Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 43

După un prânz vegetarian, simplu şi gustos la cantina şcolii, am mai făcut câteva poze şi am pornit către staţia de autobuz. Cu mine mai erau Loo, fratele ei mai mare Victor şi Anastasia. Victor s a interesat în legătură cu şederea mea acolo şi impresia pe care mi-a lăsat-o Chişcăreni-ul, având în vedere simplitatea localităţii şi lipsa serviciilor.

E: “De fapt, mi-ar plăcea să stau aici câteva săptămâni”.
A fost plăcut surprins. Aceasta se datorează, parţial, faptului că am simţit (şi simt în continuare) o nevoie profundă de a înţelege cultura Moldovei. Este vorba despre un mod de viaţă care s-ar putea pierde sau ar putea trece întrucâtva neobservat datorită dezvoltării caracteristice secolului XXI. Chişcăreni-ul este un loc plăcut, la fel ca şi alte orăşele din Moldova. M-am simţit destul de în siguranţă acolo. Reacţia imediată a lui Victor a fost să sublinieze lipsa de oportunităţi din acest oraş. Am fost dezamăgit, gândindu-mă la el şi la ceilalţi locuitori. Dar dezamăgirea mi-a fost temperată de convingerea că oamenii care cresc la ţară sunt, adesea, mai buni la suflet. Şi mulţi oameni au de câştigat din asta.
Nu avusesem până atunci ocazia să povestesc cu Victor, care vorbea engleza foarte bine. Şi el se molipsise de virusul acesta. Victor era un tânăr foarte prietenos şi plăcut, cu care mi-ar fi plăcut să discut mai mult. Participa la tot felul de dezbateri (debate). Probabil şi la cele sponsorizate şi organizate de Fundaţia George Soros, înfiinţată în Moldova în 1992. Se pare că la înfiinţare, această fundaţie a fost finanţată în mod indirect prin aur provenind din rezervele de aur ale Băncii Angliei. Cum se poate una ca asta?
Ei bine, în 1992, guvernul conservator din Marea Britanie a fost neclintit în a susţine o rată de schimb fixă de aproximativ 2,95 mărci germane pentru o liră sterlină (ca parte a mecanismului ratei de schimb acceptate în Uniunea Europeană). George Soros, un investitor născut în Ungaria şi care s-a afirmat prin propriile forţe, a pariat (împreună cu alţii) împotriva acestui mecanism. În “Miercurea Neagră”, Soros a câştigat lupta dusă pe pieţele de schimb străine, cu un profit personal de 1 miliard de dolari. Marea Britanie a pierdut 3,4 miliarde de lire sterline. Primul ministru al Marii Britanii de atunci, John Major, foarte îngrijorat, l-a sunat imediat pe editorul celui mai popular ziar din Marea Britanie, “The Sun”, care îi susţinea pe conservatori. Editorul ziarului, Kelvin McKenzie, i a dat următoarea replică ce a devenit celebră: “Am o găleată mare de rahat pe birou şi am de gând să v-o torn în cap!” Începând de atunci, sondajele de opinie au indicat o scădere bruscă a popularităţii partidului. John Major a pierdut alegerile generale din 1997 iar Partidul Laburist a preluat conducerea. Liderul acestui partid, Tony Blair, a devenit prim-ministru. Tony Blair s-a retras în 2007, după 10 ani în fruntea ţării, iar Gordon Brown a devenit prim-ministru. La puţin timp după aceea, popularitatea Partidului Conservator a crescut din nou. Acum se preconizează că acest partid va câştiga următoarele alegeri generale. “The Sun” este în continuare cel mai bine vândut ziar, în parte datorită faptului că de la începutul anilor ’70, prezintă fete cu bustul gol pe pagina 3 a fiecărui număr. Cât despre George Soros, căutaţi pe internet povestea – interesantă – a vieţii lui. Soros a apărut la ştiri de mai multe ori în ultima vreme (aprilie 2008), datorită mult-apreciatelor sale păreri în legătură cu recenta criză bancară. (Criza creditelor sub-prime de pe piaţa imobiliară americană afectează şi băncile noastre, provocând o serioasă „criză a creditelor”).
Anastasia şi cu mine ne-am luat rămas bun de la Victor şi Loo şi am pornit înspre Bălţi, într-un autobuz care abia se târa, să o vedem pe Nadina. Autobuzul urca atât de greu până şi pe dealuri de înălţime medie, încât uneori mă întrebam dacă va ajunge la destinaţie. Oameni de prin partea locului urcau şi coborau din autobuz, uneori cărând diverse produse agricole. Văzându-i, m-a cuprins un ciudat val de emoţie.
