Benedetta Craveri

Marguerite realiza astfel un proiect destinat nu numai să întărească poziţia ei singulară de soţie repudiată, dar şi să o consolideze pe aceea a noului suveran. Se strădui în fel şi chip pentru a întări autoritatea lui Henric, fu darnică în sfaturi şi o ajută pe Maria de Medici să restabilească eticheta curţii şi să readucă Luvrul la fastul său din trecut. Şi mai ales – ea, care nu reuşise să dea tronului un moştenitor – descoperi că încerca pentru micul Delfin – care de altfel îi răspundea cu o afecţiune sinceră – un profund sentiment matern, încă înainte să-l cunoască, hotărâse să-l lase legatar universal, cu un beau geste care venea în ajutorul lui Henric, subliniind legitimitatea tranziţiei dinastiei între Valois şi Bourboni.

Victimă exemplară a legii salice, care o exclusese pe ea, ultima din familie, de la succesiune, aşadar privată de o coroană care-i revenea de drept, Marguerite se comportă cu înţelepciunea politică, simţul pentru stat, generozitatea şi eleganţa morală ale unei suverane autentice şi tocmai această victorie asupra unui destin care îi fusese atâta timp potrivnic, i-a îndulcit ultimii ani de viaţă. Dar Marguerite nu-şi putea închipui că timpul avea să păstreze pentru ea o altă coroană, începând din era romantică, după două veacuri de ostracizări şi instrumentări politice, în cursul cărora a fost rebotezată cu porecla de „Regina Margot” – singurul care o numise aşa, când era copil, fusese fratele ei, Carol al IX-lea – Marguerite deveni regina unei ţări fără hotare şi fără timp, situată în marginea istoriei, regatul romanului şi al aventurii, căruia nu-i vor lipsi niciodată supuşi credincioşi, gata să-i aducă un omagiu entuziast de simpatie şi admiraţie.

Gabrielle D'Estrees – La un pas de tron.

Singura condiţie asupra căreia, în cursul tratativelor pentru anularea căsătoriei, regina Navarrei se arătă de neclintit, a fost aceea ca locul ei să fie ocupat de o prinţesă demnă de a purta coroana franceză şi nu, cum spunea ea în particular, de o „curviştină”. „O femeie de joasă extracţie socială”, o definea, scriindu-i baronului de Rosny, viitorul duce de Sully; una care, după zvonurile în circulaţie, „dusese o viaţă peste poate de murdară şi urâtă”.

De nouă ani, într-adevăr, Henric era nebun după o tânără care-i născuse trei fii şi se gândea ca, odată obţinută anularea primei sale căsătorii, să o ia de soţie: ceea ce ar fi fost incompatibil nu numai cu simţul demnităţii pe care-l avea Marguerite, ci şi cu onoarea coroanei franceze.

Ca să spunem adevărul, Gabrielle d' Estrees – acesta era numele „curviştinei” în chestiune – nu alesese ea să devină amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii părinţilor. In familia maternă, Babou de La Bourdaisiere, femeile se bucurau de multă vreme de cea mai proastă reputaţie. Bunica Gabriellei putea să se laude că reuşise, chiar dacă pe fugă, să intre atât în patul papei Clement al Vll-lea, sosit la Marsilia pentru căsătoria nepoatei lui, Caterina, cât şi în acela al lui Francisc I. Fiica ei, Francoise, mama Gabriellei – care, împreună cu cele şase surori ale ei, a fost poreclită „Cele Şapte Păcate Capitale” – îşi părăsise copiii şi bărbatul ca să-l urmeze pe ultimul ei amant, să-i facă o fată şi să moară împreună cu el de moarte violentă, încredinţată părintelui Antoine, care exercita funcţia de guvernator al Picardiei, Gabrielle crescu, împreună cu sora ei Diane, departe de curte, în fastuosul castel Cceuvres, ducând o existenţă senină până când, la şaptesprezece ani, descoperi amorul în braţele lui Roger de Saint-Lary, conte de Bellegarde, Mare Scutier al Franţei, înainte să treacă în serviciul noului monarh, frumosul Roger fusese unul din mignon-ii lui Henric al III-lea şi avea părul roşu strălucitor, „umerii laţi, coşul pieptului subţire şi pântecele plat”. In 1590, aflat în misiune în Picardia, se îndrăgosti la prima vedere de Gabrielle şi hotărî s-o ia de nevastă. Totul părea să hărăzească tinerei perechi un destin fericit, dar Bellegarde comise o eroare fatală: se mărturisi suveranului, lăudând frumuseţea iubitei în asemenea termeni, încât îi trezi curiozitatea. Şi astfel, puţin mai târziu, găsindu-se la Compiegne, nu departe de Coeuvres, Henric dori să se convingă personal de farmecele Domnişoarei d' Estrees.

Gabrielle era într-adevăr frumoasă, cum avea să recunoască şi una dintre rivalele ei, domnişoara de Guise, devenită mai târziu prinţesă de Conţi, presupusa autoare a Amorurilor Marelui Alcandre, nume de cod al lui Henric: era blondă, dar de un blond palid, „ochii ei erau de culoarea cerului şi atât de strălucitori, încât era greu de ştiut dacă-şi luau via lor limpezime de la soare sau dacă soarele i-o datora ei pe a sa. Avea sprâncenele arcuite şi în chip plăcut închise la culoare, iar nasul puţin acvilin; gura îi era rubinie; sânul mai alb ca fildeşul cel mai frumos şi mai şlefuit, iar carnaţia mâinilor asemănătoare rozelor şi crinilor”. Pentru suveran, a o vedea şi a o dori au fost unul şi acelaşi lucru.

Într-adevăr, cu trecerea anilor, Henric era tot mai puţin preocupat să-şi înfrâneze impulsurile erotice, iar numărul amantelor sale creştea vertiginos. Nestăpânita dorinţă de posesie suscitată în el de Gabrielle îl determină să abuzeze fără ruşine de autoritatea de suveran, poruncindu-i lui Bellegarde să se dea deoparte şi să-i cedeze locul în inima şi patul iubitei.

Marele Scutier plecă fruntea, dar Gabrielle se dovedi mult mai puţin ascultătoare. Tânăra îl iubea pe Roger al ei şi încerca o adevărată repulsie pentru bărbatul acela mic de stat, uscat, cu un aspect neîngrijit şi privirea de satir, cu douăzeci de ani mai bătrân ca ea, şi pe care vicisitudinile vieţii şi încercările războaielor îl făceau să pară şi mai bătrân. Henric se adresă atunci tatălui ei şi mătuşii din partea mamei, Isabelle de Sourdis, făcându-i să întrevadă toate avantajele de care avea să se bucure întreaga familie dacă frumoasa îndărătnică se decidea să se arate puţin mai înţelegătoare, în februarie 1591, Gabrielle fu constrânsă la capitulare.

Legătura lor începu furtunos: angajat în recucerirea ţării, mereu sub arme, Henric ducea o viaţă itinerantă şi o punea pe Gabrielle să se întâlnească cu el în unul sau altul dintre avanposturile militare, de îndată ce împrejurările o îngăduiau. Pentru a permite amantei să părăsească reşedinţa paternă, respectând aparenţele, în 1592 regele îi dădu un soţ paravan, pe Nicolas d'Amerval de Lian-court, baron de Benais, un văduv cam trecut, dispus să renunţe la exercitarea drepturilor lui conjugale în schimbul unui substanţial venit. Dar nici asta nu ajunse pentru a-l pune pe Henric la adăpost de insidiile geloziei. Într-adevăr, Gabrielle nu se străduia să mimeze sentimente pe care nu le încerca şi nici nu rupsese vreodată cu adevărat legăturile cu Bellegarde, iar în scrisorile pasionale pe care i le adresa Henric în acei primi ani se întâmpla adesea ca declaraţiile de dragoste să fie împletite cu reproşuri, rugăminţi, ameninţări: „Nimic nu hrăneşte mai mult bănuielile mele, îi scria la 14 iulie 1593, şi nu le face să izbucnească mai tare decât purtarea Voastră faţă de mine… Hotărâţi-vă aşadar, doamna mea, să aveţi un singur servitor. Depinde de dumneavoastră să mă schimbaţi, depinde de dumneavoastră să-mi acordaţi favoarea; dar nu-mi faceţi nedreptatea de a crede că oricine altcineva pe lume ar putea să vă slujească printr-o dragoste asemenea celei pe care vi-o port, aşa cum nimeni altcineva n-ar putea să-mi egaleze fidelitatea”.

Scrisoarea a fost scrisă la Saint-Denis, într-un moment în care chinurile inimii nu constituiau cu siguranţă singurele griji ale suveranului. Tocmai în acele zile, aşa cum îi comunică Gabriellei în misiva următoare, era în tratative cu clerul catolic şi se pregătea pentru „saltul periculos”, adică la abjurarea religiei în care se născuse. Prin conversiunea la catolicism, regele Navarrei încetă să fie doar unul dintre pretendenţii la tronul Franţei şi, şase luni mai târziu, consacrat rege la Chartres, a fost recunoscut drept suveran legitim şi de majoritatea regiunilor şi oraşelor care-i rămăseseră ostile până atunci. La 22 martie anul următor, Henric îşi făcu intrarea în Paris şi luă în stăpânire Luvrul şi celelalte reşedinţe regale şi, în vreme ce ţara întreagă i se închina, însăşi Gabrielle începu să se uite cu alţi ochi la bătrânul şi prea puţin iubitul ei adorator. Dacă până atunci viaţa ei fusese o suită de coerciţii şi de renunţări, acum avea un obiectiv pentru care să se lupte, o raţiune pentru a răspunde sentimentelor lui Henric şi a-l ţine strâns legat de ea: se gândea să-i devină soţie şi să domnească alături de el.

Gabrielle repurta un succes decisiv pe 7 iunie 1594, născând un băiat. La peste patruzeci de ani, Henric se abandonă fericirii de a fi tată: „Nepreţuita mea iubită – îi scria trei luni mai târziu lui Gabrielle de la Fontainebleau – la două luni după sosirea acestei solii veţi vedea un cavaler care mult vă iubeşte şi care se numeşte regele Franţei şi Navarrei, titlu fără îndoială foarte onorabil, dar foarte greu de purtat. Acela de supus al vostru e mult mai plăcut. Toate trei împreună sunt bune, oricare ar fi sosul cu care sunt asezonate, şi sunt hotărât să nu le cedez nimănui”.

Ca Henric să-şi poată recunoaşte fiul, trebuia ca Gabrielle să fie eliberată de falsul ei soţ: după o farsă judiciară, în cursul căruia bietul Liancourt fu constrâns să se declare impotent, tribunalul din Niorţ restitui tinerei femei condiţia ei precedentă de non nupta. Şi dacă anularea căsătoriei suveranului se anunţa mai puţin simplă, Gabrielle putea oricum să-şi vadă de cariera de concubină oficială fără a se mai teme, în ceea ce o privea, de acuzaţia – pe atunci extrem de gravă – de adulter.

Trebuie mers înapoi până în vremea Dianei de Poitiers pentru a mai găsi un exemplu asemănător de favoare regală. Titluri, proprietăţi, beneficii, slujbe, sume astronomice, bijuterii, cadouri – toate mărturiseau aproape zilnic despre incredibila ascensiune a fostei baronese de Liancourt, devenită marchiză de Montceaux şi apoi ducesă de Beaufort. Spre deosebire de Diane, însă, Gabrielle nu avea drept scut o reputaţie impecabilă, iar indignarea suscitată de o asemenea neruşinată risipă a bunului public într-o ţară încercată de războaie şi foamete, aflată în pragul falimentului, era alimentată de crescendoul scandalos al onorurilor aduse favoritei şi bastarzilor ei.

Încă din momentul conversiunii lui Henric la Saint-Denis a fost nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru a o proteja de ostilitatea mulţimii pe Gabrielle, care, în anii următori, acuzată din amvon de predicatorii parizieni că îl împingea pe rege la pierzanie, avea să devină tot mai mult ţinta mâniei populare. Intre versurile care circulau despre ea (şi nu dintre cele mai feroce), le putem cita pe acelea transcrise de L'Estoile în jurnalul său:

Gabriel vint jadis a la Vierge annoncer,.

Que le Sauveur du monde auroit naissance en elle

Mais le Roy aujourd'hui, par une Gabrielle, A son propre salut a voulu renoncer.4

Profund semnificativ este un episod reprodus tot de L'Estoile. „Un tipograf pe nume Chupin, de curând sosit de la Geneva, mi-a povestit că, ducându-se la Luvru pentru treburile lui, o întâlnise la intrare pe doamna de Liancourt magnific îmbrăcată şi escortată. Ne-ştiind despre cine era vorba şi văzând că toţi o omagiau, se oprise să întrebe cine era şi rămăsese mut când un arcaş din gardă îi răspunsese de îndată, în gura mare: „Prietene, e una care nu valorează nimic, e curva regelui”.

În ianuarie 1595, Henric recunoscu şi legitimă cu patente înregistrate de Parlamentul din Paris, pe Cesar de Vendome, primul fiu avut de la Gabrielle. Gestul, fără precedent, suscită rumoare, cu atât mai mult cu cât glasurile răuvoitoare atribuiau paternitatea copilului lui Bellegarde, insinuând că suveranul renunţase să-i pună numele Alexandru, pentru a evita posibile jocuri de cuvinte între apelativul „cel Mare” şi rangul de „Mare Scutier” al amantului Gabriellei.

Doi ani mai târziu, însă, blamul veni de la însăşi familia regală. Poftită să fie naşa lui Catherine-Henriette, a doua născută a lui Henric şi a Gabriellei, Catherine de Bourbon, sora suveranului şi primă doamnă a regatului, refuză de trei ori, în faţa celor mai înalţi reprezentanţi ai curţii, să o ridice pe fetiţă din leagăn şi să o depună în mâinile prinţului de Conţi, însărcinat s-o ducă la cristelniţă. Regele nu insistă şi, în ciuda incidentului, ceremonia se desfăşură cu solemnitatea şi fastul datorate unei prinţese de sânge regal.

Cu naşterea celui de-al treilea fiu, căruia îi fu în sfârşit dat numele marelui condotier macedonean, ambiţia lui Gabrielle şi îngăduinţa lui Henric ajunseră la culme. La 13 decembrie 1598 a fost botezat la Saint Germain Alexandre-Monsieur şi la sfârşitul ceremoniei, aşa cum era obiceiul pentru un „fiu al Franţei”, heralzi, trompeţi şi oboişti îi aduseră un omagiu însufleţit. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, la somptuoasa cină care încheia festivităţile, ducesa de Beau-fort nu se aşeză la masă lângă suveran, ci în faţa lui, ocupând aşadar locul rezervat reginei. Era într-adevăr prea mult. Credinciosul ministru de Finanţe refuză să dea muzicanţilor banii cuveniţi pentru un botez regal şi se văzu constrâns să-l recheme pe Henric la realitate. „Pentru ca fiii Voştri să fie consideraţi fii ai Franţei, trebuie ca mai întâi să fi existat o căsătorie legitimă”. Indignarea populară se exprimă în termeni tot atât de expliciţi, deşi mai puţin eleganţi:

Mariez-vous, de par Dieu, Sire!

Vostre lignage est bien certain:

Car peu de plomb et de cire

Legitime un fils de putain.5

Gabrielle nu merita atâta blam şi purtarea ei nu era cea a unei curtezane vulgare. Nu ştim, desigur, care erau adevăratele ei sentimente, dar e probabil ca în cursul anilor atitudinea sa faţă de Henric să se fi schimbat. Personalitatea extraordinară a amantului, carisma lui, curajul, succesele lui, aerul de sacralitate care-l învăluia acum, nu puteau să nu se fi impus admiraţiei ei, ca şi tenacitatea pasiunii suveranului faţă de ea, iar voinţa constantă de a o asocia triumfurilor lui trebuie să fi modificat profund natura raporturilor lor. Tânăra femeie capricioasă şi instabilă, gata să folosească orice prilej pentru a răzbuna violenţele îndurate, cedase locul unei iubite credincioase şi complice, atentă în a răspunde exigenţelor afective ale regelui şi mândră de influenţa pe care o exercita asupra lui. O influenţă deloc nefastă, din moment ce Gabrielle era, împreună cu familia ei, o susţinătoare convinsă a unei politici de toleranţă şi a contribuit la orientarea lui Henric către conversiunea la catolicism şi către promulgarea Edictului de la Nantes. Naşterea celor trei copii şi grija comună de a le asigura cel mai bun viitor posibil contribuiseră apoi la consolidarea uniunii celor doi amanţi.

Dacă ambiţia şi gustul pentru putere nu erau desigur străine de metamorfoza tinerei femei, acestea i se impuneau ca un instrument necesar de apărare înainte de a constitui un scop în sine. Oricât de mare ar fi fost ascendentul pe care Gabrielle îl dobândise asupra lui Henric, situaţia ei rămânea fragilă, aleatorie, întrucât depindea de bunăvoinţa suveranului care, la rându-i, nu era întotdeauna cu totul stăpân pe hotărârile lui. Ea ştia aşadar că singurul statut în măsură să-i garanteze drepturile era acela de regină şi, cu toate că această ipoteză apărea ca imposibilă, vreme de mulţi ani Henric îngădui femeii iubite să o creadă realizabilă. Iată de ce povestea Gabriellei diferă de cea a tuturor celorlalte favorite regale şi apare ca dublu exemplară. Această poveste demonstrează, pe de o parte, forţa şi îndrăzneala subversivă a seducţiei feminine, şi pe de altă parte, limitele de netrecut ale acesteia.

Toată lumea era de acord că, odată urcat pe tron, Henric trebuia să consolideze pacea şi stabilitatea ţării, căsătorindu-se şi aducând pe lume moştenitori care să asigure continuitatea dinastică, împiedicând reaprinderea unor noi conflicte în momentul succesiunii. E adevărat, regele mai era căsătorit, dar Marguerite, de care trăia despărţit de mai mult de zece ani, era gata să subscrie la cererea de anulare a căsătoriei. Fireşte, cu anumite condiţii, a căror listă se lungea de la o rundă de negocieri la alta. Apoi, pentru a ţine cont de opinia catolicilor, Henric se văzu silit să facă recurs direct la autoritatea papei, însă dispensa pontificală cerea răbdare. Convertit de puţină vreme, regele trebuia mai întâi să fie exonerat de acuzaţia de erezie; în afară de aceasta, Suveranul Pontif dorea să fie informat asupra identităţii aceleia care avea să se bucure de efectele dispensei.

Iniţiate în 1594, formalităţile de anulare a căsătoriei se prelungiră pe durata a şase ani, anii cei mai intenşi şi senini ai legăturii cu Gabrielle. Aşa cum o dovedesc extraordinarele scrisori scrise de Henric amantei şi parvenite până la noi, nu era vorba numai de durata unei violente pasiuni fizice. In aventuroasa, dramatica existenţă a suveranului, tânăra femeie devenise cu timpul un refugiu sigur, o oază de linişte, de frumuseţe, de armonie, de hedonism rafinat. Sully, care totuşi n-o plăcea pe Gabrielle, a enumerat în memoriile sale calităţile pe care suveranul spunea că le preţuieşte cel mai mult la ea, acestea fiind tocmai blândeţea, graţia, îngăduinţa: ei putea regele să-i „mărturisească secretele şi grijile, primind în schimb gingăşia şi afecţiunea unei consolări”. Iar acum, când miniştrii săi îi cereau să dea coroanei un moştenitor şi când, potrivit vechii logici a alianţelor matrimoniale, căreia îi datora dezastruoasa uniune cu Marguerite, erau în căutarea grăbită a unei principese străine, cum putea oare Henric să ignore faptul că Gabrielle îi dăduse trei splendide odrasle, care-l umpleau de bucurie şi de orgoliu? Nu avea oare de pe acum o familie, care pentru prima oară în viaţa lui îi dăruia fericirea? In fond, cine se putea opune dorinţelor lui şi ce anume îl împiedica s-o ia de soţie pe Gabrielle?

Regele ştia însă foarte bine că este vorba de un vis şi că nu aspiraţia spre fericire conducea opţiunile matrimoniale ale unui suveran. O femeie care-i fusese în mod public concubină n-ar fi putut niciodată să devină regină şi, chiar dacă acest lucru ar fi fost prin absurd posibil, din moment ce Marguerite refuza să declare căsătoria lor ca neconsumată, nu exista anulare în măsură să şteargă faptul că fiii avuţi de la Gabrielle erau fructul adulterului şi prin urmare aceştia nu erau în nici un caz abilitaţi să-i urmeze la tron. Mai mult, aşa cum se grăbea să-i amintească Sully, cel mai defavorizat era tocmai primul născut, Cesar, deoarece se născuse din legătura unor părinţi adulteri amândoi, iar Alexandre văzuse lumina zilei după anularea căsătoriei mamei sale cu Liancourt, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Numai copiii născuţi după căsătoria lui Henric cu Gabrielle ar fi putut să aibă eventual dreptul de a-i urma la tron, dar cu preţul căror conflicte cu fraţii mai mari şi căror funeste consecinţe pentru întreaga ţară? Dacă astfel stăteau lucrurile, de ce o făcuse regele pe Gabrielle să creadă că visul se putea realiza? O indusese în eroare cu bună ştiinţă, din slăbiciune, ca să trăiască liniştit? Sau se legănase el însuşi în iluzia de a putea păstra intact paradisul său privat, găsind, în ultima clipă, o cale de ieşire? In acea lungă şi tragică traversare a deşertului din care fusese alcătuită viaţa lui de până atunci, întotdeauna individualismul său neînfrânt triumfase asupra împrejurărilor. Se obişnuise să-şi ascundă cu grijă adevăratele intenţii, să ducă în acelaşi timp tratative de semn opus, să lase deschise toate posibilităţile, pentru a ieşi în câmp deschis numai în ultimă instanţă, încrezător mai degrabă în instinctul lui şi în norocul care-l însoţea. Un joc al hazardului continuu care, în politică şi în război deopotrivă, îl făcuse până atunci să câştige. „Durerea de cap” a căsătoriei cu Gabrielle se anunţa, totuşi, deosebit de complicată.

În primul rând, era acum limpede că nici papa, nici Marguerite nu-şi vor da consimţământul pentru anularea căsătoriei fără să aibă în schimb garanţia absolută că regele nu o va folosi ca să-şi ia în căsătorie amanta. Trebuiau începute aşadar tratative matrimoniale credibile şi conforme cu prestigiul monarhiei franceze, chiar dacă la sfârşit şi-ar fi schimbat intenţiile. Pentru moment, însă, lista prinţeselor europene încă libere şi în măsură să procreeze era foarte limitată, iar trecutul hughenot al lui Henric şi recenta lui conversiune nu uşurau căutarea.

Intre toate, candidata ce răspundea cel mai bine intereselor coroanei era – ce soartă potrivnică pentru Henric!

— O principesă de Medici. In 1598, Maria avea douăzeci şi cinci de ani şi o frumuseţe de matroană; era orfană de amândoi părinţii, nepoată a marelui duce Ferdinand şi aducea ca zestre ştergerea imensei datorii pe care Henric o contractase cu băncile florentine pentru finanţarea recuceririi regatului său. Proiectul, susţinut cu putere de foarte fidelul ministru de Finanţe al lui Henric, se bucura şi de sprijinul necondiţionat al vărului marelui duce, papa Clement al VIII-lea.

Scrisorile canonicului Bonciani, însărcinat de Ferdinand să poarte tratativele matrimoniale privind-o pe Maria, ne permit să urmărim neruşinatul joc dublu al regelui Franţei. De multă vreme, Henric îşi dăduse consimţământul de principiu proiectului florentin, folosind însă o tactică de tergiversare pentru a câştiga timp şi a amâna din zi în zi dificila problemă a soluţiei pentru relaţia sa cu Gabrielle. „Fără ducesă, căsătoria nepoatei Voastre s-ar fi înfăptuit în patru luni” – scria Bonciani marelui duce, şi constata dezolat că dragostea regelui pentru doamna în chestiune creştea cu fiecare zi. Până-ntr-atât încât, în primele luni ale lui 1599, canonicul considera partida pierdută: „Regele Franţei – scrie el într-o misivă cifrată păstrată în arhivele medicee – se preface că vrea s-o ia de soţie pe Maria de Medici pentru a obţine anularea căsătoriei; odată obţinută, se va căsători cu Gabrielle”.

Rapoartele ambasadorilor italieni acreditaţi la curtea Franţei adresate guvernelor lor exprimau aceleaşi temeri şi aceleaşi dubii ca şi diplomatul toscan, iar suveranul nu părea preocupat să le modifice impresiile. Henric îşi ţinea tot timpul amanta lângă el, o mângâia şi o săruta în public, îi rezerva un tratament regal, consimţea la orice dorinţă a ei şi nu îngăduia ca vreunul dintre sfătuitorii lui să-l aducă la raţiune.

La rându-i, favorita îşi etala puterea cu insolenţă, intervenea asupra numirilor, ameninţa pe miniştrii care i se împotriveau şi nu făcea nici un mister din speranţa ei de a se căsători cu regele. Ambiţia înăbuşea oare în ea orice prudenţă, sau era mai degrabă un mod de a obişnui lumea cu ideea unei căsătorii socotită de neconceput?

A doua ipoteză este de departe cea mai probabilă. Deşi era sigură de dragostea lui Henric, Gabrielle nu putea ignora refuzul cu care era întâmpinată peste tot perspectiva unirii lor matrimoniale, nici nu era sigură că amantul ei va putea să mai reziste multă vreme nemulţumirii întregii ţări. In afară de hughenoţi, care se temeau, mai mult decât de o mezalianţă, de o uniune care ar fi putut să-l readucă pe rege în sânul Bisericii catolice, în Franţa toată lumea îi era cât se poate de ostilă. Pe de altă parte, cine ar fi putut să-i garanteze că Henric avea s-o iubească în continuare? Şi-atunci, ce s-ar fi întâmplat cu ea, cu cei trei copii, şi cu al patrulea, care era pe drum? Pradă anxietăţii, expusă tuturor privirilor, boicotată de miniştri, ţintă cotidiană a insultelor populare, Gabrielle simţi că-i fuge pământul de sub picioare şi, făcând apel la pasiunea regelui, decise s-o ia înaintea duşmanilor şi, creând o situaţie ireversibilă, să devină regină de fapt, înainte să fie regină de drept.

Dacă în decembrie 1598 Henric scandalizase curtea cu botezul celui de-al treilea născut, pe 23 februarie, o zi de marţi, de Lăsata secului, o consterna de-a binelea scoţându-şi din deget inelul sfinţit pe care-l primise la Chartres în momentul ungerii sale şi punându-l pe degetul favoritei. Gestul sacrilegiu fu întovărăşit de angajamentul formal al regelui de a o lua în căsătorie pe ducesa de Beaufort în prima duminică de după Paşte. Mai lipsea încă dispensa papală, dar Henric nu părea îngrijorat. „Numai Dumnezeu sau moartea regelui pot să-mi oprească norocul”, exulta Gabrielle, şi victoria ei părea chiar să fie totală.