Bine ati venit în Moldova !

Welcome To Moldova ! Chapter 7 (Romanian)
Am explorat toată Grădina Botanică. Anna a explicat că odinioară, aceste grădini au fost fala expoziţiilor Uniunii Sovietice. Multe cercetări şi experimente erau realizate acolo. Acum, deşi bugetul fusese redus drastic, încă se mai cheltuiau mulţi bani şi multă energie pentru aceste grădini. Anna ne-a atras atenţia asupra unor specii de plante noi - rezultatul unor cercetări şi experimente recente. Anna era mândră de aceste grădini şi şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp liber de petrecut acolo. Am făcut câteva fotografii cu noii mei prieteni. Un alai de nuntă a trecut pe lângă noi .Am mers înainte. Liliana s-a aplecat în iarba înaltă şi după câteva încercări a ridicat un fluture. M-am gândit că nu făcuse un lucru bun (cel puţin din punctul de vedere al mentalităţii occidentale) şi am certat-o cu blândeţe. Liliana era amuzată. Brusc am înţeles-o. Liliana simţea că avea atât de puţin pe lumea aceasta încât aprecia orice îi era încredinţat. Niciodată nu a cerut nimic dar când avea ceva în posesia ei, acel lucru era într-adevăr al ei.
Un coleg american de la biserica creştină a certat-o pentru fotocopierea, unui material care probabil era protejat de legea drepturilor de autor. Când ne-am întors la această discuţie, în apartamentul mamei ei, i-am spus că era o “zonă gri” din punct de vedere legal şi am început să extrapolez subiectul. Dar ea nu a fost de acord cu nimic din cei spusesem. “Dacă un lucru este al meu pot face ce vreau cu el” a afirmat cu un zâmbet feciorelnic. Într-o ţară ca Moldova, Liliana avea dreptate într-un anumit sens. Dacă persoana care o certase ar fi trebuit să trăiască cu 100 de dolari pe lună, tot mutându-se dintr-un apartament în altu cu toate lucrurile ce-i aparţineau şi ar fi trebuit să-şi întreţină şi mama, care se afla în altă provincie, atunci ar fi avut o altă atitudine. De obicei este o greşeală să încerci să impui un cod de legi străin într-o ţară ca Moldova.
În Moldova, regulile general aceptate nu se aplică. Şi totusi, dacă te îmbolnăveşti este sigur că vei primi tratament medical la preţ redus sau chiar gratis. N-ar trebui să fie asta o regulă normală în orice ţară civilizată?
Ne-am pornit înapoi pe drumul pe care am venit. Alexandru mi-a arătat un iepure sălbatic şi a trebuit să merg să-l filmez. Ajungând la rezidenţa preşedintelui Smirnov, un oficial din spatele gardului înalt de sârmă ne-a direcţionat să ocolim clădirea prin partea cealaltă. Am ieşit din parc. Câteva străzi mai departe, un beţiv a ieşit în stradă în faţa noastră, clătinându-se. Avea un ochi închis, şi se uita înainte cu o privire furioasă şi dezorientată. Am mers să aruncăm o privire prin magazine. Erau două sau probabil trei pe care le-am putut vizita în centrul oraşului Tiraspol. Primul era un magazin de artă. Înăuntru erau picturi şi covoare. Am intrat apoi într-un magazin de vinuri, unde Anna a insistat să cumpăr o sticlă de cognac Kvint. Am deschis-o acasă şi am avut parte de două săptămâni de mici degustări extrem de plăcute, deşi de obicei sunt un consumator de vinuri uşoare.
Am ieşit din Tiraspol gândindu-mă că vom face doar o plimbare prin împrejurimi, dar aceasta tot continua şi continua. Alexandru striga din când în când din spate “Eddie Shumacher”. M-am gândit că o spunea în glumă, dar mai târziu Liliana mi-a explicat că fusese foarte îngrijorat. “Eddie ignoră toate semnele de circulaţie”, strigase el în rusă. Din punctul meu de vedere, semnele în chirilică pe care le vedeam nu puteau însemna nimic ! Toată lumea care se afla în maşină atunci s-a mirat că nu am fost opriţi. Acest noroc a fost atribuit mai apoi faptului că încă purtam chipiul de militar.
După un timp mi s-a spus să cobor din maşină şi să o iau pe pe un drum îngust, spre o casă cu un etaj, aflată într-un şir de case la fel. Am intrat în curte. Se produsese o confuzie, evident nu eram aşteptaţi, dar mai târziu a urmat o recepţie foarte prietenoasă. Oamenii în curtea cărora intrasem m-au informat că familia Lilianei locuise mai demult cu două uşi mai jos şi nu şi-au mai văzut vecinii de ani de zile.
A fost adusă o masă afară şi o fetiţă ce avea probabil vreo şase ani a pus tacâmurile. Avea o expresie foarte serioasă şi hotărâtă, dar era evident că se bucura.
Ne-am aşezat la o masă pregătită în mare grabă, în doi timpi şi trei mişcări (după cum spunem noi britanicii) dar cât se poate de plăcută. Am băut mult vin bun de-al casei, de fapt am băut cam prea mult. Toţi se veseleau peste poate. Nu am înţeles nici o boabă din ce spuneau. Un om în vârstă mi-a arătat pământurile lui în timp ce Alexandru filma. Păcat că am înţeles doar cu mare greutate câte ceva din ce mi-a spus. Privind peste câmpuri, departe spre orizont am simţit şi înţeles veşnicia naturii şi legătura dintre ea şi această familie.
În martie şi aprilie am corespondat cu Liliana prin internet în vederea achiziţionării unei case în provincie. La vizita mea, