Autoportret cu palimpsest

O COMEDIE UMANĂ ÎN TRAVESTI

Descopăr din nou, cu uimire nesigură, cât de aproximative şi inegale sunt noţiunile legate de timp, cât de diferit şi capricios curg ele prin albia transformată a istoriei. Descopăr că, iată, în zilele închinate centenarului lui Rebreanu se împlinesc şi o sută de ani de la moartea lui Grigore Alexandrescu, ceea ce înseamnă că între romanticul antepaşoptist şi marele romancier interbelic nu s-a scurs decât o viaţă de om. Afirmaţia pare riscantă şi golită de orice credibilitate emoţională. Cum, între cel care era invitat de Bibescu Vodă şi îşi îndrepta speranţele spre anul 1840, aflat în viitor, şi cel ce murea la câteva zile după 23 august 1944. nu se închegase decât durata medie a unei existenţe umane? Dacă da, atunci, privită din acest unghi, istoria însăşi, cu schimbările ei de orânduiri şi războaiele ei mondiale, se poate cuprinde între o naştere şi o moarte, o naştere de poet şi o moarte de prozator. Pentru că încopciate exact, puse cap la cap, vieţile celor doi scriitori, atât de îndepărtaţi subiectiv şi artistic, atât de complementari în aritmetica obiectivă a calendarului, cuprind toată istoria noastră modernă.
Această simplă observaţie - neplăcută prin demonstrarea relativităţii proporţiilor - funcţionează ca un scripete în stare să ni-l apropie pe satiricul preclasic prin timp. Suiţi pe culmea calmă a vieţii marelui romancier, până la izvoare, pare uşor să mai urcăm câteva decenii pe povârnişul abrupt al biografiei poetului. Ultimii douăzeci şi cinci de ani de întuneric al minţii fac din această viaţă calvarul cel mai complet al literaturii noastre, încât tot ce fusese înainte - spirit moralist şi înclinaţie retorică, vervă mondenă şi romantism tenebros - se încarcă, sub umbrele pe care nesfârşita încheiere le trimite, umede şi prelungi, asupra începutului, de sensuri noi, mai sumbre.
Din tot ce-a fost înainte rămâne "Umbra lui Mircea. La Cozia", capodoperă de persuasiune romantică în stare să sigileze memoria unui popor, capabilă să facă undele Oltului să cadă asemenea versurilor şi pridvorul mănăstirii să fie mereu deschis spre istoria literaturii; din tot ce-a fost rămâne "Anul 1840", acea invocaţie sfâşietoare a speranţei de mai bine, acel elan altruist spre un viitor etern; din tot ce-a fost rămâne graţia acidă şi sceptică din satire, sarcasmul amar şi privirea ascuţită din fabule, lupii moralişti, câinii demagogi, boii oportunişti, motanii ipocriţi, atâtea personaje închipuind o comedie umană în travesti, o farsă politică şi un vodevil al istoriei. Din tot ce-a fost înainte de întuneric rămâne acuta sa dorinţă de a lumina lumea prin care trece, descoperind laturile ei contradictorii, atât de contradictorii încât el însuşi, cel ce o lumina, a putut părea contradictoriu şi multiplu de la o operă la alta. Din tot ce-a fost, în conştiinţa poporului român s-a zidit o treaptă - ultima - către piedestalul eminescian.

LUNA DE TRECERE

Mi-e groază de perioadele de trecere. Între două anotimpuri, între două stări, între două situaţii, între două istorii. Ce poate fi mai incert şi mai ambiguu decât acest amestec de zloată şi de ghiocei, decât acest martie al oraşelor năclăite de resturile negre ale nămeţilor netopiţi cu totul, amestecaţi cu gunoaiele primăverii care îşi anunţă în felul acesta sosirea? Ce poate fi mai greu de suportat decât hainele devenite deodată grele în soarele brusc, demascând cu sadism stofa rărită la cusături, în timp ce mărţişoarele li se murdăresc pe rever, umilite de ceaţă şi fum?
Ce poate fi mai dificil de trecut decât pragul - înălţat din gânduri, coşmare, supoziţii, doruri şi bănuieli - dintre singurătate şi iubire, examenul acela, uneori inexplicabil, pe care orice despărţire trebuie să-l treacă supunându-se celor mai absurde probe, ca şi cum cea mai mică întrerupere a prezenţei presupune o reverificare completă a sentimentelor, ca şi cum cea mai scurtă singurătate ar avea puterea să roadă - asemenea unei ape duşmane - digul pe care iubirea i-l ridică oră de oră, din nisip, împotrivă?
Ce poate fi mai greu de înţeles şi iubit decât acel scurt-circuit al atâtor tradiţii, decât acele case de beton cu şase, şi opt, şi zece încăperi, cu etaje şi grilaje vopsite mortuar în bronz, case mari care nu mai au nevoie de pridvor şi nu au încă nevoie de baie? Şi iile cusute pe reion şi suspansul sosirii maşinii de pâine înlocuind cuptorul şi ţestul, şi criptele, ca nişte derizorii cazemate, înlocuind încrestăturile în lemnul emoţionant şi firesc trecător al speranţei şi reînvierii?
Ce poate fi mai greu de întors decât paginile groase dintre două capitole ale istoriei?
Şi totuşi, m-am născut în martie, printre aceste zloate şi aceşti ghiocei, printre aceste singurătăţi şi aceste iubiri, printre aceste grilaje trufaşe şi ridicole, printre aceste pagini mereu reîncepute ale istorici. Am ales dintre atâtea luni ale anului, pline de flori şi de roade, pline de limpezind şi de zăpezi, această lună de trecere, tulbure, ceţoasă, mohorâtă, nehotărâtă, capricioasă, incertă, dar păstrând, în pofida tuturor frigurilor şi ameninţărilor, o niciodată descurajată bunavestire şi promisiunea, niciodată retrasă, a dezgheţului definitiv.

COLOANE RĂSTURNATE

Aşa cum Amenophis al IV-lea, Akenaton, a construit templele cu coloanele răsturnate, capitelurile aşezate jos şi soclurile deasupra, pentru a sublinia schimbarea totală şi absoluta noutate a religiei pe care o instaurase, sunt ispitită uneori de ceea ce m-ar deosebi de ceilalţi, de ceea ce, fiind altfel, ar putea să semnifice cu violenţă un nou început.
De fiecare dată, însă, îmi aduc aminte că, după ce i-au distrus templele şi i-au uitat religia, urmaşii l-au ţinut totuşi minte şi nu l-au lăsat să dispară în uitare pe faraonul ciudat şi poet numai şi numai pentru că era soţul frumuseţii care - fără să fi inovat niciodată nimic - se numeşte în eternitate Nefertiti.

APUSENII

Treceam la sfârşitul acestei toamne, în drum spre Oradea, cu avionul, peste Munţii Apuseni. Era o dimineaţă de o mare limpezime şi, de la înălţimea de la care îl priveam, pământul îşi rotunjea uşor şi didactic marginile, schematizându-şi frumuseţile ca pe o hartă în relief. Predominau albastrul şi brunul, verdele stins înspre galben Şi griul adânc, iar formele nu îndrăzneau să delimiteze net culorile unele de altele şi se lăsau aureolate de ele, făcându-se dulci şi lipsite de muchii, îmblânzindu-se. Căci, după zborul pe deasupra Bucegilor, a Pietrei Craiului şi a Făgăraşilor, ceea ce frapa în survolarea Munţilor Apuseni era marea lor blândeţe, dulceaţa liniilor, rotunjimea coamelor; nici un perete povârnit, nici o prăpastie abruptă, nici o creastă ascuţită şi ameninţătoare. Ca şi cum nu aceasta ar fi fost scenografia celor mai mari ridicări la arme din istoria noastră, ca şi cum corifeii şi tribunii nu pe sub culmile acestea împădurite auriu ar fi tăiat brazdele revoltei şi dreptăţii, peisajul degaja o duioşie atoateîngăduitoare, o bunătate şi o clemenţă topite în pace şi calm. Văzuţi de sus, Apusenii ieşeau din istorie şi părăseau geografia pentru zonele mai veşnice ale geologiei şi mitului. Văzuţi de sus, Apusenii nu aminteau decât Mioriţa.

Viteza amesteca nimburile colorate ale munţilor, încât verdele devenea galben, şi galbenul devenea roşu, şi roşul devenea brun, într-o înţeleaptă şi dulce îngăduinţă; liniile rotunjite de vreme se lăsau rotunjite încă o dată de depărtare şi se desfăşurau în rotogoale luminoase, abia argintate de brumă, în timp ce ochii mei legănau Apusenii, dându-i în scrânciobul unei lacrimi, între spaţiu şi timp.