Autoportret poezii Lucian Blaga
Yüklə 362,83 Kb.
|
Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par seminţele ce mi le ceri. Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har. În rânduri de saci cu gura deschisă - boabele să ţi le-nchipui: gălbii, sau roţii, verzi, sinilii, aurii, când pure, când pestriţe.
şi lucii culori se mai văd doar în stemele ţărilor, sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme de le ridici, răcoroase, un sunet auzi precum ni l-ar da pe-un ţărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri.
să intru-n picioare în cada cu grâu, cufundat pân' la gură în boabe de aur. Pe umeri simţeam o povară de râu. Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai vad Câteodată grămezi de seminţe pe arii, anevoie pun capăt fierbintei dorinţi de-a le atinge cu faţa. De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama de-a nu trezi zeii, solarii, visătorii de visuri tenace, cuminţi.
Un gând de puternică vară, un cer de înalta lumină, se-ascunde în fieştecare din ele, când dorm. Palpită în visul seminţelor un foşnet de câmp şi amiezi de grădină, un veac pădureţ popoare de frunze şi-un murmur de neam cântăret. Lucian Blaga CÂNTECUL VÂRSTELOR Dragostele mele bune cum le-a măcinat pământul! Cum pieriră pe sub iarbă frumuseţea şi cuvântul! Dragostele mele rele, câte au căzut şi ele! Dragostele bune, rele, ce-a rămas sub glii din ele? Ţărâna numai şi inele.
ÎNCĂ O DATĂ ! Nu mi-e destul. Şi după orişice aş spune: înc-o dată! Orice se-ntâmplă-i ca şi cum s-ar întâmpla c-o fată. Ah, nici un rod nu mi-e destul, îl vreau şi-n alte chipuri. Se poartă râul către mări, dar piere în nisipuri. Nu-i apă să astâmpere de-ajuns, nu mi-e destul vieaţa, cartea. Iubire-aş vrea, pierzare, jar, cum voi simţi odată moartea. Nici din lumină n-am destul, căci ea-i doar o legendă, iată. Nimic sub zare nu-i destul, vreau totul înc-o dată! Lucian Blaga CÂNTECUL SOMNULUI Plăcut e somnul lângă o apă ce curge, lângă apa care vede totul, dar amintiri nu are. Plăcut e somnul în care uiţi de tine ca de-un cuvânt. Somnul e umbra pe care viitorul nostru mormânt peste noi o aruncă, în spaţiul mut. Plăcut e somnul, plăcut. Lucian Blaga POEZIA Un fulger nu trăieşte singur, în lumina sa, decât o clipă, cât îi ţine drumul din nor până-n copacul dorit, cu care se uneşte. Şi poezia este - aşa. Singură-n lumina sa ea ţine pe cât ţine: din nour până la copac, de la mine pân' la tine. Lucian Blaga PĂRINŢII
în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe sub pământ.
în timp ce în lumini mai adăstăm, în timp ce fericiri ne-mprumutăm şi suferinţi şi apă vie pe la vetre. Lucian Blaga SUFLETE, PRUND DE PĂCATE Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate. Roata stelelor e-n tine şi o lume de jivine. Eşti nimic şi eşti de toate: aer, pasări călătoare, fum şi vatră, vremi trecute şi pământuri viitoare. Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi. Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă din plânsu-ţi. Lucian Blaga SCOICA C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima
mi-o prind în mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâni o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mari necunoscute. O voi ajunge, voi ajunge vreodat' pe malul acelei mări, pe care azi o simt,
dar nu o văd ? Lucian Blaga EVA
c-un glas ce răsuna de printre frunze ca un clopoţel de-argint. Dar s-a-ntâmplat că-i mai şopti apoi şi ceva în ureche încet, nespus de-ncet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a şoptit anume, cu toate că a ascultat şi el. Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui Adam.
şi-şi mişcă geana parc-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.
PLUGURI
fără milă, ca florile în fereastră, prietene care niciodată încă n-ai văzut câmp şi soare jucând supt peri înfloriţi, vreau să te iau de mână, vino, să-ţi arăt brazdarele veacului.
