Benedetta Craveri



Yüklə 1,05 Mb.
səhifə28/29
tarix12.01.2019
ölçüsü1,05 Mb.
#94976
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29

La 11 mai şi la 9 iunie, losif al II-lea îi expusese rezultatele observaţiilor lui fratelui, marele duce Leopold de Toscana, în două scrisori mai degrabă explicite: „[Ludovic] are erecţii puternice, care ţin bine: îşi introduce membrul, rămâne acolo câteva minute fără să se mişte, se retrage fără să ejaculeze de fiecare dată, tot în erecţie, şi spune noapte bună… Se mulţumeşte cu asta, declarând pur şi simplu că o face numai din datorie şi că nu încearcă nici o plăcere. Ah, dacă aş fi putut fi de faţă măcar o dată, i-aş fi arătat eu! Ar trebui biciuit ca să ejaculeze de furie, ca asinii. Acestea fiind spuse, nici soră-mea nu are cine ştie ce temperament, iar amândoi fac împreună o frumoasă pereche de nevolnici.”

Dacă această situaţie supărătoare dura de atâta vreme, Ludovic al XVI-lea nu era, într-adevăr, singurul vinovat. Şi în trecut Jean-Marie Lassonne, medicul consultat de Ludovic al XV-lea, atribuise problemele nepotului său cu soţia lui „marii stângăcii şi inexperienţe atât a unuia, cât şi a celuilalt”, iar losif al II-lea îşi dăduse perfect seama că sora lui încerca pentru soţul ei un sentiment de înstrăinare foarte apropiat de aversiune. Spre deosebire de ceea ce îi scria mamei sale, Maria Antoaneta nu se străduia deloc să fie o soţie blândă, răbdătoare, înţelegătoare şi nu-şi dădea nici o silinţă ca să-şi ajute bărbatul să-şi depăşească dificultăţile.

După toate probabilităţile, şi în ciuda brutalităţii limbajului, împăratul ştiuse să găsească acele cuvinte potrivite ca să-şi convingă cumnatul şi pe soră-sa să-şi schimbe atitudinea, având în vedere că la 30 august, la exact trei luni de la plecarea lui, Maria Antoaneta putea să scrie Mariei Tereza o scrisoare care suna ca un strigăt de triumf: „Fericirea pe care o încerc în aceste zile este cea mai importantă din viaţa mea. De mai bine de o săptămână căsătoria noastră a fost consumată; proba a fost repetată ieri într-o manieră mai completă decât prima oară… Nu cred că sunt încă însărcinată, dar am cel puţin speranţa că am să pot să fiu dintr-un moment într-altul.”

Trecuseră exact şapte ani şi trei luni din ziua căsătoriei: prea mult ca să nu lase o urmă greu de şters.

Faptul că biografii moderni, şi nu numai „mica istorie”, se încăpăţânează să dea o mare atenţie vieţii intime a lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta, se datorează în primul rând importanţei enorme pe care o avea acest lucru în ochii contemporanilor lor şi implicaţiilor politice precise. Într-o monarhie ereditară de drept divin, ca monarhia franceză, funcţia unei căsătorii regale era să garanteze continuitatea dinastică şi legitimitatea descendenţei, cu respectarea legii salice şi în baza a două premise: virilitatea regelui şi neprihănirea reginei. Naşterea unui Delfin se petrecea în public şi privea întreaga ţară. Franţa aşteptase cu răbdare zece ani ca regina Caterina de Medici să-i dăruiască moştenitori lui Henric al II-lea şi douăzeci de ani înainte ca Ana de Austria să-l aducă pe lume pe Regele Soare, dar de-atunci vremurile se schimbaseră profund şi viaţa sexuală a suveranilor devenise un subiect arzător. Ludovic al XVI-lea era pios şi virtuos, soţia lui încânta pe oricine se apropia de ea, amândoi erau foarte tineri şi continuitatea dinastică era asigurată de fraţii regelui: se putea deci spera ca violenta campanie de defăimare ce însoţise lunga domnie a lui Ludovic al XV-lea să se încheie odată cu moartea acestuia. Insă monarhia nu-şi dăduse încă seama că pierduse pe drum vălul sacru care timp de secole îi acoperise mizeriile. Pe de altă parte, literatura pamfletară dovedise că exercita un impact prea puternic asupra opiniei publice, servea prea multe interese şi conta pe un număr de cititori şi pe o cifră de afaceri prea mari ca să rămână inactivă. Aşa că, în vreme ce domnia precedentă lăsa în urmă, prin Anecdotes sur Madame du Barry, epopeea ei sordidă, se iniţia o altă epopee, mai tragică. De data aceasta nu se mai pleca de la excesele sexuale ale regelui, ci de la impotenţa lui, nu de la aventurile scandaloase ale favoritei, ci de la viciile secrete ale reginei. Şi deoarece, spre deosebire de impotenţă, viciile nu impun limite imaginaţiei, era fatal ca Maria Antoaneta să fie protagonista absolută a farsei obscene care avea s-o însoţească până la ghilotină.

Delfinul şi Delfina care, de când se îmbolnăvise Ludovic al XV-lea, fuseseră izolaţi în apartamentele lor pentru a-i proteja de riscurile contaminării cu variolă, aflaseră ştirea morţii suveranului datorită zgomotului care creştea în intensitate pe măsură ce se apropia: era mulţimea de curteni care veneau în fugă din toate colţurile palatului ca să le aducă omagiul. Copleşiţi de emoţie, spune tradiţia, Ludovic August şi Maria Antoaneta căzuseră în genunchi murmurând: „Doamne, apără-ne! Urcăm pe tron mult prea tineri!” Aveau douăzeci, respectiv nouăsprezece ani şi se pregăteau să-şi înfrunte noile responsabilităţi în maniere total diferite.

În vreme ce Ludovic al XVI-lea încerca să suplinească totala lui lipsă de experienţă străduindu-se cu mare seriozitate să înveţe meseria de suveran, Maria Antoaneta respira plăcerea de a fi liberă, hotărâtă să joace rolul de regină în felul ei. Spre deosebire de soţul ei, ea purta pecetea regalităţii şi în ochii ei asta era de-ajuns ca să-i legitimeze orice gest. „Ea avea ceea ce pe tron contează mai mult decât frumuseţea perfectă, va scrie contele de Tilly, care în acei ani făcea parte din suita ei de paji, ţinuta distinsă a unei regine a Franţei, chiar şi în momentele în care încerca să pară nu mai mult decât o femeie frumoasă. Ochii ei nu erau neapărat frumoşi, dar erau capabili să capete orice expresie, iar bunăvoinţa sau aversiunea se citeau în privirea ei într-un mod extraordinar; nu sunt prea sigur că avea nasul potrivit pentru faţa ei. Gura îi era cu siguranţă neplăcută; buzele groase, proeminente, cea de jos adesea căzută au fost considerate ca o trăsătură nobilă şi distinctivă a fizionomiei sale şi ar fi putut doar să sublinieze expresia de mânie sau de indignare, dar aceasta nu era expresia obişnuită a frumuseţii ei; avea o piele minunată, ca şi umerii şi gâtul; pieptul îi era puţin cam plat, iar bustul ar fi putut să-i fie ceva mai elegant; însă mâini şi braţe atât de frumoase eu nu aveam să mai întâlnesc niciodată. Avea două feluri de a păşi: unul hotărât, puţin mai repezit, şi altul mai moale şi mai unduios, aş spune aproape mângâietor, chiar dacă nu-ţi permitea să uiţi de respectul ce i se cuvenea. Nimeni nu era în stare să facă o reverenţă cu atâta graţie, reuşind să salute zece persoane dintr-odată, acordând fiecăruia, printr-o singură înclinare a capului, sau o singură privire, ceea ce i se cuvenea. In puţine cuvinte, dacă nu mă înşel, aşa cum altor femei îţi vine să le oferi un scaun, ei îţi venea aproape totdeauna să-i oferi un tron.”

Pe tron, însă, Maria Antoaneta dorea să stea cât mai puţin posibil; ceea ce dorea era să dispună de enormele privilegii pe care le avea o regină ca să fie o femeie ca oricare alta: „Voia în acelaşi timp lumina şi obscuritatea, onorurile şi singurătatea”, şi pe firul acestui paradox avea să trăiască anii cei mai lipsiţi de griji din viaţa ei.

Avea să se distreze aşa cum se distrau tinerii eleganţi din epocă, în compania unor persoane de vârsta ei, glumind, dansând, recitând, cântând, cheltuind adevărate averi la masa de joc, plimbându-se sub clar de lună. Ce sens ar fi avut să stea închisă la Versailles şi să nu meargă, aşa cum făceau cei mai mari seniori ai Europei, să descopere Parisul, cu nenumăratele lui distracţii? Şi cum Parisul era capitala modei, stătea în puterea ei să-i dicteze legile prin felul ei de a se îmbrăca şi de a se pieptăna, prin bijuteriile ei.

Dar distracţiile nu-i ajungeau ca să-i umple viaţa şi nimeni, în acei ani şaptezeci, care consacraseră triumful lui Rousseau, nu putea să renunţe la a fi sentimental. De prea multă vreme singură, greu încercată de experienţa căsătoriei, Maria Antoaneta redescoperea plăcerile prieteniei în simbioza ei cu principesa de Lamballe şi cu contesa de Polignac. Totuşi, chiar dacă sentimentul prieteniei asculta în ea de vocea inimii, felul ei de a o arăta era întotdeauna cel al unei regine: ploaia de daruri, demnităţi şi onoruri pe care ea le revărsa asupra celor două favorite şi mai ales asupra lacomului clan Polignac nu putea să nu suscite indignarea întregii curţi. Şi, deoarece pentru a se putea manifesta, prietenia avea nevoie de intimitate şi de spontaneitate, Maria Antoaneta se bucura de plăcerile ei departe de saloanele de ceremonie, în incinta apartamentelor ei şi în încântătorul Petit-Trianon, pe care Ludovic al XVI-lea i-l oferise în dar. Şi Maria Leszczynska avusese aceleaşi exigenţe, dar le manifestase cu o discreţie şi o moderaţie necunoscute tinerei regine. Maria Antoaneta se mărginea să dispară cât de des avea ocazia în Petit-Trianon cu puţini prieteni intimi, fără ca măcar doamnele ei de companie să o poată urma. Pe de altă parte, numai uitând de rolul ei şi de responsabilităţile ce-i reveneau putea să se dedice celui mai recent joc la modă, comedia campestră, travestindu-se în păstoriţă, bând din superbe porţelanuri de Sevres lapte abia muls, bucurându-se de emoţiile estetice ale unei naturi re-create pentru ea de mâinile pricepute ale grădinarilor şi de talentul de arhitect al lui Mique, în perfectă armonie nu cu modelul curţii, ci cu acela al oraşului, în care nobilimea franceză ştia să se facă interpreta moralei, a sensibilităţii şi a gusturilor epocii. „Aici – spunea Maria Antoaneta cu o frază revelatoare – nu mai sunt regină, sunt eu însămi.” „Aici – va scrie Gouverneur Morris – monarhia a cheltuit sume uriaşe pentru a se ascunde de propriii ei ochi, însă fără să reuşească.”

S-a observat că, alegând să trăiască precum supuşii ei, Maria Antoaneta anticipa timpurile, comportându-se adică precum „o prinţesă modernă”. Şi totuşi, valorile din care se inspira Maria Antoaneta nu erau desigur cele democratice, pe care aveau să-şi modeleze conduita reginele veacurilor următoare. In orice caz, nu era ceea ce îi cereau supuşii ei. Monarhia franceză a Vechiului Regim cerea suveranelor sale să fie soţii credincioase, rezervate, inaccesibile, conştiente de semnificaţia simbolică a oricărui gest, cât de mic, şi să nu se arate singure la teatru şi în locurile publice, să nu se amestece cu mulţimea, ca nişte femei oarecare. Dacă trebuiau să fie frumoase, elegante, surâzătoare, amabile, asta era numai în funcţie de spectacolul atemporal al regalităţii şi nu de aspiraţiile lor private.