Anastasia nu era impresionată. A spus că mizeria şi praful o dezgustă. Si-a pus mâinile pe faţă, arătându-mi că e afectată de murdărie. Eu am remarcat, probabil fără prea multă chibzuinţă, că mizeria de pe podea nu prea avea cum să-i ajungă pe faţă. Am evitat să menţionez până acum rolul Anastasiei. De fapt, relaţia dintre mine şi ea nu a funcţionat deloc bine. Dar dacă mă rezum la a descrie evenimentele în mod exact (aşa cum le-am văzut eu), s-ar putea să nu redau o imagine echilibrată.
„E mai bine să arăţi decât să spui”, i-am răspuns Annei din Tiraspol, de mai multe ori în decursul anilor, în special cu referire la actul traducerii. Acest stil diferenţiază adesea materialele britanice de cele americane, în special pe cele de dinainte de anii 1990 – deoarece americanii tind să îşi spună poveştile. Acum 20 de ani, dramaturgii, scenariştii şi comentatorii britanici din mass-media făceau adesea această comparaţie. Chiar şi acum este parţial adevărată. Pentru că aşa sunt filmele americane, explicite: situaţia este felul următor....., s-au întâmplat lucrurile xyz, etc. etc… Tradiţia britanică este mai dramatică. Unele dintre cele mai bune filme ale noastre sunt adaptări după sau au fost transformate în piese de teatru. Actorii noştri îşi încep cariera pe scenă şi adesea se reîntorc în teatru, periodic. Ei, dramaturgii, regizorii de scenă şi alţii experimentează mult în teatru. Unele idei funcţionează, altele nu. Doar crema acestei pleiade de artişti ajung să joace în filme. Dar diferenţa dintre a arăta şi a spune nu e totdeauna clară şi uneori e mai bine să spui ce ai de spus.
Aşadar, ne-am dus la Bălţi şi am întâlnit-o pe Nadina în staţia de autobuz. A fost un moment emoţionant pentru mine. Îmi făceam griji pentru Nadina. Ne-am dus la o cafenea rusească, deoarece Nadina a spus că acela e localul cel mai apropiat. Dar ea nu mai fusese acolo înainte. Nici una dintre fete nu cunoştea meniul. Nu am avut prea mult timp, pentru că Anastasia se tot plângea că vrea sa se întoarcă să se spele cum trebuie. Povestind cu Nadina, mi-am dat seama că eram foarte apropiaţi. Dacă n-ar fi fost Anastasia acolo, aş fi vrut să stau în Bălţi. Cum Nadina era o tânără cumsecade, corectă şi religioasă (catolică), mă întrebam cum ar fi răspuns la o asemenea solicitare. Mă tenta ideea de a o pune la încercare în felul acesta.
Nadina mi-a arătat lista de exerciţii extrem de solicitante pe care le pretindea ea ca temă la limba germană. Mi a explicat cât de dificile erau cerinţele pe care trebuiau să le îndeplinească studenţii înscrişi la cursul ei de engleză şi germană. Era vorba despre cursul care fusese recomandat de Inka atunci când ne am întâlnit toţi trei, în mai. Inka însăşi fusese înscrisă la acest curs. Inka a rămas la universitate şi a început un program de masterat în limba germană, în timp ce preda germana acolo. Apoi, după ce a împrumutat de la mine 55 de dolari pentru un abonament pe o lună la un site internet cu anunţuri de locuri de muncă ca îngrijitoare „au pair” la familii din străinătate, a plecat în State în ianuarie 2006 – uimitor! (Cei 55 de dolari au fost apoi trimişi Anastasiei, care i-a folosit pentru un depozit). După câteva luni, Inka a reuşit să o ducă în State şi pe fiica ei de patru ani, Katya. Sora Inkăi a învăţat şi ea germana şi s-a întors în 2007din Germania cu un bebeluş …
Am stat cu Nadina două ore în cafenea, înainte de-a ne lua rămas bun în staţia de autobuz. Anastasia şi cu mine am pornit către Chişinău, într-un maxi-taxi – aveam locuri pe scaunele din faţă, la fel ca şi înainte. Şofatul pe acele străzi şerpuitoare era, pe alocuri, deosebit de periculos, având în vedere că lăţimea drumului permitea accesul a doar 3 maşini alăturate. Îmi amintesc încă din copilărie că şi la noi erau astfel de străzi, înainte de a se introduce modificări ca urmare a unui şir de accidente. Acum nu au loc multe accidente în Marea Britanie. Nu ştiu care este numărul de accidente înregistrate pe drumul Chişinău – Bălţi. Dar în ceea ce mă priveşte, am verificat repede dacă asigurarea de viaţă pe care o aveam acoperea un eventual accident rutier. Anastasia s-a plâns de câteva ori şoferului, motivată probabil şi de privirea mea neîncrezătoare. Şoferul şi colegul său îi răspundeau politicos, dar rânjeau şi făceau comentarii pe la spatele ei.
Anastasia a sunat-o pe colega ei de apartament, Olga, să îi spună că mă duce şi pe mine acasă la ele. Mai târziu, au mai avut o conversaţie. Anastasia mi-a spus că Olga s-a dus să doarmă altundeva. Ca de obicei, nu am reuşit să înţeleg ce comunica expresia Anastasiei, dar nu părea să fie de bun augur. Ştiam că Zina m-ar găzdui cu plăcere, chiar şi cu o zi mai devreme decât plănuiserăm. Însă voiam să văd şi cum e să stau şi la Anastasia. Cum altfel aş fi putut să îi cunosc despre aceşti oameni?
Apartamentul ei de pe strada Moscovei era mare. Ajungând acolo, Anastasia mi s-a plâns ca Olga nu participa la curăţenie chiar cum ar fi trebuit şi nu plătise cheltuielile ce îi reveneau. M-a întrebat de trei ori dacă nu doresc să fac un duş. Am refuzat de fiecare dată, explicându-i că prefer să fac duş dimineaţa. M-a condus într-o cameră în care era un pat de lemn, fără saltea, doar cu două pături aşezate pe tăblie, ceea ce făcea ca situaţia să nu arate bine deloc. După un timp, am decis să mă binedispun un picşi le-am sunat pe Irka (Irina) şi Ştefana. Le-am spus într-un mod foarte direct care era situaţia în care mă găseam. Puteau, oare, să mă ajute? Ştiam că răspunsul va fi nu dar, în mod surprinzător, m-am simţit cu mult mai bine după ce le-am auzit vocile vesele. Ştefana râdea.
Ş: „Eu dorm pe podea şi este foarte tare!”
După câteva minute, silueta Anastasiei s-a întrezărit prin uşa din sticlă groasă. A intrat.
A: „Te-am auzit povestind cu prietenele tale.”
Mi-a spus-o pe un ton dezaprobator; se înţelegea clar că auzise şi înţelesese tot ce vorbisem. M-a poftit să aştept în camera mare, în timp ce îmi pregătea o gustare. Nu am zărit niciun loc în care aş fi putut să şed. M-am ghemuit pe un covor murdar, lângă patul care nu era făcut, cu un aşternut gri, foarte mototolit, aruncat cu nepăsare către perete. Era evident că nu curăţaseră covorul de săptămâni întregi. La televizor erau videoclipuri de muzică uşoară. După un timp, am decis să mă aşez de-a dreptul pe podea. A venit şi Anastasia cu o gustare bună şi un pahar mare de coniac. S-a aşezat pe pat. În videoclip se repeta la nesfârşit o scenă în care oamenii cântau din maşini, în timp ce se deplasau cu viteză pe un circuit de maşini care se ciocnesc. M-am uitat la Anastasia şi am rugat-o să oprească televizorul, gândindu-mă îi va face plăcere, după toate cele prin care trecuserăm. Nu l-a oprit.
A: „De ce ai venit aici?”
E: „Oh, am atâtea motive. Nu ştiu unde să încep. Lista e atât de lungă.”
A: „Nu, de ce ai venit aici?”
A accentuat puternic repetând întrebarea
E: „După cum ţi-am spus, am multe motive.”
A: „Nu vreau o discuţie lungă.”
M-am uitat adânc în ochii ei. Chiar că nu era bună treaba. A spus că e obosită şi vrea să se ducă la culcare. M-am întors la patul meu tare.
În dimineaţa următoare, a preparat un mic-dejun mare şi gustos, după o reţetă de la mamei ei. Atât era de mare, încât am lăsat o parte în farfurie. Voiam să plec de acolo. Am dus jos bagajul.
A: „Ai numărul meu de telefon. Voi fi aici dacă ai nevoie de mine.”
Ne-am luat rămas bun la parterul blocului ei. De acolo m-am dus la o întâlnire pe care o aranjasem dinainte, în apartamentul Doinei. Nici eu şi nici Anastasia nu am mai încercat vreodată să ne contactăm unul pe celălalt.
CAPITOLUL 44
August 1941 – Generalul Antonescu decide să invadeze Uniunea Sovietică, prin Moldova: câteva detalii militare de o importanţă vitală, cunoscute şi necunoscute de el atunci. Sfaturi contradictorii din partea politicienilor de frunte din România. A luat Antonescu decizia corectă pe baza: (1) poziţiei reale de atunci? (2) a ceea ce ştia la vremea respectivă? Situaţia dinaintea implicării Statelor Unite. Despre toate aceste lucruri este vorba în acest capitol – puteţi sări peste el dacă doriţi.
La începutul lui august 1941, Generalul Antonescu arunca o privire peste Nistru. Hitler tocmai îl invitase să ocupe şi să controleze Transnistria, în urma cuceririi Basarabiei. De cealaltă parte a râului se aflau peste 150.000 de etnici români.
În 49 BC, Iulius Cezar s-a oprit să se uite peste râul Rubicon, în nordul Italiei. Decizia de a trece Rubiconul avea să îl implice într-un război cu rivalul său Pompei, pentru a obţine controlul deplin asupra Imperiului Roman. „Trecerea Rubiconului” este o expresie binecunoscută, adesea invocată în cazul unor decizii grele cu care se confruntă aventurierii (militarii). Se referă la depăşirea unui punct de la care nu mai există întoarcere. Lui Iulius Cezar, trecerea Rubiconului i-a adus victoria şi l-a acoperit de glorie.
Populaţia din Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM - Transnistria extinsă) s-a format, de fapt, ca o Moldovă sovietică. O parte din aceasta, o bucată de pământ cu o formă ciudată, muşcă adânc din ceea ce a fost, în oricare alt moment istoric, Ucraina. Inclusiv oraşul Balta. (Nu e vorba despre Bălţi, care se scrie puţin altfel şi se află în Moldova,).
În 1936, în RSSM locuiau 184.000 de etnici români. Dar această comunitate moldovenească rusificată s-a dezvoltat independent. Mai independent decât au evoluat moldovenii ce trăiau pe ambele maluri ale Prutului. Totuşi, este interesant faptul că doar puţini dintre aceştia s-au alăturat partidului şi sistemului comunist. Ideea sovietică era să „re-unească” cele două părţi ale Moldovei. În 1940, aceasta s-a întâmplat doar cu partea de lângă Nistru (în esenţă, cu Transnistria).
Antonescu a întâmpinat o rezistenţă puternică în privinţa ideii de traversare a Nistrului din partea celor doi lideri politici din acea vreme. Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc) şi Constantin Brătianu (conducătorul naţionalilor liberali) susţineau că trecerea Nistrului ar însemna ca România să devină dintr-o dată agresor.
Renumiţi autori care au scris despre istoria României şi Moldovei (inclusiv Charles King) au speculat spunând că dacă Generalul Antonescu nu ar fi atacat Rusia sovietică (într-un mod atât de direct), atunci România şi poate chiar şi Basarabia ar fi evitat ocupaţia sovietică şi controlul comunist. Mai mult, este posibil ca Basarabia să fi putut să-şi fi recapete întregul teritoriu.
Dar Antonescu făcea parte din puternica alianţă a Axei Berlin-Roma-Tokyo, ai cărei duşmani importanţi erau doar mult-slăbita Rusie sovietică şi prea-îndepărtata Mare Britanie, care se afla sub atac aerian susţinut.
La momentul respectiv, Statele Unite ale Americii nu se implicaseră extrem de mult. SUA au început să trimită provizii limitate Rusiei doar din iunie 1941. Proviziile militare ce soseau în Marea Britanie din SUA trebuiau plătite. De-abia la sfârşitul lui octombrie preşedintele Roosevelt a aprobat un împrumut de 1 miliard de dolari pentru a ajuta Marea Britanie.
În vremea aceea, noi ne simţeam foarte izolaţi în Marea Britanie, cu toate bombele germane care ne distrugeau oraşele. Mâncarea era raţionalizată. Ştiam ca de îndată ce Uniunea Sovietică va fi cucerită, nemţii se vor întoarce din nou asupra noastră. Estimarea oficială britanică era că sovieticii vor putea să reziste între 3 şi 4 luni de la începutul operaţiunii Barbarossa din iunie 1941. Am încercat să-i ajutăm. De exemplu, am trimis în Rusia 1.084 de tancuri Matilda, fabricate în Marea Britanie. În bătăliile din nordul Africii, în 1941, acestea se dovediseră a fi mai bune decât tancurile italieneşti. Unele din aceste tancuri Matilda au fost utilizate şi în importanta bătălie de la Moscova, în decembrie 1941 – ianuarie 1942.
În septembrie 1940, Germania nazistă a suferit prima înfrângere în Bătălia Angliei. Cu un an înainte, în acele săptămâni cruciale din august şi septembrie, avioanele de luptă britanice au provocat pierderi de trei ori mai mari decât numărul lor, împotriva unui duşman de trei ori mai mare. Cu o astfel de rată a pierderilor, în câteva luni nu ar mai fi rămas practic nimic din aviaţia germană. În timpul acesta noi, construind avioane şi antrenând piloţi într-un ritm mai rapid, puteam să ne constituim o forţă aviatică şi mai mare. Fără a avea superioritate aeriană, ocuparea Marii Britanii ar fi fost dificil de realizat. Invazia din septembrie 1940 a fost amânată*. În nordul Africii, pe 13 septembrie 1940, Armata a 10-a a Italiei formată din 200.000 de oameni a atacat Egiptul, aflat sub ocupaţie britanică. Forţe britanice şi aliate, numărând doar 35.000 de oameni, au contraatacat această armată numeroasă, făcând-o să se retragă rapid. Am urmărit armata italiană până în Libia.
În 1941, Marea Britanie şi Germania s-au atacat una pe cealaltă foarte serios, prin raiduri aeriene nocturne. Unele raiduri britanice constau în sute de bombardiere care atacau simultan. Flota regală controla suprafeţe întinse din Marea Mediterană. Împreună cu flotele aliate, a înglobat trupe şi armament provenind din Canada, Australia, Noua Zeelandă şi India. Pe măsură ce vapoarele britanice erau scufundate, se construiau numeroase alte vapoare care să le înlocuiască.
În perioada octombrie 1940 – martie 1941, armata grecească a reuşit să respingă armata italiană, care era mult mai bine echipată şi era complet superioară şi din punct de vedere aerian. Contraatacul grecesc i-a dus în Albania, pe atunci ocupată de italieni. Churchill a trimis numeroase forţe britanice pentru a-i sprijini pe greci.
Cu toate acestea, în august 1941 situaţia părea să se fi întors împotriva aliaţilor. Hitler, dezamăgit de incompetenţa armatei italiene, a trimis forţe germane în Grecia şi în nordul Africii. Acestea au invadat rapid Grecia ocupând, în iunie 1941, insula Creta, care era apărată de către britanici. Churchill îşi asumat un risc atunci când a trimis forţe în Grecia. Acum se părea că şi forţele din Africa de Nord, slăbite, vor ceda în faţa nou-venitului corp nazist Afrika Korps, condus de cel mai strălucit general german – Erwin Rommel. Când acesta a preluat conducerea forţelor italiene, a devenit evident faptul că deficienţele italienilor erau legate în mod clar de ofiţerii din conducere şi nu depindeau de soldaţi. Soldaţii italieni s-au luptat bine sub conducerea germană. În martie 1941, Rommel a atacat cu succes forţele britanice şi aliate, alungându-le înapoi în Egipt. Contraatacurile noastre au eşuat.
Să fi fost deci august 1941 punctul culminant al realizărilor militare britanice? Cu previzibila înfrângere de la Marea Mediterană, urmată de invazia cu succes a Marii Britanii înseşi? Armatele Axei erau mult mai numeroase decât efectivele armatei britanice din Regatul Unit. Forţele armate ale Axei mai trebuiau doar să găsească o modalitate de a ateriza acolo, în urma anticipatei cuceriri a Uniunii Sovietice.
Când Generalul Antonescu a trecut Nistrul, avea toate motivele să fie încrezător. Românii s-au coalizat în mod spontan la începutul anilor 1990, pentru a-şi arăta respectul pentru faptele sale. Aceasta datorită spiritului de conştiinţă naţională şi naţionalismului în plină expansiune, deoarece această naţiune care tocmai îşi ridica fruntea putea să afirme că Antonescu a deţinut controlul evenimentelor din România şi Basarabia. Bănuiesc deci că în 1991, când Parlamentul României a ţinut un moment de reculegere în memoria lui Antonescu, nu puţini au fost cei care s-au gândit la momentul decisiv în care Antonescu s-a oprit în faţa Nistrului, ţinând practic în mâini viitorul naţiunii.
Nu cred că Antonescu a luat în considerare în mod adecvat potenţiala implicare a Statelor Unite. De ce ar fi făcut-o? Deşi contribuţia SUA la efortul de război avea să se dovedească – şi nu peste mult timp – a fi mai mult decât semnificativă, la vremea aceea nu era evident ordinul de mărime al acestei contribuţii. Dar pentru a evalua impactul SUA, trebuie să vedem mai întâi care era situaţia înainte de venirea americanilor şi şă analizăm contribuţia - surprinzător de mare - a unei alte ţări la acest război.
În anii 1930, polonezii au fost unicul popor care a descifrat extrem de complexa maşină de codificare Enigma, creată de germani, reuşind acolo unde spărgătorii de coduri britanici şi francezi dăduseră greş. În 1939, polonezii au pus la dispoziţia serviciilor secrete britanice tot echipamentul şi cunoştinţele lor, inclusiv un dispozitiv electromecanic numit „bomba criptologică”, inventată în 1938 de matematicianul polonez Marian Rejewski. El a pătruns pentru prima dată în sistemul de codare german în 1932. Acest dispozitiv, redenumit „la bombe” (în franceză), a înlocuit aproximativ 100 de funcţionari implicaţi în procesul de descifrare, scurtând timpul de decodare la doar două ore. Cu toate că nemţii au făcut ulterior mai multe îmbunătăţiri complexe la sistemul Enigma, propriii noştri matematicieni, conduşi de talentatul Alan Turing, i-au făcut faţă. Acest început favorabil a fost de o importanţă crucială, deoarece ne-a dat posibilitatea să citim toate mesajele militare germane pe parcursul războiului. Procesul de decodare avea loc la sediul din parcul Bletchley, unde erau angajaţi aproape 9.000 de oameni. În 1943, primul calculator de proporţii mari, Colossus, a fost proiectat şi instalat acolo. Mulţi experţi sunt de părere că spargerea sistemului de codare Enigma a scurtat războiul cu un an.
Decodarea a fost vitală în devierea convoaielor noastre din calea submarinelor din Atlantic. Churchill avea în birou o hartă a mărilor şi oceanelor pe care erau însemnate pierderile aliaţilor în materie de flotă. În jurnalele şi declaraţiile sale, Churchill a descris decodarea ca fiind cel mai important aspect. Dar procesul de decodare a informaţiilor transmise cu ajutorul dispozitivului Enigma era extrem de dificil. De fapt, se poate spune că am pierdut marea insulă Creta în parte din cauză că nu am putut să îl prevenim pe generalul din Noua Zeelandă, care se afla acolo, comunicându-i unde anume va fi atacat prima dată. Singurul mod prin care ar fi putut afla era prin decodarea semnalelor militare germane. După aceea, când deja era prea târziu, am reuşit să fin mai de ajutor. Chiar şi acum, privind în urmă, consider că probabil ne-a fost menit să cedăm Creta şi să sacrificăm mii de soldaţi aliaţi. Au mai fost şi alte situaţii în care, în mod tragic, a trebuit să suferim pierderi. Aşa că devierea convoaielor a fost o decizie dureros de dificilă. De fapt, Amiralul Karl Donitz, responsabil cu submarinele şi la rândul lui căpitan de submarin în primul război mondial, era foarte suspicios. Insista într-una că sistemul naval Enigma fusese spart. Ca urmare, s-au făcut nişte schimbări. În timpul acesta, lui Donitz** i se spunea întotdeauna că sistemul Enigma, cel atât de complex, este infailibil.
