Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 30

În prima mea seară înapoi în Moldova, m-am aşezat la masa pe care mi-o pregătise Zina şi care era pur şi simplu muuuuult prea încărcată. Mi-a plăcut la nebunie supa simplă şi pâinea albă, monumentală, de casă. Cred că Zina mi-a pregătit mâncare gătită ca pentru musafiri de seamă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac mâncărurile simple, bazate pe legume şi îmi place pâinea din Moldova. La a doua vizită în Moldova, ştiam deja ce gust bun puteau să aibă aceste mâncăruri organice. Câteva zile mai târziu, vizitând cantina şcolii din Chişcăreni, am mâncat cu cea mai mare plăcere o ciorbă nepretenţioasă dar delicioasă cu pâine, la fel ca toţi cei de acolo. Toată lumea mă întreba, chiar doresc asta? În Tiraspol, nu făcea nimeni prea multă tevatură pe această temă. Acolo am fost servit fără prea multe fasoane, într-un stil tipic rusesc, cu o mâncare simplă, sănătoasă, absolut delicioasă. Fără scuze, fără explicaţii, fără poveşti.

Zâmbind cald, Zina mi-a facut semn să gust şi din celelalte feluri de mâncare.

Z: “Vreau să te servesc.”

În mod ciudat, simţeam că ceea ce văd e rezultatul a sute de ani de ospitalitate tipic românească, moştenită de la o generaţie la alta. Mă întrebam câte din toate acestea îi erau proprii Zinei, fiind manifestarea propriei sale individualităţi, şi în ce măsură Zina era o moştenitoare-mesager a acestei atitudini şi cât se datora excelentului vin pe care îl băusem cu prea mult nesaţ… Oricum, toate se contopeau într-o senzaţie teribil de plăcută.
Cred că strămoşii Zinei au trecut prin multe până şi-au rafinat obiceiurile, îndeletnicirile şi modul de viaţă şi până la a le transforma într-o veritabilă artă Mi-am amintit un comentariu de-al Gabrielei.
G: “Ştii, în multe sate din România nu s-a schimbat nimic de două-trei sute de ani.”
Ei bine, într-un fel asta înseamnă credibilitate. În septembrie, mass-media din Marea Britanie a prezentat un raport potrivit căruia copiii din România au o sănătate mult mai bună decât copiii din Marea Britanie. Concluziile studiului în cauză erau explicate prin regimul alimentar diferit din cele două ţări. Credibilitate da, dar nu şi în rândul populaţiei urbane tinere şi la modă. În acelaşi timp, simţind presiunile din partea societăţii civile, McDonalds a început să ofere alte alternative în occident. Am întrebat-o pe Zina dacă a mai fost în vizită în satul ei natal de lângă Călăraşi. S-a strâmbat.
Z: “Nu e chiar aşa de bine. Tata, care locuieşte acolo m-a întrebat: ‘De ce nu porţi rochii moldoveneşti tradiţionale?’ Şi o vecină a remarcat: “Eşti aşa de palidă.”
Emisiunea-concurs de la canalul de televiziune rusesc se terminase. Acum erau ştirile. A doua ştire din program era despre prinţul Harry care participa alături de alţi cadeţi la o paradă militară în Sandhurst (academia militară). Camera de luat vederi l-a surprins de două ori cu pleoapele căzute, grele, parcă de somn. Cel mai probabil BBC nu ar fi arătat acest moment. Am fost surprins de interesul pe care-l manifestă moldovenii pentru familia noastră regală. Zina ma întrebă, aruncându-mi o ocheadă expresivă:
Z: “Cum a putut Charles să se însoare cu Camila ? Prinţesa Diana era aşa de frumoasă !”

E: “Camila” (ea pronunţase “Canila”)

Z: “Ştii ce înseamnă Camila?”

Zâmbind cu gura până la urechi, îmi aruncă o privire sălbatică.

E: “Nu” (ridicând din umeri)

Z: “O cămilă”

E: “Cred că înseamnă ceva nepoliticos în română.”

Zina îşi pironi privirea într-un punct fix, zâmbetul larg camuflându-i micile imperfecţiuni ale danturii.

Z: “Camila seamănă cu un cal.”

E: “Ştii, exact acelaşi lucru se spune despre ea şi în ţara mea.”

Z: “Diana era aşa de frumoasă, şi au omorât-o !”

Privirea Ritei părea să aprobe această afirmaţie.

E: “Ideea asta e complet neadevărată. Teoriile conspiraţioniste de genul acesta sunt nişte prostii cât casa. Diana a murit într-un accident.”

Z: “Nu…a fost omorâtă!”

Ne-am certat pe această temă preţ de câteva minute.
Înapoi în Tiraspol, la ora de engleză, unde peste 30 scaune scârţâiră asurzitor pe podea. Într-o secundă, toată clasa era în picioare. Directoarea îşi arătase capul în deschizătura uşii. Era clar că acest liceu de elită, liceul nr.1, avea o cultură diferită. Am apucat să o zăresc pe directoare o secundă, înainte să dispară pe coridor. Nu i-am fost prezentat.
Natalia ţinea ora. Se baza pe un manual rusesc publicat în Moscova. Subiectul orei respective era: “subgrupuri”, subgrupuri sociale. Cu riscul de a părea nepoliticos în ochii celorlalţi, mă interesa teribil de mult manualul în sine. Aşa că l-am răsfoit din scoarţă-n scoarţă în timp ce ora mergea mai departe.
N: “Poate să-mi dea cineva un exemplu de subgrup ?”

O: “Bikerii¹”

N: “Mulţumesc, Olga. Poate să-mi spună cineva de ce sunt bikerii un subgrup ?”
Instantaneu, prin minte mi-a trecut viziunea unor motociclişti călare pe motociclete Harley Davidson trecând cu iuţeala fulgerului prin Tiraspol în blugi tăiaţi şi căşti cu coarne. Nu, cred că asta nu poate fi viziunea corectă. Poate se referea la motocicletele (adesea cu ataş) folosite de armata rusă. Armata germană folosea acest gen de motociclete DKW în război. Fabrica de maşini DKW a fost cedată sovieticilor ca reparaţii de război. Ca un tribut adus geniului ingineresc german, acelaşi design se foloseşte până în zilele noastre, cu foarte puţine modificări. Acest tip de motociclete a fost importat în Marea Britanie timp de câteva decenii, cu sau fără mitralieră montată la ataş.
I: “Pentru că ei se îmbracă altfel decât toată lumea şi circulă în grupuri.”

N: “Mulţumesc Irina. Mai poate cineva să îmi spună de ce sunt bikerii un subgrup?”

În mod surprinzător, capitolul din manual despre America şi americani era teribil de flatant. Dar concepţia era destul de învechită. Datorită rădăcinilor lor din Vestul Îndepărtat, americanii sunt văzuţi ca nişte oameni care par să nu poată sta locului, care se mişcă în continuu şi sunt într-o permanentă căutare a ceva mai bun. Conform aceluiaşi manual, datorită istoriei lor (descrisă) ruşii caută ordinea, stabilitatea şi dimensiunea constantă a lucrurilor.
Mi-am ridicat nasul din carte. Natalia era un veritabil star. Avea aproximativ vârsta mea, şi vorbind cu multă căldură şi naturaleţe reuşea cu abilitate să scoată ce era mai bun din copiii din clasa ei. Engleza pe care o vorbea şi cunoştinţele de gramatică erau fără greşeală, şi la clasă şi pe parcursul conversaţiilor pe care le-am purtat ulterior. Acest lucru nu mai avea o importanţă atât de mare, pentru că oricum, standardul limbii engleze vorbite în şcolile din Marea Britanie a scăzut. Desigur, în afara cazului în care facem referire la editorul unei publicaţii importante sau la un profesor de la o universitate prestigioasă.
După oră, Natalia m-a condus printr-o parte a şcolii. Se uita la mine cu o privire blândă.

N: “Nu pot să-mi imaginez cum e să călătoreşti aşa de mult. Uite, aici e dulapul pe care îl am de ani de zile.”

Făcu semn spre o uşă albă imaculată şi strălucitoare aflată pe un coridor ce arăta impecabil, şi o deschise.

N: “Uite, toate lucrurile mele sunt aici. Eu ştiu foarte bine unde mă aflu. Sunt fericită aici.”

Îmi plăcea foarte mult această doamnă cu un spirit atât de generos şi care răspândea în jurul ei atâta căldură. Dar spre deosebire de cazul Zinei (de exemplu), simţeam că Nataliei, contactul cu mine şi lumea mea ar fi putut să-i facă rău. Nu mă refer doar la contactul cu mine personal, ci la contactul cu Occidentul şi probabil şi cu alte zone ale lumii. Natalia nu avea nevoie de nimic de la mine. Directoarea de la Talent School îmi sugerase că aş fi putut sta la ei săptămâni, sau chiar luni de zile dacă aş fi dorit. Dar de fapt, orele de limba engleză se predau deja foarte bine, şi cu mult entuziasm. I-am luat puţin la întrebări pe copiii de acolo şi mi-a fost evident că ei privesc mai degrabă spre est decât spre vest.
Oricum, bikerii despre care se vorbise erau doar nişte simpli biciclişti. Un alt detaliu de natură lingvistică: în Moldova, cuvântul “reparaţii” se traduce adesea prin “lucrări de reparaţie”. Fără să intru în detalii, trebuie spus că în engleză, termenul “reparations” e folosit pentru a denumi compensaţiile materiale care trebuiesc plătite pentru a “repara” pierderile de război. În 1945, Rusia sovietică a jupuit Germania de est de toate activele care îi mai rămăseseră. Întrucât ei bombardaseră fabrica DKW, nouă, celor din sectorul Britanic al Germaniei de vest ni s-a oferit o fabrică de maşini grav afectată de aceste bombardamente. Maiorul care deţinea comanda compartimentului de armată de acolo a refuzat să o accepte. Dar şi-a dat seama că dacă nu se fac reparaţii urgente la acoperişul care fusese foarte grav afectat, toate utilajle din interior vor rugini iremediabil din cauza ploii. El personal nu avea autoritatea să autorizeze acest lucru. Dar a iniţiat foarte repede lucrări intensive de reparaţii, şi câteva săptămâni mai târziu producţia de maşini a fost reluată la scară largă. Maşina în cauză era tocmai legendara Beatle care a rămas în producţie până în anul 2003! Cei mai mulţi analişti sunt de acord cu faptul că dacă nu ar fi fost iniţiativa acestui ofiţer, Volkswagen ar fi încetat să existe.