Autoportret cu palimpsest

SOARELE CLIPEI DE ACUM

Talentul de a trăi, aflat în mod evident în curs de dispariţie la popoarele Europei, este una dintre noţiunile cel mai greu de definit, pentru că se delimitează de altele prin nuanţe adesea insesizabile, îmi vine să spun, asemenea elevilor care nu au învăţat lecţia, că talentul de a trăi este "atunci când...", dar îmi dau seama că nici asta nu aş fi în stare să precizez. Locuţiuni presupuse apropiate, cum sunt "a trăi bine" sau "a şti să trăieşti", se dovedesc, la o analiză mai atentă, străine, pentru că, în timp ce prima se referă exclusiv la posesia unor lucruri - cât mai multe - materiale, iar cea de a doua conţine sugestia puţin tulbure a grabei de a profita de tot ce îţi iese în cale, talentul de a trăi nu este o acţiune sau o realizare, ci pur şi simplu o stare. El este o înflorire a verbului a fi, în timp ce celelalte două atârnă de verbul a avea, iar această diferenţă nu este numai una de apartenenţă, ci şi una de substanţă.

Aş fi tentată să susţin - şi nu cred că aş greşi întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereţii şi poate chiar al simplităţii; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede şi este mai uşor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Dacă apropierea de animalitate ar fi o garanţie a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie
fără excepţie fericitele lui deţinătoare. Şi totuşi, nu numai de la specie la specie, ci şi de la individ la individ, există deosebiri şi grade ale deţinerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât pisicile. Şi asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, credinţa, sunt calităţi mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci şi pentru că le lipseşte capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a şti să decupeze din şirul nesfârşit al întâmplărilor numai soarele clipei de acum.
Am considerat întotdeauna ca pe o dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn şi pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial fericirii.
Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalităţii, o consecinţă a subtilităţii pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, fiinţe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condiţiile mediului. Şi, în măsura în care îl înţeleg, o anumită linişte atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile şi toate curentele filosofice, este condiţia sine qua non a existenţei sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză care cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund şi total, sunt prilejuri de viaţă. O linişte a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei şi saţietatea consumului o interzic şi o ridiculizează.

EXCLAMAŢIA DIN TROIENE

Bogatele ninsori ale lui ianuarie, albul care a pus stăpânire cu atâta siguranţă de sine pe tot, mi-au adus în minte - cu uimitor de tânără bucurie - o întâmplare veche, dar rămasă strălucitoare în zăpada în care s-a petrecut.

Era cu multe ierni în urmă, cu mai mult de zece ierni în urmă, un ianuarie cu multă zăpadă, şi ne aflam într-un hotel studenţesc, în mijlocul continentului american. Era o clădire cu foarte multe etaje, înălţată la marginea aşezării universitare pe o pajişte goală, între un deal şi un râu.
Ninsese cu sârg ore în şir, fără întrerupere, o noapte, o zi şi încă o noapte şi, învălmăşindu-se, rotindu-se în dreptul ferestrelor înalte, ninsoarea adâncă, ninsoarea ale cărei margini nu se vedeau, înfăşurase fusul înalt al hotelului singuratec într-un fuior cosmic; ore şi ore, de noapte şi de zi, trăisem cu toţii sentimentul - înspăimântător întrucâtva, dar în egală măsură exaltant - al singurătăţii în univers. Apoi, în cea de a doua zi, spre dimineaţă, totul s-a liniştit, ninsoarea s-a oprit, zările au apărut din nou şi în lumina soarelui nevăzut, de la înălţimea etajelor noastre omeneşti, pământul se vedea rotund, moale şi alb, fericit şi sigur, de dinaintea istoriei. Atunci, în acei zori de început luminos de eră, înaintea trezirii din somn a celuilalt şi a restului lumii, unul dintre noi a coborât şi pe fâşia largă de omăt dintre deal şi râu, în faţa sutelor de ferestre ale hotelului, a scris cu litere uriaşe, întipărite cu tălpile mutate prin troienele până la genunchi, TE IUBESC!
N-o să uit niciodată semnul de exclamare imens care încheia rostirea aceea în alb, nici emoţia întregului hotel trezit cu ochii pe strălucirea zăpezii şi pe cuvintele româneşti, nici săptămânile lungi, sărbătoreşti, în care literele îngheţate în nea continuau să strălucească sub razele reci ale soarelui singur, în timp ce toată lumea, întinerită de copilăreala noastră, de înţelesul descoperit al exclamaţiei din troiene, se saluta cu vorbele noastre devenite urare, îndemn, elan purificator, strigăt de luptă împotriva singurătăţii. Sute şi sute de tineri vor fi îmbătrânit de atunci păstrând printre amintirile studenţiei lor semnul acela de mirare îndrăgostită în universul acoperit de nea; zeci şi zeci de scriitori se vor fi întors în ţările lor din acea iarnă americană cu cele două cuvinte româneşti desenate în zăpada nostalgiei, îmi amintesc şi azi - e destul să se aştearnă omătul ca să îmi amintesc - mândria noastră de atunci, patriotica noastră mândrie, comică puţin, dar nu mai puţin emoţionantă, în faţa răspândirii magicelor vocabule, în faţa revelaţiei că totu-i iubire.

MUŞCHIUL RÂSULUI

Atunci când am aflat că unul dintre foarte puţinele elemente anatomice care îl deosebesc pe om de restul mamiferelor - unul dintre acele elemente misterioase şi definitorii, argumentând o origine abruptă, poate superioară - este un muşchi, exclusiv uman, care se numeşte "muşchiul râsului", am avut un sentiment de surpriză şi de triumf. Era ca şi cum aş fi descoperit că, realizând confuzia căreia i-a dat naştere, natura însăşi încearcă să facă o precizare, minoră aparent, dar de o infinită fineţe, şi delimitează astfel, printr-o singură nuanţă, categorii care păreau identice şi care se dovedesc în cele din urmă esenţial deosebite. Este un gest cavaleresc, echivalând cu o retractare şi cu o recunoaştere, dovada - anatomică! - a unei mai nobile ascendenţe.

Spre deosebire însă de Buffon - cel ce, descoperind-o şi botezând-o, a transformat-o în argument material al unui spiritual pedigri -, eu m-am bucurat de existenţa infimei particule anatomice ca de o explicaţie, în sfârşit găsită, a atât de paradoxalei noastre victorii. Iată, elefanţii sunt mai mari, leii mai puternici, tigrii mai cruzi, cămilele mai rezistente, pisicile mai linguşitoare, şerpii mai otrăvitori, păunii mai frumoşi, gazelele mai