Mai sunt încă multe de spus despre ajutorul dat de polonezi. Să ne întoarcem la acel moment cheie din septembrie 1940. Marea Britanie a fost atacată de o aviaţie germană slăbită de forţele aeriene poloneze şi piloţii acesteia. Cu un an înainte, când Germania a invadat Polonia, aviaţia germană bombardase, fără să-şi dea seama, câmpuri pe care erau avioane false, trucate, şi avioane de antrenament. Bombardierele naziste au dat de avioanele învechite ale aviaţiei poloneze, ce includea multe biplane. Eu peronal sunt un mare fan al biplanelor şi, ca adolescent, am privit cu încântare minunatele înregistrări din documentarul Lumea în Război, în care aceste avioane se răsuceau în interiorul unui bombardier german, provocând haos. Biplanele pot decola de pe străzi, câmpuri, şi aşa mai departe. Forţele aeriene germane au pierdut 170 de avioane care s-au prăbuşit şi încă multe altele distruse, cu membri ai echipajului decedaţi. Polonezii au continuat masacrul pe toată durata Bătăliei Franţei şi apoi în Bătălia Angliei, unde ratele de eliminare a duşmanului de către polonezi erau mult mai mari decât cele ale propriilor noştri piloţi. Aşadar, i-am lăsat pe polonezi şi pe cehi – care erau şi ei extrem de capabili – să-şi formeze propriile escadrile. Cel mai probabil, sutele de avioane germane pe care le-au distrus trebuie să fi fost un factor semnificativ în amânarea* planului de invazie, Operaţiunea Leul de Mare.
Planul iniţial de invazie se baza pe ideea că Germania este superioară în atacul aerian şi pe distrugerea celei de-a doua flote din lume ca mărime (cea britanică, n.tr.) care era de cel puţin cinci ori mai puternică decât cea a Germaniei. Dar Flota Regală era la fel de puternică ca întotdeauna. Şi totuşi, la începutul lui septembrie 1940, germanii s-au pregătit pentru o invazie de urgenţă.
În 1974, noi (englezii, n. tr.) am invitat câţiva foşti ofiţeri superiori germani care au supravieţuit razboiului şi care fuseseră implicaţi în plănuirea Operaţiunii Leul de Mare la un exerciţiu de război de la Academia Militară Regală din Sandhurst (unde s-au antrenat ofiţeri precum Prinţii William şi Harry). Scenariul: operaţiunea Leul de Mare pusă în scenă în 1940. Au fost folosite rapoarte despre starea vremii ce nu fuseseră publicate înainte pentru acele săptămâni, precum şi alte documente.
Aşadar, se pare că mulţi soldaţi germani s-Ar fi înecat, iar echipamentul lor s-ar fi scufundat. În ciuda acestui fapt, nemţii ar fi fost în stare să-şi formeze un cap de pod pe o plajă din Anglia, folosindu-se de un adevărat cordon de mine la Marea Mânecii care să apere primele avioane aterizate de atacurile Flotei Regale. Totuşi, după câteva zile, flota noastră ar fi depăşit acest obstacol şi i-ar fi distrus permanent. Forţele aeriene germane nu ar fi reuşit, se pare, să aprovizioneze în mod adecvat cei 90.000 de soldaţi de acolo. Forţele invadatoare ar fi fost, aşadar, oprite de la început, de la primul „cordon de apărare”. Puţinele lor tancuri ar fi fost rapid distruse. În câteva săptămâni, s ar fi predat fără să fi înaintat mai mult de 24 de kilometri de la ţărm!
Apărarea cu care s-au confruntat nemţii făcea parte din cel mai mare program iniţiat vreodată în Marea Britanie. În septembrie 1940, primele rânduri de pe frontul de apărare erau formate din aproximativ un milion de oameni formând Garda de Apărare. Acestea erau persoane în vârstă sau infirme, aproape toate de sex masculin. Numărul acestor voluntari s-a ridicat curând la un milion şi jumătate. Aflaţi pe coasta de sud a Angliei, apărătorii erau localnici care se luptau de pe dealuri, din păduri şi din casele în care mulţi dintre ei crescuseră. Aceşti vajnici apărători din partea locului au proiectat, construit şi instalat cazemate, capcane şi dispozitive anti-tanc.