În Ioc să se străduiască să ţină în viaţă o curte sclerozată şi divizată în tot felul de bisericuţe, în loc să înţeleagă că, oricât de tiranică, de învechită şi de extravagantă ar fi fost, eticheta de la curte nu era doar o aparenţă vana, golită de orice semnificaţie, ci constituia singura modalitate de a obţine respectul, acordându-i fiecăruia ceea ce i se cuvenea, începând cu suveranul, Maria Antoaneta avea să slăbească şi mai mult echilibrul complex pe care se baza Versailles-ul. N-o interesa să-i câştige de partea ei pe principii de sânge regal, indispensabili susţinători ai tronului, şi umilea orgoliul unora dintre cele mai puternice familii din Franţa – Noailles, Rohan – transformându-le în duşmani implacabili ai coroanei. „Cu dispreţul ei şi-a îndepărtat marile nume, făcând ca vechea aristocraţie să plece la Paris sau să se îndrepte spre provincie… Cercul ei privat crea un spaţiu închis, în vreme ce o curte, fiind prin excelenţă o scenă, ar fi trebuit să rămână un loc de deschidere, de emulaţie şi de promovare. La ce mai servea să te afli la Versailles dacă nu puteai face curie suveranilor?” Nu e deci de mirare că Versailles-ul hotărâse să-i întoarcă spatele.

Însăşi autoritatea regelui era pusă sub semnul întrebării din cauza comportamentului nesăbuit al Mariei Antoaneta. Convinsă că era mai inteligentă decât soţul ei şi că putea să-l manevreze aşa cum voia (ceea ce de altfel curtea de la Viena o încurajase întotdeauna să facă), plictisită de stângăciile lui sexuale, regina îl eliminase încet-încet din viaţa ei. Îşi organizase zilele pe baza unui orar incompatibil cu cel al regelui, ca să reducă la minimum vizitele lui nocturne, îl ridiculiza în faţa prietenilor lui, căutându-le apoi complicitatea pentru a-l descuraja să participe la distracţiile lor, nu-şi ascundea puţina consideraţie pe care o avea pentru el şi, mai ales, se abandonase unor confidenţe indiscrete despre nepotrivirea lor sexuală. „Gusturile mele nu sunt aceleaşi cu ale regelui, îi scria în aprilie 1775 unui diplomat austriac, contele de Rosenberg, care nu ezită să arate scrisoarea familiei sale, căruia îi plac doar vânătoarea şi mecanismele [Ludovic al XVI-lea avea un mic laborator unde se distra cu forjarea fierului şi unde fabrica încuietori de uşi]. Trebuie să recunoaşteţi că eu nu m-aş potrivi într-o fierărie! N-aş putea fi Vulcan, iar rolul Venerei i-ar putea displăcea lui mai mult decât gusturile mele, pe care, la drept vorbind, nu le dezaprobă.” Mai grav decât iresponsabilitatea sarcasmului ei era faptul că afirmaţiile Mariei Antoaneta corespundeau pe deplin realităţii: de când devenise rege, Ludovic al XVI-lea se purta cu soţia lui cu o indulgenţă vinovată şi asta nu numai pentru că eşecurile lui sexuale îl puneau într-o condiţie psihologică de inferioritate şi pentru că ea îl intimida, ci mai ales pentru că în ochii lui prioritatea absolută era să aibă grijă s-o împiedice să se amestece în treburile politice şi, ştiind bine la ce presiuni era supusă din partea familiei ei, prefera să o lase să se distreze după pofta inimii. Maria Antoaneta era perfect conştientă de asta: într-adevăr, alintăturile şi rugăminţile nu serviră deloc ca să-l aducă din nou pe ducele de Choiseul la ministerul lui şi toate strădaniile ei de a fi ţinută la curent cu hotărârile importante păreau sortite eşecului. Oricât ar fi considerat ea că era vorba doar de înfrângeri întâmplătoare, dorinţa ei de revanşă, aţâţată de amorul propriu rănit, creştea nemăsurat.

Şi totuşi, nu lipseau semnalele neliniştitoare. La 3 noiembrie 1775, Maria Antoaneta îşi informa nemijlocit mama despre catrenele infamante care circulau pe seama ei: „Suntem în plină epidemie de cuplete satirice. Asemenea cuplete s-au scris despre toate persoanele de la curte, bărbaţi şi femei, iar lipsa de consideraţie a francezilor s-a extins chiar până la persoana regelui. Nici măcar eu n-am fost cruţată. Oricât de mult ar plăcea răutăţile în Franţa, de data asta ele sunt atât de plate şi de prost gust, încât nu au succes nici la public, nici la bonne compagnie”. Scrise fără îndoială pentru a o linişti pe împărăteasă, aceste puţine rânduri ilustrează însă, cum nu se poate mai bine, dispreţul suveran cu care Maria Antoaneta înfrunta mojiciile agresorilor ei. De ce să o preocupe efectul pe care asemenea vulgarităţi îl aveau asupra unei opinii publice de care puţin îi păsa? Pentru ea, singurul criteriu de evaluare era acela de bon ton, şi singura judecată care o interesa era cea admisă de bonne compagnie.

Regina încă nu ştia că tocmai curtea ei era cea care-i declara război şi că acuzaţiile care aveau să stea la originea legendei ei întunecate proveneau de la Versailles şi nu de la Paris.

Aşa cum se întâmplase şi în cazul lui Ludovic al XV-lea, poveştile josnice care circulau pe seama ei se bazau pe fapte pe care doar curtenii puteau să le cunoască. Şi primii suspectaţi erau chiar fraţii regelui. Atât contele de Provenţa, primul în ordinea succesiunii la tron, cât şi contele de Artois, care avea deja un băiat, aveau într-adevăr tot interesul să-l discrediteze pe Ludovic al XVI-lea şi să iste bănuieli asupra autenticităţii unei eventuale paternităţi a lui. Maria Antoaneta nu avea nici o simpatie pentru primul dintre ei, dar era intimă cu Artois şi se lăsa târâtă de el în aventurile cele mai extravagante. Oricine ar fi fost cei care le comandau, cupletele, anecdotele, pamfletele teşeau canavaua literaturii de scandal ulterioare: regele era impotent, inept şi sub papucul nevestei, care îşi satisfăcea poftele cu servitori şi rândaşi şi care întreţinea totodată raporturi safice cu prietenele ei de suflet. Iar când, în octombrie 1781, după naşterea primei ei fetiţe, Maria Antoaneta dădu viaţă mult doritului Delfin, răul era deja făcut. Lumea era înclinată să plece urechea la insinuările ce atribuiau copilul ducelui de Coligny şi fredona:

Louis, şi tu veux voir

Batard, cocu, putain, Regarde en ton miroir, La reine et le dauphin.21

Dacă Maria Antoaneta se încăpăţâna să nu ţină seama de josnicele zvonuri care circulau despre ea, scandaloasa „afacere” a colanului o sili să deschidă bine ochii.

La 9 august 1785, Charles-Auguste Bohmer, unul dintre cei mai cunoscuţi bijutieri parizieni, se ducea la Versailles, la Maria Antoaneta, ca să-i solicite plata unui colan pe care regina l-ar fi cumpărat prin intermediul cardinalului Rohan. Era vorba despre o bijuterie unică în lume, compusă din 647 diamante alese dintre cele mai mari, cele mai frumoase şi cele mai pure care se văzuseră vreodată şi pentru achiziţionarea căruia bijutierul îşi consumase tot capitalul pe care-l avea. Colanul fusese livrat cu şase luni înainte cardinalului, care ar fi trebuit să-l achite în două tranşe, dar care până atunci nu-şi onorase obligaţiile, expunându-l pe bijutier riscului de faliment. Într-adevăr, colanul costa ameţitoarea sumă de 1.600.000 de lire.

Regina căzuse din cer. Cunoştea colanul, care îi fusese propus cu mai mult timp în urmă de însuşi Bohmer, dar ea îl refuzase pentru că-l găsise prea scump. Cât despre cardinalul Rohan, Mare Capelan al Franţei, era un personaj pe care nu-l putea suferi pentru că fusese obraznic cu ea şi căruia nu-i mai adresa nici un cuvânt de mai mulţi ani de zile. Imprudentă în simpatiile ei, suverana era imprudentă de asemenea şi în antipatii şi tocmai ura pe care i-o arăta prelatului avea să creeze un gigantic scandal, care până la urmă avea să se întoarcă împotriva ei şi împotriva prestigiului monarhiei.

Umilit de tratamentul pe care i-l aplicase regina şi în speranţa de a o îmbuna, Rohan căzuse în plasa lui Jeanne de Saint-Remy, contesă de La Motte, o aventurieră mitomană, ultima descendentă dintr-o ramură nelegitimă a familiei Valois. Înzestrată cu o fantezie debordantă şi cu o viclenie diabolică, contesa îl convinsese pe cardinal că Maria Antoaneta voia să cumpere colanul fără ca soţul ei să afle şi că, prin urmare, avea nevoie de un intermediar care să avanseze banii. Drept dovadă, ea îi arătase nişte scrisori cu semnătura falsificată a reginei; dar ceea ce reuşise să-l convingă pe Rohan să se lanseze în această operaţiune fusese o întâlnire nocturnă în parcul de la Versailles, la care, i se spusese, avea să se prezinte chiar suverana în persoană. Şi într-adevăr, la locul şi la ora indicate de contesă, o figură înfăşurată într-un văl – care era de fapt o prostituată oarecare tocmită să joace rolul reginei – se apropiase de cardinal oferindu-i un trandafir şi dispărând imediat după aceea. După ce-şi pusese semnătura pe contractul de cumpărare, Rohan îi înmânase colanul doamnei de la Motte care, cu ajutorul soţului ei, se grăbise să demonteze diamantele şi să le vândă la Londra, dispărând apoi în neant.

Maria Antoaneta, în schimb, era convinsă că intriga fusese pusă la cale de către cardinal ca s-o împroaşte cu noroi şi, cu sprijinul deplin al lui Ludovic al XVI-lea, ceruse ca Rohan să fie arestat în faţa întregii curţi şi să fie închis la Bastilia. La insistenţele reginei, care cerea să se facă lumină în maşinaţiile cărora le căzuse victimă, regele se decisese să ceară instruirea, în faţa Parlamentului din Paris, a unui proces în toată regula împotriva vinovaţilor. „Am constatat cu îndreptăţită indignare – scria el magistraţilor – în ce măsură au îndrăznit să se folosească de un nume august şi din multe motive atât de drag nouă şi să violeze cu o nemaiauzită obrăznicie respectul datorat majestăţii regale.” Era în afara oricărei discuţii ca regina să fi putut fi chemată ca martor, dar avea să trimită tribunalului un memoriu cu informaţiile ce puteau fi utile.

În ciuda excelentelor intenţii care o animaseră, „majestatea regală” ieşi din proces făcută fărâme. Suveranii ceruseră maximă transparenţă, dar monarhia absolută se bazase până atunci pe păstrarea secretului şi pe selecţia atentă a ştirilor destinate publicului. Nu întâmplător, după cum se ştie, Ludovic al XlV-lea încredinţase ancheta asupra afacerii otrăvurilor „Camerei mortuare”.

Parlamentul*, repus în vechile lui drepturi după moartea lui Ludovic al XV-lea, nu lăsase să-i scape un minunat prilej de a umili autoritatea regală; puternicul clan Rohan îl apărase din răsputeri pe cardinal, înfăţişându-l ca pe o victimă a Mariei Antoaneta; Biserica se arătase indignată din pricina ultrajului public la care-l supusese regele pe unul dintre principii săi şi procesul se încheiase cu achitarea deplină a prelatului (care fu scutit până şi de a cere iertare reginei pentru lipsa de respect) şi cu condamnarea doar a doamnei de La Motte. Întreaga Franţă însă se pasionase pentru romanul-foileton care avea drept protagonişti o regină, un cardinal, un mag – printre imputaţi figura şi Cagliostro, prieten intim cu Rohan – şi o aristocrată decăzută, şi care se învârtea în jurul colanului cel mai preţios al secolului. Ar fi fost de ajuns ca acest proces să fie comparat cu povestea nobilă şi cavalerească a Anei de Austria şi a ducelui de Buckingham pentru a constata cât de mult decăzuse monarhia. De altfel, nimeni nu se îndoia că adevărata vinovată era regina: pasiunea ei nemărginită pentru lux, pentru îmbrăcăminte şi bijuterii era bine cunoscută, ca şi dezinvoltura cu care se folosea de banul public. De aceea, părea evident că în locul ei erau judecaţi alţii. In vreme ce la Paris judecătorii erau aclamaţi de mulţime şi zece mii de persoane sărbătoreau eliberarea cardinalului de la Bastilia, la Versailles Maria Antoaneta nu-şi ascundea disperarea: „Durerea reginei a fost nemăsurată, va povesti prima ei cameristă, doamna Cam-pan. Îndată ce am aflat rezultatul procesului, m-am dus la ea şi am găsit-o singură în salonaş; plângea. „Vino, îmi spuse, vino să-ţi compătimeşti regina insultată şi victimă a intrigilor şi nedreptăţii. La rândul meu, am să te compătimesc şi eu, pentru că eşti franţuzoaică. Dacă eu n-am găsit judecători imparţiali într-un proces care era o ofensă personală la adresa mea, ce poţi nădăjdui dumneata, într-un proces care ar privi averea şi onoarea dumitale?”

Campania de defăimare la adresa reginei, care se intensificase deja după naşterea primilor ei copii, deveni şi mai dură în urma afacerii colanului. Dacă primele atacuri lansate de la Versailles împotriva Mariei Antoaneta urmăreau să-l discrediteze pe rege atât ca bărbat, cât şi ca suveran, ţinta următoarelor atacuri era fără îndoială ea însăşi. Scriitorii anonimi făceau să fuzioneze, prin intermediul pornografiei, două retorici până atunci distincte şi care se alternaseră vreme de secole: aceea a contestării politice clar declarate, rezervată, încă din vremea Caterinci de Medici reginelor aflate la putere, şi aceea de sorginte moralistă, destinată favoritelor. Din prima retorică literatura pamfletară reactualiza vechile teme xenofobe şi misogine, făcând din Maria Antoaneta „străina” prin excelenţă. Austriaca, ce pusese în mod abuziv mâna pe frâiele puterii folosindu-se de vicleşugurile sexului ei, asculta la rândul ei de o scorpie şi mai mare, maică-sa împărăteasa, care complota să ducă Franţa la pieire. Dar pentru că, înainte de sosirea Mariei Antoaneta, nu reginele, ci amantele ţinuseră prim-planul scenei, iar după moartea lui Ludovic al XV-lea şi surghiunirea doamnei du Barry arsenalul de locuri comune acumulate împotriva lor zăcea nefolosit, se hotărâseră să-l adopte în bloc împotriva suveranei. De altfel, toate acuzele întrebuinţate în mod tradiţional împotriva favoritelor – frivolitatea, pasiunea nestăpânită pentru lux, rapacitatea, desfrâul – i se potriveau perfect reginei, care de atunci avea să fie poreclită doamna Deficit (Madame Deficit). Poate că, paradoxal, Maria Antoaneta a fost victima unui soţ prea virtuos, care nu avea amante care să-i servească ei de paravan. Aşa că, printr-o tragică ironie a soartei, mândra prinţesă habsburgică lua, în imaginarul colectiv, locul lăsat liber de „înger”.

Pamfletele apărute după proces sunt destul de relevante în acest sens: tipărite la Londra – ca de altfel şi cele apărute împotriva doamnei du Barry – în trei valuri succesive, falsele memorii ale doamnei de La Motte inversau complet rolurile: adevărata criminală era regina, în timp ce escroaca, marcată cu fierul roşu de către călău, era înfăţişată drept o biată fată nevinovată, de care suverana lesbiană abuzase sexual înainte s-o folosească în chip de ţap ispăşitor.


Yüklə 1,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin