Avocaţii ca profesionişti şi cetăţeni: Roluri şi responsabilităţi esenţiale în secolul al xxi-lea

B. Cele patru responsabilităţi etice

Dată fiind întinderea rolurilor de tehnician, sfătuitor şi lider, este imperativ ca avocaţii să înţeleagă că responsabilităţile etice ce le revin sunt în egală măsură de vaste. Sursa responsabilităţilor etice, ce rezultă atât din calitatea de avocat, ca specialist calificat, cât şi din statutul lor de cetăţeni foarte educaţi, include: spiritul şi litera Regulilor Model privind Conduita Profesională; un contract social implicit între profesionişti licenţiaţi de stat şi restul societăţii; interesul propriu superior al instituţiilor în care avocaţii îşi desfăşoară activitatea; rolul legii, regulamentelor şi normelor de drept ca fundament şi expresie a politicii publice şi a dispoziţiilor individuale; şi lecţii cu privire la rolurile avocaţilor în istoria democraţiei noastre constituţionale şi a economiei politice.

Cel puţin de la înfiinţarea republicii, au existat dezbateri semnificative şi aprinse cu privire la cât de întinse ar trebui să fie responsabilităţile etice ale avocaţilor. Unele argumente au susţinut o viziune etică relativ restrânsă, ce acordă importanţă crucială datoriei avocatului de a apăra interesele personale ale clienţilor. Altele au argumentat o viziune mai largă, în care avocaţii sunt priviţi ca „mari preoţi ai legii” având obligaţii extinse cu privire la norma de drept şi interesul public, capabili să joace rolul de mediator între potentaţi şi popor. Iar alţi teoreticieni au argumentat că întreaga idee a eticii juridice este în mare parte o prefăcătorie, ce funcţionează în principal ca paravan pentru interesul propriu al avocaţilor.

Deşi materialul de faţă este elaborat în umbra acestor surse vaste şi mari dezbateri şi împrumutăm frecvent elemente din acestea, nu intenţionăm nici să le reluăm, nici să le rezolvăm aici. Pe de altă parte, dorim să ne bazăm opinia pe ceea ce considerăm a fi un consens larg – deşi cu siguranţă nu universal – că în schimbul statutului lor privilegiat de „profesionişti licenţiaţi”, avocaţilor le revin obligaţii explicite şi implicite de protecţie a intereselor clienţilor, de promovare a supremaţiei legii şi, în general, de furnizare a serviciilor de interes public. Şi că, pe lângă aceste angajamente profesionale imediate, avocaţii au jucat, de asemenea, - deşi cu siguranţă nu întotdeauna – rolul critic de „cetăţeni” model de-a lungul istoriei noastre, contribuind la formarea instituţiilor publice şi private (inclusiv marile societăţi, firme de avocatură şi facultăţi de drept) care contribuit la prosperitatea ţării noastre.

Ţinând cont de consensul menţionat mai sus, suntem de părere că avocaţii şi teoreticienii dreptului ar trebui să înţeleagă ei înşişi că deţin patru categorii de obligaţii cumulative, indiferent de cât de laxă este formularea acestora, fiecare dintre acestea de o importanţă semnificativă, deoarece analizează modul de acţiune într-un anumit context, la toate nivelurile carierelor acestora:

1. Responsabilităţile indivizilor şi organizaţiilor pe care le deserveşte propria instituţie (cum ar fi deţinători de părţi sociale, clienţi ai firmelor de avocatură şi studenţi şi profesori ai facultăţii de drept).

2. Responsabilităţi faţă de sistemul judiciar şi supremaţia legii ce constituie fundamentul democraţiei noastre politice, economice şi constituţionale, inclusiv contribuţia la liberul acces la justiţie, întărirea supremaţiei legii şi a instituţiilor juridice în Statele Unite ale Americii şi în întreaga lume, precum şi eforturile de susţinere din partea celorlalţi avocaţi în îndeplinirea propriilor responsabilităţi profesionale.

3. Responsabilităţi faţă de instituţia în care îşi desfăşoară activitatea avocaţii – ex.: corporaţii, firme de avocatură şi facultăţi de drept – şi angajaţii respectivelor instituţii, cum ar fi forţa de muncă globală a unei corporaţii, sau diverse categorii de angajaţi ai firmelor de avocatură sau ai facultăţilor de drept.

4. Responsabilităţile de asigurare a altor bunuri publice generale şi întărirea dispoziţiilor individuale solide – complementare supremaţiei legii – pentru construirea unei societăţi sigure, echitabile şi drepte, în care persoanele şi instituţiile (inclusiv marile corporaţii, firmele de avocatură importante şi facultăţile de drept de renume) pot prospera pe termen lung.

Nu dorim să sugerăm că orice avocat poate – sau ar trebui – să respecte toate aceste patru responsabilităţi în mod egal în orice context. Deşi, în multe situaţii, cele patru responsabilităţi etice sunt complementare, în altele pot fi tensionate, sau chiar conflictuale. De aceea, admitem că avocaţii vor fi puşi uneori în poziţia ingrată de a alege care dintre aceste responsabilităţi vor avea întâietate în determinarea anumitor metode de acţiune. Avocaţii specializaţi în drept penal, ce asigură apărarea, de exemplu, consideră în general că au, în anumite cazuri specifice, obligaţii mai mari în a proteja interesele clienţilor – şi mult mai puţine obligaţii de a respecta supremaţia legii sau interesul public – decât avocaţii care consiliază companii cu privire la conformitate cu normele de drept, unde contextul material şi procedural diferă foarte mult. Chiar şi în cazul apărării în procesul penal, cu toate acestea, suntem de opinie că avocaţii ar trebui să ia în considerare dacă acţiunile lor se încadrează în interpretarea rezonabilă a „limitelor legii” şi că respectivii avocaţi au, totuşi, obligaţia de a participa la acţiunea de reformare a cadrului juridic, sau a societăţii în general, pentru a servi mai bine obiectivul salvgardării drepturilor inculpaţilor în dosare penale şi interesul public în administrarea echitabilă şi eficientă a justiţiei.

Similar, nu credem că există o cale unică de urmat pentru fiecare avocat în vederea atingerii acestor obiective. Nu există în prezent, şi nu a existat vreodată, „o credinţă unică şi adevărată” a exercitării etice a profesiei de avocat. Dimpotrivă, marii avocaţi, de-a lungul istoriei, şi-au fundamentat responsabilităţile etice pe tradiţii ce sunt în egală măsură „progresive” şi „conservatoare” – şi toate gradele dintre aceste două alternative. Dar, indiferent de opţiunile politice, aceşti mari avocaţi au subliniat, totodată, faptul că profesia juridică presupune obligaţii normative ce urmează direcţiile celor patru îndatoriri prezentate mai sus. Acesta este consensul larg la care recurgem.

Într-adevăr, angajamentul istoric al profesiei de avocat faţă de aceste patru îndatoriri a reprezentat întotdeauna una dintre solicitările principale pentru noii intraţi – şi una dintre cheile spre succesul în profesie. Cercetarea demonstrează în mod repetat că mulţi dintre cei mai talentaţi candidaţi şi candidate la facultatea de drept au o puternică dorinţă de a-şi dedica o parte însemnată din activitatea profesională unei preocupări cu valente în sectorul public sau privat – pentru a crea o conexiune solidă între „cine sunt” şi „ce fac”. Totuşi, este îndeobşte recunoscut că este semnificativ mai dificil pentru mulţi avocaţi să simtă această legătură, în special la nivelul întreprinderilor şi al firmelor de avocatură. Ajutându-i pe avocaţi să se concentreze pe dimensiunea etică mai largă a rolurilor pe care le îndeplinesc în aceste instituţii, sperăm să refacem cel puţin o parte din această legătură critică. Indiferent dacă lucrează ca avocaţi într-un anumit domeniu, sau sunt implicaţi în proiecte în afara instituţiilor de bază, avocaţii trebuie să înţeleagă şi să gestioneze, uneori, obligaţii conflictuale faţă de clienţi, cadrul normativ, propriile instituţii şi publicul larg. Deşi acest proces este adeseori solicitant, tot acesta constituie motivul pentru care rolul avocaţilor poate aduce satisfacţii atât de mari. Aşa cum a afirmat, în mod elocvent, fostul Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Harvard – Robert Clark, rolul fundamental al avocaţilor nu este reprezentat de „drept” per se, ci de „ordinea normativă”. Iar în contextul exercitării profesiei de avocat, ordinea normativă solicită atenţie faţă de toate cele patru responsabilităţi evidenţiate mai sus.