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt pluguri, nenumărate pluguri: mari păsări negre ce-au coborât din cer pe pământ. Ca să nu le sperii - trebuie să te apropii de ele cântând.
Din când în când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mânile noastre, În zadar cânii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. Prieteni, care staţi lângă mine, încălziţi-vă lutul cu vin, desfaceţi-vă privirile peste lucruri. Noi suntem numai purtători de cântec pe la porţi închise, dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu aici unde astăzi singuratatea ne omoară.
AMINTIRE
Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ privirile tale erau albastre şi-nalte de tot. Zvon legendar se ridică din brazi. Ochiu atât înţelegător era iezerul sfânt. În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine. Din gene, ape moarte mi se preling. Ar trebui să taiu iarba, ar trebui să taiu iarba pe unde ai trecut. Cu coasa tăgăduirii pe umăr în cea din urmă tristeţe mă-ncing. Lucian Blaga LUCRĂTORUL Te iroseşti în încordări de arc lângă roţile mari de oţel. Striveşti între degete sânii materiei. Iţi sunt de păcură mânile şi afumate în zorile. Lucrătorule, cu şorţul de piele albastră, pentru tine maşinile cântă mai frumos decât privighetorile.
tu ştii că frumoase sunt numai lucrurile ieşite din puteri omeneşti. Tu ştii că nici o stea n-a fost făcută de mâna ta, şi-ţi zici: orce-ar spune prea mulţii gureşii poeţi, nici o stea nu-i frumoasă.
iţţ scoţi găleţile de foc. Nu te cunosc, nu mă cunoşti, dar o lumină alunecă de pe faţa ta pe faţa mea, şi-o strig în sfintele vânturi. Lucian Blaga BUNAVESTIRE În noaptea asta lungă, fără sfârşit, o femeie umbla supt cerul apropiat. Ea înţelege mai puţin decât oricine minunea ce s-a întâmplat. Aude sori cântăreţi, întrabă, întrabă şi nu înţelege. În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună un prunc. De nouă ori se-nvârte discul lunei în jurul pruncului. El rămâne nemişcat şi creşte mirându-se.
ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti. Mă duc între ei să vestesc: Tăiaţi-vă mieii pe cruce În amintirea jertfei ce se va face. Ridicaţi-vă de lângă foc În cojoace cu flăcări de lână.
în steaua coborâtă deasupra ieslelor roase de boi şi daţi-o mai departe din mână în mână. În curând fiul omului va căuta un loc unde să-şi culce capul, răzimându-şi-l ca şi voi de pietre ori de câni adormiţi. În curând rănile purtate prin văile noastre s-or vindeca închizându-se ca florile la întuneric. În curând picioare albe vor umbla peste ape. Lucian Blaga ECHINOCŢIU Semne verzi subt şovăiri solare ieşi soră să vezi pe ogor. Popi negri vestind sub pământuri soarele cu fluiere greerii umblă până-n pragul sicrielor şi-acolo mor. Pe-aici, afară din oraş, şi ieri am fost să iscodim învierile în faţa porţilor. Îndrăzneşte soră, oh soră să nu suspini. Într-o singură zi mugurii şi iarba au crescut repede ca unghiile şi părul morţilor. Făpturi, care-aţi fost, unde vă ţineţi ? Nu le calcă soră luminile - dediţeii vineţi.
BIBLICĂ
lui Ion Breazu Amiaza e dreaptă. Liniştea se rotunjeşte albastră. Zboruri spre ceruri cresc. Glasuri se irosesc. Fiinţe se opresc. Viţelul în trupul vacii îngenunchează ca-ntr-o biserică.
pe cărări de jocuri de apă pentru broaşte ţestoase. Între ierburi înalte şi goale copilul ţi-l dezbraci şi-l înveţi să stea în picioare Când e prea rău îl adormi cu zeamă de melci.
pusă pe-o taină mai mare: de aceea mintea nu ţi-o munceşti cu nimic. În caza lângă blidarul cu smalţuri rare în fiecare zi păzeşti cu răbdare somnul marelui prunc. A mustrare clipind te superi doar cand îngerii trântesc prea tare uşile venind sau ieşind.
