Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 33

“Niet Pravda” a zis Arthur pentru a doua oară, în replică la ultimul meu comentariu tradus. De data asta am râs mai puţin decât prima dată. Eram în bucătăria Annei şi a lui Alexandru. Am ştiut exact ce a vrut să spună Arthur. În timpul Războiului Rece, ministrul de externe al Rusiei, Mr Gromyko era cunoscut sub numele de “Domnul Nu” iar noi ştiam despre ziarul “Pravda”. Şi asta poate are legătură cu faptul că mulţi ruşi foloseau acest ziar pe post de hârtie igienică. După întoarcerea mea acasă, am descoperit faptul că unul dintre cele două ziare de stat de acolo se numea N Pravda.

Arthur, ca să folosim versiunea anglicizată a numelui său, era“director de programe muzicale şi de divertisment de la postul de radio InterFM din Tiraspol”. Aşa mi-a scris Anna într-un email. Nu era un post de radio de stat dar în mod evident sprijinea statul foarte puternic. Arthur însuşi era un susţinător patriot al RMT şi avea vederi politice foarte directe. Nu vorbea deloc limba engleză şi nu mă privea în ochi când vorbea cu mine. Voia să-mi comunice câte descoperiri arheologice se făcuseră în Transnistria în ultimii ani – descoperiri care includeau un depozit secret de armament de provenienţă germană din cel de-al doilea război mondial. Deloc surprinzător, erau foarte ruginite.
Mi-a făcut o mare plăcere să mă plimb în sus şi în jos pe una din străzile centrale ale oraşului: bulevardul 25 octombrie, cunoscut de localnici mai degrabă sub numele bulevardul 7 noiembrie. Anna mi-a spus în legătură cu această stradă:
“25 octombrie…a fost ziua în care a avut loc marea revoluţie socialistă din octombrie 1917. Dar 25 octombrie e data după calendarul de rit vechi. În calendarul de rit nou, revoluţia a început pe 7 noiembrie. În epoca sovietică, 7 noiembrie era zi de mare sărbătoare. Era zi liberă şi se organizau parade pe străzile principale din toate satele şi oraşele. Strada principală din Tiraspol a fost numită aşa în cinstea acestui mare eveniment din istoria ţării.”
Vizavi de palatul Sovietului Suprem e o clădire cu un singur etaj. Într-o parte din ea e un muzeu, iar altă parte a fost convertită recent şi e acum utilizată de guvern. Ferestrele ar fi avut mare nevoie de reparaţii urgente şi de un strat nou de vopsea. Am întrebat-o pe Anna de ce nu s-a găsit nimeni care să repare şi să vopsească ferestrele. Annei nu prea i-a plăcut acest şir de întrebări. Am observat că partea de clădire utilizată de Sovietul Suprem era într-o stare un pic mai bună. Am întrebat, oare să aibă acest lucru vreo însemnătate? Anna mi-a aruncat o privire enervată la culme şi mi-a aruncat un răspuns în doi peri. Ideea pe care nu apucasem să o dezvolt era aceea că într-un stat comunist, aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple. Dacă îmi întorceam capul doar un pic, câţiva centimetri, puteam zări simbolurile comunismului care străjuiau drumul în apropierea monumentului de război. Un gând ghiduş mi-a trecut prin minte: mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş reveni cu o găleată de apă, cu cârpe, şmirghel şi o cutie de vopsea albă. Probabil că m-ar fi luat în primire imediat şi m-ar fi dus de acolo. Dar oare ce ar fi făcut autorităţile dacă m-aş fi întors totuşi să repar acele ferestre? N-am idee. Dar, în mod bizar, nu puteam să nu mă gândesc că ar fi fost un eveniment deosebit, edificator.
Mai devreme în aceeaşi zi, Anna ne luase, pe Marisha şi pe mine, să vizităm universitatea din Tiraspol. Acolo i-am fost prezentaţi lui Andrei Musurov, profesor universitar de istorie (pentru vorbitorii de română, trebuie menţionat că termenul de “professor” denumeşte în limba engleză un grad superior celui de “profesor - persoană care predă”. Se referă de fapt la cel mai important statut academic). Oleg ne-a făcut o prezentare lungă şi fascinantă a pieselor expuse în muzeu şi care includeau o serie de cranii. M-a uimit dându-mi să ţin în mână o lampă de metal unică, veche de mii de ani. Aproape că-mi era teamă să o ţin, întrucât era una din puţinele piese de acest fel din lume. Domnul profesor Musurov ne-a explicat cum mai multe popoare diferite s-au stabilit în regiune de-a lungul secolelor şi ne-a înfăţişat caracteristicile lor cele mai importante, adesea arătând către un craniu pentru a exemplifica. Deloc suprinzător, avea o viziune tipic sovietică (rusească) în ceea ce priveşte Moldova. Cred că analiza istorică a profesorului Musurov era destul de puţin contestabilă, cel