Ave, mama ! Parabolă omagială mamei mele Doamnei Valentina petrov la cei 70 de ani

AVE, MAMA !
Parabolă omagială mamei mele Doamnei Valentina PETROV la cei 70 de ani

(şi tuturor mamelor din partea copiilor care nu au timp să le scrie sau curaj să le vorbească...)
Cred că ar părea banală fraza, dacă aş începe parabola mea prin a mă văicăra de faptul că nu găsesc cuvintele potrivite şi înlănţuirea ideală de fraze pentru a edifica în slove monumentul meritoriu celei mai scumpe fiinţe din lume – Măicuţei mele. Nu sunt nici originală, şi nici primatul ideii novatoare nu-mi aparţine...

Mama...Noi toţi asociem acest dulce cuvânt cu darul suprem al universului - viaţa. Pentru mine această conotaţie este amplificată la infinit, deoarece din cei cinci prunci născuţi prin operaţie cezariană în maternitatea rătăcită din sudul Moldovei, doar unul a supravieţuit – am supravieţuit eu, iată de ce viaţa pentru mine este un dar ales, binecuvântat de trupul sfânt al maicii mele şi mâna binecuvântată a medicului ce i-a uşurat chinurile facerii.

Mama mea, Valentina Petrov, a avut forţa, curajul, puterea mitică de a mă aduce pe lume, mai apoi de a mă creşte, a mă educa, a mă lansa în viaţă, a veghea zi şi noapte asupra ascensiunii anevoioase spre culmile cunoaşterii... Şi toate aceste eforturi sacrale mai sunt încă generate de inima Mamei mele, care poate cuprinde necuprinsul. Or, atotputernicul sacrificiu matern îşi are izvorul nesecat, coborâtor din nebuloase astrale, dar popositor în doruri şi iubiri pământeşti, doruri şi iubiri care dor, ard, însă nu se sting nici pe ploaie, nici pe vânt.

...Fiica lui Mihai şi Iustina Sârghi, ţărani înstăriţi din comuna Zăicani raionul Râşcani, maică mea, pe atunci Domnişoara Valentina Sârghi, a fost unica din cei cinci copii la casă, trei fraţi – Vasile, Gheorghe şi Ion şi două surori – Oliţa şi Mama mea Valentina, care a avut posibilitatea să vină la studii în Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. Până la acest eveniment bunelul meu Mihai a fost nevoit să ia credit de la bancă pentru a putea plăti studiile liceale ale mamei pe timpul sovietic.

Fratele mai mic al Mamei, Ionică, la cei 17 ani s-a pierdut cu zile în urma unui grav accident la liceu. Mămica mea, după moartea lui, a rămas mezina în familie, şi, după tradiţie, ea a fost favorizată în obţinerea studiilor superioare. Şi nu pentru că ceilalţi fraţi şi sora nu erau dornici de a învăţa, prea grea era situaţia pecuniară întru învăţarea tuturor copiilor din familie. Ceilalţi doi fraţi şi o soră au rămas să lucreze pământul în comuna natală, fratele Vasile a lucrat toată viaţa contabil în kolhoz şi a ridicat şi o gospodărie de toată frumuseţea.

„Doamne, spune scumpa mea Mamă, câte au mai tras şi părinţii mei, mama şi tata, nici acum nu-mi imaginez de unde au avut atâtea puteri, forţe să înfrunte urgia războiului, dar mai ales anul cu foamete.”

Bunica mea Iustina şi bunelul Mihai au trăit suflare lângă suflare, inimile le-au bătut în unison cu dragostea pentru pământul pe care l-au moştenit, pentru copiii ce i-au născut. Au scăpat ca prin minune de deportare: au fost luaţi la sovietul sătesc din Zăicani, pe toţi i-au îmbarcat în vagoane, dar ei au fost trimişi acasă. Mai târziu însă le-au luat totul comuniştii: pământul, roada, caii, covoarele din casă, hainele – totul, venise vremea golanilor şi lepădăturilor ce se scăpaseră la putere, iartă-mă Doamne de unele asociaţii ce-mi macină imaginaţia...

Înţelepciunea rustică, transmisă din generaţie în generaţie, stoicismul şi vigoarea cutremurătoare a buneilor mei Mihai şi Iustina, i-au inculcat maicii mele Valentina, surorii sale Olga şi fraţilor săi Vasile şi Gheorghe nemărginita dragoste pentru pământul strămoşilor, energia şi capacitatea de a munci, pe care cei din dinastia Sârghi o percep ca o necesitate vitală inalienabilă, condescendenţa etanşă faţă de fiinţa umană din preajmă – vorba preceptului biblic – iubeşte-ţi aproapele, şi multe alte virtuţi, pe care arareori le întâlneşti întruchipate într-un singur om.