În regiunea Kent, de pe ale cărei plaje se putea vedea Franţa la 37 de kilometri depărtare în zilele senine, aproximativ 40% din rezidenţi au fost evacuaţi. Cei care au rămas, inclusiv persoane care nu erau membre ale Gărzii de Apărare, bărbaţi şi femei înarmaţi cu pistoale, puşti, măciuci, bastoane, topoare şi cuţite s-au angajat să omoare cel puţin câte un neamţ înainte de a muri ei înşişi. Sute de membri ai altui grup militar erau gata să se ascundă în adăposturi subterane ce conţineau arme, explozibili şi radiouri în aşteptarea invadatorilor, urmând să iasă la atac în timpul nopţii. În alte părţi ale ţării, avioanele germane urmau să aterizeze pe piste false, cu trafic aerian simulat – gata pregătite pentru ambuscade, cu tuneluri subterane şi cazemate. Tot sud-estul Angliei era acoperit de capcane mari pentru tancuri, sub forma unor şanţuri ascunse dispuse în zig-zag. De exemplu, din nordul până în sudul regiunii Kent se întindeau două şanţuri acoperite, foarte adânci, la câţiva metri distanţă unul de altul. Dacă un tanc trecea în viteză pe acolo, ar fi avut surpriza să vadă cum pământul i se deschide brusc sub şenile. Iar apoi tancul avea să fie atacat sau capturat de Garda de Apărare.
Un documentar de acum doi ani a avut ca subiect apărarea organizată într-un sat tipic din apropierea coastei de sud. Documentarul era prezentat chiar de câţiva localnici în vârstă, foşti membri ai Gărzii de Apărare! Când tancurile germane au ajuns la tipicul podul de piatră de peste râu, au fost opriţi, în mod absolut neaşteptat, de câtava şine de tren care blocau accesul, fiind fixate în nişte găuri făcute special în drum. Când tancul din faţă s-a oprit, un soldat din Garda de Apărare a sărit, nevăzut, pe pod şi a plasat o grenadă lângă tanc. În câteva secunde, tancul a fost spulberat de explozie. Chiar în acel moment, pereţii unei case de pe deal – care arăta la fel ca oricare alta – au căzut de la sine, dezvăluind artileria britanică ce a deschis focul. Din mai multe părţi au început să fie trase focuri de puşcă şi mitralieră, inclusiv dinspre căsuţa cea drăguţă, atât de tipică, vopsită în alb, de lângă pod. Casa era goală pe dinăuntru şi fusese fortificată şi transformată într-o cazemată, dar pe dinafară era înşelător de primitoare, exact la fel ca întotdeauna, cu ghivece cu flori la geamuri. Soldaţii din Forţele Germane şi-au găsit aşadar sfârşitul în acea după amiază însorită având la cap floricele frumos îngrijite.
Ei bine, dacă germanii reuşeau să treacă şi de ambuscade ca aceasta şi de altele asemănătoare, erau întâmpinaţi de armata noastră de 300.000 de oameni şi sute de tancuri bine-ascunse.
Mulţi aliaţi ai naziştilor erau reticenţi în a-i sprijini. Acesta era probabil cazul majorităţii românilor, şi chiar şi al lui Antonescu însuşi. El era un susţinător al Franţei şi, de asemenea, al Angliei. Dar noi nu am fost în capabili să îl ajutăm. De aceea, probabil a fost în interesul ţării sale să se alăture cauzei naziştilor. Într-adevăr, împărtăşea multe dintre opiniile fasciste ale lui Hitler. Hitler avea încredere în Antonescu, dar nu şi în alţi români. Dar oare el a fost de partea câştigătorilor? Mai jos este o parte din scrisoarea trimisă de unul dintre cei doi lideri ai opoziţiei înainte ca Antonescu să ia decizia finală (Am corectat traducerea englezească a versiunii originale din limba română, care conţinea multe înflorituri).
Iuliu Maniu, 18 iulie, 1941
„Dacă [pe de o parte] toţi românii au consimţit să recucerească teritoriile luate din patria noastră prin agresiune, noi ne pronunţăm [de asemenea] categoric împotriva urmăririi de către România a unor obiective de agresiune. Nu este acceptabil să ne prezentăm ca agresori împotriva Rusiei, care astăzi este aliată cu Marea Britanie – probabil câştigătoare în război…”
Niall Ferguson, în cartea sa „Războiul Lumii”, a remarcat că atât Mareşalul Jukov (care a condus forţele sovietice în al doilea război mondial), cât şi succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, au recunoscut în cercuri private că Uniunea Sovietică ar fi avut şanse mari să piardă războiul sau, cel puţin, le-ar fi luat mult mai mult timp să-l câştige, dacă n-ar fi fost contribuţia americanilor.
* Operaţiunea Leul de Mare a fost amânată până în februarie 1942, când forţele de invazie au fost retrimise.

** Karl Donitz a fost numit de către Hitler ca succesor la preşedinţia Germaniei (20 de zile).