ÎNCHEIERE Frate, o boala învinsă ţi se pare orice carte. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ. E în apa. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus ? Ţi-a mai ramas în urechi vreun cuvânt ? De la basmul sângelui spus întoarce-ţi sufletul către perete şi lacrima către apus. Lucian Blaga ÎN PREAJMA STRĂMOŞILOR Pe lespezi dacă te apleci auzi scarabei sărutând părinteştile luturi, crengile noastre căzute-n adânc, în ţinuturi amare şi reci. Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermii, cu freamăt porniţi pe căile vremii cu carnea noastră să se cuminece pe rând în nouă duminece. Lucian Blaga CÂNELE DIN POMPEI Văzui în Pompei acel câne roman. Aşa ni-l voiră zeiţele sorţii - mulaj conservat în materia morţii, să nu-l putrezească nici ploaie, nici an. Ieşise să scape din norul din uşă, de noaptea căzută din munte cu foc. Dar cânele, scurt răsucindu-se-n loc, se stinse rânjind şi muşcând din cenuşă. Te văd Dumnezeule - plumb, scrum şi nor - odată venind peste mine prin uşă, din muntele cerului, cotropitor.
muşca-voi, în Tine, a lumii cenuşă. Tiparul în TINE păstra-mi-l-voi.
când secera lunii pe boltă apare. Că fetele cată, cu părul de aur, la zeul din zare. O vorba-şi trec spicele - feţe-n văpaie: secera lunii e numai lumină - cum ar putea să ne taie pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului ? Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor că nu sunt tăiate de lună, că numai de fierul pământului li s-a menit să apună. Lucian Blaga ÎN LUMEA LUI HERACLIT Produs al aerului soarele ar fi al vremuirii, joc al unor pământeşti stihii, aşa credea-nţeleptul din Efes. S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi, din aburii fosforescenţi care din mare ies. Ştiu că iubita mea-i aşa, pe care o slăvesc. Mereu e alta, alta e, tot alta, ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineţi. S-alcătuieşte din lumini pe care nu le-nveţi, se înfiripă din splendori pe care tăcând le preamăresc. Făptură fără ieri, întruchipată iar şi iar, în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi îmi este dat, până la capătul acestei vieţi, în fiecare zi din nou s-o cuceresc. Lucian Blaga ULISE
privirea ţi-o roteşte. E linişte ca-n ziua când mă-ntorsei hoţeşte şi ţi-am golit de oaspeţi viaţa, pragul, tinda. Ia seama Penelope ce netedă-i oglinda.
pe-un prund de oseminte. Nu-i nimenea cu proră s-o şteargă, s-o frământe. Doar şerpii taie apa spre-un ţărm ghicit în zare, trecând peste adâncuri ca semne de-ntrebare. Catargul putrezeşte la margine de timp acolo între Hades şi-acele culmi în nimb. Nu m-amăgeşte ceasul să număr nestemate, nici nu mă cheamă-n urmă furtuni şi vrăji uitate. Vezi, orice amintire-i doar urma unor răni prin ţări, prin ani primite, pe la răscruci şi vămi. Nu aştepta păţanii să izvodesc, alese. Deşartă născocire e vorba ce se ţese. Dar pe liman ce bine-i să stăm în necuvânt - şi, fără de-amintire şi ca de subt pământ, s-auzi, în ce tăcere cu zumzete de roi, frumuseţea şi cu moartea lucrează peste noi. Lucian Blaga BUCURESTI 1919 Liliecii ţâşneau în slavă, când ne părăseam lăcaşul. Paltinii, crescuţi în noapte din asfalturi ca din lavă, îşi împrăştiau sămânţa zburătoare-n tot oraşul. Nimeni nu dormea în noaptea cea de veghe. Nici penaţii viitoarei generaţii. Ne plimbam pe bulevarde prin troiene de seminţe - şi simţeam cum talpa arde. Doar târziu Segetătorul încearcă-ntr-o doar' s-apună când scâncea în poartă cheia. Vântul ne-azvârlea în păr şi-n faţă pulbere de lună, caldă încă vremea-aceea. Ţinând soarele în mână, un oltean - pe jumătate om aievea, -n rest fântână cu o cumpănă în spate - dimineaţa da năvală cu un chiot în cetate. Lucian Blaga ULCIORUL
ulciorul. În rostul ceramic aşez uneori, cu rouă pe ele, iubitele flori. Prefer trandafiriul de purpură. Tainic, urmând un sacru canon, dimineaţa, de o rază cerească atins, trandafiriul îşi las-o petală pe masă, dorind în lumină să stea fără mască.
tomnaticul soare prin teascuri trecut, curgător aur crud, vin de piatră, soi cald de Aiud. Mai apoi câteodată păstrez în ulcior şi-un lucru mai scump şi mai rar: grămada de boabe de chihlimbar, lacrimi pe care o pădure le-a plâns, când ultimul alb unicorn s-a stins.
cât de fierbinte, dulce trebuie să fie. În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiştea cu oseminte învie. Aştept aici cu-nspăimântată bucurie, tăcerea lungă să se rupa între noi, cumplit, amarnic sfâşiată ca o iie într-un iatac, pe întuneric între doi. Şi văd mirat cum ghiarele din când în când îţi ies şi se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gând şi-n prag la pândă stând.
C-un freamăt te mai stinghereşte-o clipă marea, dar aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma.
lung cât o uliţă de sat, se-ntinde peste MUREŞ. Mal vrea la mal în veci să lege. Astfel ţara moştenitu-l-a din leat. Îşi au măreţele-npliniri şi lucruri cântăreţii lor, dar podului îi cântă numai apa, ce subt el se-ndeasă, despre toţi şi toate-i cântă, câte au trecut pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă, ca printr-o casă la al cărei prag sfârşeşte drumul, ca să iasă la celalalt capăt iarăşi drum, drum vechi - în lume precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornească. Oşti trecură-n veac pe-aci, şi Radu cel Frumos, roţi ferecate, robi domneşti, comori şi lacrimi, moţi cu ciubăre, turme, vânturi, răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi. Pe toţi şi toate-n nopti, când vâlvele se bat, îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă, aşa cum ceasul, de pe un ţărm mutându-i, i-a mântuit spre celălalt peste vâltoarea-adâncă. Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce trează-amiaza ! Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat, ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă. Lucian Blaga GIORDANO BRUNO CÂNTĂ BALADA PERMANENŢEI E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare răsărit din munte, gând. Să se întrupeze-n vale alte umbre sunt la rând.
E acelaşi unic soare albul inului sorbind. Să întindă pânza-n iarbă fete, alte sunt la rând.
E acelaşi unic soare tâlc suav învederând. Ca să coloreze ceasul fluturi - alţii sunt la rând.
E acelaşi unic soare ce-nfierbântă roua, vânt. Sa îndure moartea-n vară alte spice sunt la rând.
E acelaşi unic soare inima prin lumi bătând. Să îngâne-n vreme rugul alte-amurguri sunt la râîd.
CIMITIRUL ROMAN Huliţi au fost romanii de unii învăţaţi din vremi mai nouă că metafizica n-ar fi creat ca alte glorioase seminţii, doar apeducte, colisee,foruri, drumuri, eterna urbe, castre şi troiane de hotar. Huliţi au fost romanii că numai case-ar fi clădit cu atrii primind de sus lumina ş-avertisment ţinând pe praguri : cave canem. De ţi-ar fi dat s-ajungi odat'la Roma şi-adânc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde, ai inţelege-atuncia, ce nedreaptă-i cumpăna cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia şi inima şi-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum, care se duce, se tot duce în peisaj, piatră cu piatră, potrivind, un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta, cu sarcofage, urne, mauzolee, păstrând cenuşa, oseminte-adăpostind. Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntând în mare-mpărăţie a vieţii-naintând prin moarte sădită-n şiruri de două părţi. Cei de la umbra chiparoşilor în sarcofage dorm, ascultă sunetul de securi şi de lănci, marşul cohortelor, roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate, la râşdul lor, acuma nu mai sunt, dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă la drumul care suna pe pământ. Aşa închipuiau romanii cimitirul: un drum flancat de două rânduri de tăceri. Aceasta-i metafizica romană: un Drum. Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii. Lucian Blaga Yüklə 362,83 Kb. Dostları ilə paylaş:
|