Viaţa Mamei mele nu este cea a unei eroine în sensul tradiţional al cuvântului. Cred că poate să fie asemuită cu multe destine ale pedagogilor din republică. Dar eu sunt egocentrică şi voi afirma contrariul – Măicuţa mea este o adevărată eroină. A început cariera de pedagog în satul Alexandru Ioan Cuza, judeţul Cahul (satul de baştină a Tatălui Pavel, dar şi al meu, fostul Suvorovo, zisul Hadji Abdul, sat de care sunt legate amintirile mele din copilărie; acolo au vieţuit buneii mei Elena şi Ion Petrov; de la bunica Ileanca şi bunelul Ion am moştenit înţelepciunea, optimismul şi dragostea pentru viaţă). La Cuza Mama l-a urmat pe Tatăl meu, Pavel Petrov, pedagog şi el, fost coleg al mamei de grupă academică la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, istoric şi filolog de vocaţie, un om de mare cultură, de la care am preluat dragostea şi talentul pentru poezie, muzică, pictură şi litere.

După trei ani de lucru în şcoala de la Cuza, în 1963 părinţii mei s-au stabilit la Cahul, Tatăl meu fiind invitat să lucreze la Şcoala Pedagogică din Cahul (aici a muncit cu abnegaţie invidiată până la 60 de ani, vârsta la care a plecat din viaţă în urma unei boli cauzate de depresie la puţin timp după pensionarea forţată din postul de lector superior de către directorul de pe atunci al şcolii Curjos). Anul acesta la 18 ianuarie Tatăl meu ar fi împlinit 70 de ani. Aşa şi n-a mai văzut copiii aranjaţi pe la casele lor, s-a dus în pământ cu gândul că stăm prin cămine, profesori universitari la început de cale. Barem a prins măcar susţinerea tezei mele de doctor şi se tot mândrea în prezenţa colegilor şi prietenilor cu fiica mai mare care a susţinut teza de doctor în filologie. Tata la timpul său a refuzat aspirantura la Chişinău pentru a rămâne alături de familie...

Din acelaşi an 1963 Maică-mea şi-a început cariera de durată la şcoala medie No2 din Cahul. Doamne, numai copil de pedagog să nu fii! Pedagogii mereu găsesc timp pentru copii străini, numai nu pentru ai lor! Interesant, acum de la înălţimea vârstei afirm aşa ceva, însă îmi dau foarte bine seama că ceva mai târziu feciorul meu şi fiica mea îmi vor incrimina acelaşi lucru, căci ce am preluat de la părinţi – aceea şi seamăn acum, abnegaţie, asiduitate în numele idealurilor pedagogice!.. Venea scumpa mea Măicuţă acasă cu sute de caiete pline de compuneri, expuneri, exerciţii, pe care trebuia să le verifice, să le aprecieze. O văd şi acum aplecată de-asupra lor, completând planuri de lucru calendaristice sau zilnice, căci aşa se numeau pe timpuri. Şi, ca să vezi, joaca noastră preferată din copilărie era de-a şcoala. Joaca a devenit realitate, cât de mult nu s-ar fi opus draga Mamă acestui vis.

De-a lungul celor peste 40 de ani lucraţi în şcoală Doamna Valentina Petrov s-a sacrificat pentru cunoştinţele inoculate altor copii decât ai săi. Am admirat la nesfârşit îndrăzneală şi spiritul temerar al Mamei mele, care a lucrat atâta timp în şcoală. Mai mult decât atât, dumneaei a trăit cu problemele elevilor săi, i-a tutelat mereu, i-a menţinut prezenţi în discuţiile şi preocupările sale. A propos la temă, eu nu am rezistat în şcoala medie rusă din Tiraspol decât 8 luni, după care am spus că nu mă întorc în şcoală sub nici un pretext, cât de ademenitoare nu ar fi retribuirea financiară. Maică-mea, Valentina Petrov, a lucrat în şcoală nu pentru bani, a lucrat pentru suflet şi pentru societate. Astfel de sacrificiu profesional în domeniul pedagogiei mai că nu întâlneşti astăzi, decât doar în provinciile rătăcite din Moldova, unde n-a ajuns deocamdată gazul natural. Prin aceste rânduri aşternute stângaci vreau să omagiez toate profesoarele de carieră ce şi-au dedicat vieţile zecilor de generaţii de copii, de altfel, chipul învăţământului preuniversitar din Moldova este unul feminin prin excelenţă. Pentru mine – acesta e chipul Mamei mele.

Au muncit o viaţă părinţii mei, fără a fi decoraţi cu distincţii guvernamentale, aveau doar titlul de „Eminent al învăţământului public”. În 2002, atunci când la aniversarea de 10 ani ai Universităţii Libere Internaţionale din Moldova am fost decorată cu ordinul „Gloria Muncii”, emoţiile erau prea mari pentru a rosti un discurs de acceptare. De fapt, nici nu-l pregătisem, pică decoraţia pe neaşteptate. Dacă ar fi să rebobinez momentul, aş insista doar asupra unui pasaj: ordinul ce mi l-au înmânat este o recunoaştere a muncii celor trei generaţii de intelectuali, pedagogi, pe linia mamei şi a tatei, Sârghi şi Petrov. Ei au fost cei care au edificat societatea noastră în devenire, care au educat zeci de generaţii de tineri şi au lăsat în urmă doar exemple de probitate morală inamovibilă, transmisă cu mult zel celor din jur – discipolilor din preajmă, din an în an, din generaţie în generaţie, căci Maică-mea şi Taică-meu au învăţat nu numai copii, dar şi copiii acelor copii... Însă nu pot rebobina momentul, iar scumpa mea Mamă era în sală, lăcrima privindu-mă, şi eu mai am un motiv din infinit de multe pentru a-i cere iertare...

Mama!... E primul cuvânt silabisit de homo sapiens mai în toate limbile indo-europene. Nimic nu e întâmplător. Două silabe ce seamănă cu gânguritul unui bebeluş, două silabe care cuprind întregul univers matur, cu toate filosofiile şi doctrinele scrise şi nescrise, fie concepute în Evul Mediu, epoca Renaşterii sau cea Modernă. Filosofii afirmă că nu există adevăruri absolute. Eu una l-am descoperit pe al meu, adevărul absolut, ce extrapolează până la durere infernală sacrificiul, dragostea şi uitarea de sine în numele copiilor – Mama mea.

Scumpa mea măicuţă, îţi sărut mâinile tale, mâinile ce m-au legănat şi mi-au mângâiat copilăria, mâinile care de atâta lucru s-au ridat şi au îmbătrânit înainte de vreme, dar mâinile care ştiu să facă totul, alinând suferinţa, alungând dezastrul; îţi sărut ochii tăi albaştri şi profunzi ca marea, ochii dragi ce au tot pierdut din lumină, controlând teancurile de caiete ale generaţiilor de elevi, ochii, ce dulce m-au privit în ziua când mi-ai dat viaţă, ochii ce lăcrimau, atunci când reveneam din infernul durerii...; îţi sărut părul feciorelnic, mătăsos şi lung, părul ce a încărunţit din cauza ingratitudinii insolite ale copiilor şi nepoţilor tăi; îţi sărut picioarele tale obosite, dar cele mai rezistente la intemperiile naturii şi sorţii, ele tot aleargă urmându-şi supuse destinul în căutarea odihnei care ar fi bine să mai zăbovească; îţi sărut zâmbetul tău zeiesc, pe lângă el Madona Sixtină a lui Rafael păleşte şi devine fadă, căci ea nu e decât o pictură anemică, idolatrizată de oameni, iar Tu, dragă Mamă, eşti floare vie, eşti rază dătătoare de viaţă, eşti soarele şi lumina văzului meu, eşti cântecul de leagăn al durerilor mele, eşti izvorul viselor şi speranţelor mele, eşti universul meu, eşti firul de iarbă şi steaua din cer, eşti nestematele din străfundul mărilor şi oceanelor, eşti eu, Tu, scumpa mea Mamă!

La cei 70 de ani împliniţi, dragă Mamă, Dumnezeu să te mai ţină mulţi ani înainte pentru liniştea şi pacea mea, a surorii mele, a nepoţilor tăi. Atâta timp cât te ştiu lângă mine, inima îmi va bate cu ritmuri vivace, vreau să te ştiu cât mai sănătoasă, cât mai voioasă, şi te rog să accepţi această declaraţie de dragoste a fiicei tale – te iubesc atât de mult, încât aşa şi nu am găsit (nici la finele parabolei mele) cuvintele potrivite pentru a-ţi reda sentimentul meu umil şi sincer, fapt pentru care, şi multe alte fapte şi nefapte, te rog, să mă ierţi, scumpa mea Mamă...

Ana PETROV-GUŢU
Doctor, conferenţiar

Prim-Vicerector ULIM