a convins că există şi altfel de relaţii sociale şi poate chiar şi o istorie altfel decât îndrăznisem eu să sper. Rigoarea aproape eliptică a raporturilor profesionale pe care am descoperit-o cu uluire atunci a caracterizat mai târziu lunga mea colaborare cu redacţia "Contemporanului", revista la care aveam să scriu, între 1968 şi 1973, săptămână de săptămână.
Ce înseamnă o rubrică săptămânală în devenirea unui scriitor e, desigur, greu de spus. Depinde de rubrică şi depinde de scriitor, depinde mai ales de revista care îi găzduieşte. Dar dincolo de aceste esenţiale şi absolut hotărâtoare determinări, o rubrică săptămânală înseamnă disciplina neiertătoare a scrisului, picătura chinezească a zilei fixe de predare a manuscrisului, imposibilitatea evadării din calendar: o rubrică săptămânală înseamnă în cariera unui scriitor imposibilitatea evadării din contemporaneitate. Am scris la "Contemporanul" între 26 şi 31 de ani, am devenit scriitor matur scriind la "Contemporanul", am devenit, scriind la "Contemporanul" scriitor profesionist, în atmosfera aceea de libertate intelectuală şi de curaj artistic, în climatul acela de cult al valorii şi de demnitate, am crescut şi am învăţat să îmi respect cerneala. De George Ivaşcu, cel care a girat cu prestigiul revistei şi cu propriul prestigiu începutul destinului meu literar, de Roger Câmpeanu şi de Elena Marinescu, care mă fascinau ca nişte preoţi neînchipuit de dăruiţi ai misterului tipografic, de marii colaboratori şi de toţi redactorii şi fotoreporterii, corectorii şi dactilografele, şoferii şi curierele revistei, m-am simţit legată printr-o rudenie de pasiune şi de idei pe care o consider şi acum un noroc al tinereţii şi formării mele. Ţin minte şi acum zilele de vineri - zilele libere ale redacţiei când, "Contemporanul" fiind pe piaţă, toată lumea se simţea ca după o naştere - zilele de vineri când ne întâlneam într-o libertate amintind micile vacanţe pe care studenţii şi le iau după un examen greu. Ţin minte revelioanele comune din Bulevardul Aviatorilor când, la cele douăsprezece bătăi ale gongului, ne întrebam cu toţii cum va fi anul care începe şi cum va fi revista în anul nou.
Din cei 100 de ani ai "Contemporanului" - revistă de înclinare democratică şi altruistă din chiar clipa apariţiei ei - câţiva aparţin biografiei mele şi îmi amintesc de ei cu emoţie şi recunoştinţă, ca de nişte convingătoare argumente rostite într-un moment în care aveam nevoie să cred în altruism şi democraţie...

O AVENTURĂ ÎN TIMP

O noapte petrecută pe străzile Bucureştilor cu ochii pe cer în căutarea cometei; o noapte de iarnă rătăcitoare sub cerul senin ca un zodiac, marcat de stele limpezi, aproape didactice, aşezate cu grija de a contura figuri şi de a întruchipa simboluri; o noapte risipită pe străzile pustii, răsunătoare sub paşi, în aşteptarea luminii codate, încărcate de sensuri pe care nu le bănuieşte şi de prevestiri de care nu are habar - iată o aventură aproape existenţială, iată un drum lipsit de o adevărată finalitate, şi tocmai de aceea mai semnificant încă, prin timp. Prin timpul limitat, în primul rând, prin propriul timp, pentru că totul seamănă cu acele nopţi de tinereţe nepăsătoare azvârlind orele de-a dura pe caldarâmul străzilor, lăsând minutele să curgă inutil şi visător de-a lungul rigolelor şi întâmpinând zorile fără oboseală şi fără sentimentul zădărniciei, numai cu un limpede şi zănatec somn; dar şi prin timpul cel mare, desigur, timpul acela nelimitat, prin care din şaptezeci şi şase în şaptezeci şi şase de ani trece un astru nebulos şi despletit, romantic şi spectacular, fără a încerca să frâneze în vreun fel atracţia care-l aprinde şi care-l consumă, fără a încerca să se salveze îndepărtându-se de soarele nostru, ci, dimpotrivă, revenind mereu, ritmic, tot mai împuţinat, tot mai dramatic, tot mai fatal.


O aventură, deci, desfăşurată mai mult în timp decât în spaţiu, mai mult în istorie decât în cosmos: pentru că traiectoria cometei vecină cu Orion şi Sirius, cu Gemenii şi Pleiadele ne impresionează infinit mai puţin decât faptul că, aşa cum o vedem noi, au văzut-o şi Giotto, şi Dante, şi Leonardo, şi Cervantes şi Shakespeare, şi Columb, şi Händel; o aventură, deci, pentru simplul motiv că suntem privilegiaţi s-o vedem, că pâlpâirea noastră nesigură şi întâmplătoare se intersectează cu apariţia ei strictă, o aventură care nu le-a fost dată nici lui Bach, nici lui Beethoven, nici lui Mozart, nici lui Eminescu, ale căror vieţi scurte, fulgerate de geniu, s-au consumat netangent, între două spectacole cereşti. O aventură în timp, deci, un fel de premiu câştigat la tombola anilor şi în acelaşi timp o mică, aproape ilicită - şi tocmai de aceea mai incitantă - ispitire a viitorului, ca o întoarcere pe furiş a paginii de la sfârşitul cărţii pentru a descoperi, înainte de a fi ajuns acolo, cum se va sfârşi povestea.
De fapt, cine ştie? După ce, în spectaculoasa ei tinereţe desfăşurată de-a lungul unei dezlănţuite istorii, cometa Halley s-a specializat în prevestirea morţilor ilustre, molimelor devastatoare şi războaielor crâncene, scăpătată şi potolită, cuminţită de vârstă, poate că s-a întors spre mai bune sentimente faţă de neamul omenesc. Poate că trupul ei consumat de arderi şi pletele ei scânteind pe cerul nostru a treizecea oară vorbesc de data asta despre izbăviri, despre împliniri şi noroace. În orice caz, asta era ceea ce presimţeam ascultându-mi paşii sunând - ca dintr-un misterios, profund instrument - din asfalt, cu ochii pe cer, copilăroşi şi încăpăţânaţi, căutând cometa, străbătând oraşul şi începutul de an în aşteptarea unei bucurii.


Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin