Autoportret cu palimpsest

DESPRE TINEREŢE

Oare câţi ani am avut când am început să vreau să fiu tânără? Douăzeci şi cinci? Treizeci? Nu, n-am greşit formularea întrebării, oricât ar părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorinţa de a părea mai matură a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat, celeilalte dorinţe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Ţin foarte bine minte lungul, nesfârşitul timp în care aşteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun de acord înfăţişarea şi etatea mea reală, cu vârsta sufletului şi a minţii: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală şi aderarea oaselor, care se lungeau fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive, rămânerea în urmă a muşchilor, neînstare încă să rotunjească forme.

Ţin foarte bine minte lungul timp în care, când eram întrebată câţi ani am, adăugam fără nici o ezitare unităţi mincinoase de vreme, menite să-mi definească un statut nu numai de independenţă, ci şi de respect. Dar nu-mi mai amintesc clipa exactă când această nerăbdare a luat sfârşit, ca o fugă ajunsă la potou şi mulţumită de timpul realizat. A urmat - asta ştiu - un răstimp de indiferenţă faţă de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanţă, ceva asemănător indiferenţei faţă de propriul trup atunci când e perfect sănătos şi nu ridică nici un fel de pretenţii. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cea mai tânără dintre cei asemenea mie, în care ordinea cronologică mă aşeza mereu pe ultimul loc. Iar acest fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu, abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obişnuit, aproape obligatoriu şi poate etern.
Răspunsul întrebării de la început cred că aici trebuie să-l plasez, la sfârşitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârşit. Pur şi simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci şi cinci de ani, sau poate treizeci?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârstă şi paginile mele, că tinereţea mea reală, obositoare chiar, nu mai uimeşte pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să consider tinereţea nu ca pe un drept lipsit de importanţă, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândră şi pe care trebuie să-l merit. De atunci am început să vreau să fiu tânără şi, într-un anumit sens, de atunci am început să şi fiu; de atunci, din clipa în care am devenit
conştientă, de tinereţe, din clipa în care i-am înţeles importanţa. Nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmaţie. Sunt dintotdeauna convinsă că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem şi nu ne îndoim de ele: de unde ar rezulta că unei tinereţi fără bătrâneţe nu i-ar lipsi, ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.

CARTEA ŞI LUMEA

"Lumea există pentru a se ajunge la o carte" spunea Mallarmé, şi nu mi-am închipuit că poate fi ceva mai radical în materie de supremaţie a literei asupra gestului, până când am aflat că sumerienii credeau - cu acea credinţă totală care nu se leagă de cauze şi concluzii, ci de viaţă şi moarte, cu acea credinţă străveche al cărei secret nu numai noi, ci şi romanii îl pierduseră de mult - că un lucru care nu e scris nu are existenţă ontologică, nu există. Astfel, sumerienii ştergeau din celebrele lor liste de regi pe cei răi, negându-i nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, convinşi că, prin asta, reechilibrează universul pe care crimele acelora îl lipsiseră de armonie şi de cumpănă.

Ce fericită şi minunată convingere! Ce copleşitoare genealogie a scrisului, pe umerii fragili, şi de atâtea ori iresponsabili, ai căruia se aşează, cu gravitate şi speranţă, universul întreg! Şi ce imperativă obligaţie ca, dacă lumea există pentru a se ajunge la o carte, cartea, la rândul ei, să existe pentru a se ajunge la o lume.

GÂNDUL LA DELFINI

Gândul la delfini este pentru mine întotdeauna o soluţie - laşă întrucâtva, desigur, dar infinit eficientă - de a ieşi dintr-o deprimare, de a depăşi o tristeţe, de a uita o deziluzie, gândul la delfini este recurgerea terapeutică la basm, un basm care are imensul merit de a se petrece - oricât de inexplicabil - în realitate. Simplul fapt al existenţei lor îmi este un argument suficient pentru a putea continua, pentru a nu repudia un univers care a fost în stare să-i nască şi îşi poate permite să-i păstreze. Inteligenţi şi buni, frumoşi şi veseli, ei sunt fericiţi fără a face pe alţii să sufere şi triumfători nu prin rezultanta unui raport sălbatec de forţe, ci prin comparaţie calmă şi răspuns nemăsluit. Ei au humor şi au graţie într-o lume care are numai pofte şi necesităţi; ei se joacă şi se bucură într-o natură unde totul se zbate şi se luptă; ei sunt naivi şi serviabili într-un univers în care aceste calităţi sunt batjocorite şi aceste merite, demne de dispreţ.

Nu sunt tipici şi nu sunt reprezentativi, dar sunt simbolici şi infinit dătători de speranţă, sunt singurele făpturi vii pe care mi le pot imagina intrând în paradis fără istmul umilitor al purgatoriului.
I-am văzut în toată strălucirea libertăţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua. Era ca un dans desfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi - încă mai mult - cu noi înşine. Ne simţeam împăcaţi şi buni, dezinteresaţi şi fericiţi, fericiţi şi flataţi că nouă ni se adresează acea extraordinară bucurie, acel miracol. Pentru că nici o clipă nu m-am îndoit că ei, delfinii, se bucurau că-i privim şi, dincolo de plăcerea în sine, jocul lor se hrănea şi din altruismul plăcerii pe care ne-o ofereau nouă, din enormul dar pe care ni-l făceau astfel. Am verificat această impresie urmărind un spectacol pregătit la delfinariu şi descoperind, în ceea ce pentru un spirit opac ar fi putut fi o dresură de delfini, infinit de complexa relaţie între omul care comanda jocul şi delfinii care îl executau, bucurându-se de el şi bucurându-se în acelaşi timp de bucuria pe care ştiau că i-o fac lui (şi nouă, celor care îi priveam), un fel de joc secund în care ei, copilăroşii, se jucau ca să-l facă fericit pe copilul ce le era stăpân şi pe copiii ce le erau spectatori, din plăcere pură şi din altruism.
La vechii greci a omorî un delfin era la fel de grav cu a omorî un om, căci delfinii erau socotiţi foşti oameni care şi-au părăsit cetăţile pentru a locui în mare, fără a-şi părăsi şi obiceiurile omeneşti, obiceiurile unei umanităţi ideale, revolute. De aceea, gândul la delfini este gândul la o lume mai bună, la o natura mai blânda, la un univers mai frumos, la basmele cu binele care învinge, la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinări înduioşate de delfini.