puţin până a ajuns la secolul XX. Abordările, viziunile şi presupunerile diferite pe care le fac oamenii cu privire la evenimentele istorice, punctele lor de vedere şi cele ale statului cauzează conflicte. Cu toate acestea, e imposibil să nu ai un punct de vedere, în special fiindcă există atât de multe necunoscute în istoria pe care o cunoaştem noi azi. Aşadar, profesorul a subliniat faptul că romanii nu au cucerit teritoriile pe care noi azi le cunoaştem sub numele de Moldova. Doar îşi exercitau influenţa asupra lor. Dar românii şi românii moldoveni nu văd azi diferenţe etnice majore între ei. E absolut evident că au avut loc între ei atât de multe căsătorii inter-etnice, încât pentru ei nu mai contează azi prea mult unde anume s-a oprit colonizarea romană acum două mii de ani. Cu toate acestea, locuitorii acestor două ţări reprezintă două atitudini şi tradiţii diferite. Inclusiv aceia ale căror familii au fost separate cu cruzime de “Prutul cel negru” ca urmare a preluării sovietice.
Dincolo de limitele Imperiului Roman trăiau “barbarii” – un subiect tratat într-un mod foarte personal, bine argumentat ştiinţific, pe scurt, absolut superb de Terry Jones, un faimos actor britanic de comedie într-un serial de televiziune produs de BBC în 2006. Terry Jones a fost member “Monty Python”, o trupă de comedie din anii 1960 al cărei simţ al umorului absolut sărit de pe fix a împins şi mai departe graniţele showului de comedie la televiziune. Dar, la fel ca şi ceilalţi membri ai trupei Monty Python, Terry Jones s-a lansat ulterior într-o carieră absolut strălucită în mass-media. În cazul lui, a fost vorba despre o carieră de istoric respectat. De asemenea, în 2006, filmul “Viaţa lui Brian” produs de Monty Python a fost votat cel mai bun film de comedie din toate timpurile de către cititorii ziarului “The Times”.
Analiza documentară a lui Terry Jones din cartea “Barbarii” îi includea pe locuitorii de pe malurile de vest ale Mării Negre. Aceste populaţii creştine se chinuiau din greu să supravieţuiască şi au făcut o petiţie către romani, cerându-le pământ, în secolul V A.D. Au format o armată, compusă în special din locuitori ai ţinuturilor unde astăzi se află Ucraina şi din ţinuturile de la nordul şi vestul Ucrainei. Mergând ei spre vest, armatele romane i-au atacat pe aceşti “barbari” care i-au învins pe romani în mai multe acţiuni militare succesive. Conform opiniei lui Terry Jones, aceşti oameni erau mai cu seamă paşnici, judecând după standardele vremii, care pur şi simplu căutau pământ. În cele din urmă, au ajuns la Roma, sub conducerea lui Attila Hunul.
Terry Jones i-a intervievat pe mai mulţi istorici italieni de seamă, ale căror răspunsuri sprijină în mod evident punctul de vedere – bazat pe fapte – conform căruia majoritatea barbarilor europeni erau de fapt mai civilizaţi decât romanii care i-au cucerit. Romanii le-au furat ideile, invenţiile şi cunoştinţele ştiinţifice pentru propriul lor uz şi propria lor glorie. În Franţa, romanii au negat femeilor toate drepturile (considerabile) pe care acestea le aveau în cultura celtică, aruncând astfel societatea înapoi cu câteva sute de ani. Terry nu merge niciodată mai departe, să afirme că mai degrabă romanii sunt cei care se purtau adesea ca nişte barbari, decât aceştia din urmă. El se mulţumeşte să descrie faptele într-un mod neutru şi intervievează arheologi şi experţi în istorie – de obicei cu surâsul familiar care îi e atât de caracteristic.

Eram cu Anna şi cu Marisha şi ne plimbam pe lângă monumentul închinat războiului. Arthur a trecut pe lângă noi şi a fost salutat cu multă cordialitate de un trecător. Apoi, pe când Anna îmi arăta o plăcuţă pe o clădire în apropiere, un trecător a intrat în vorbă cu noi şi conversaţia s-a transformat foarte repede într-o cascadă de hohote de râs. Am ajuns să cred că foarte mulţi oameni de prin părţile acestea erau fericiţi în această lume a lor, auto-suficientă. Nu am reuşit să identific nici un efort de a suprima informaţia venită în această provincie din exterior. Cel puţin profesorii erau bine informaţi cu privire la ceea ce se întâmpla pe plan internaţional. Presupunând că încrederea în regimul de acolo este larg răspândită în provincie, aceasta îşi poate permite să fie generoasă, să primească valorile occidentului. În august 2004, preşedintele Smirnov a fost surprins de o cameră de televiziune britanică spunând cu ocazia celebrării victoriei RMT că regimul era dornic să înveţe din experienţa altor ţări.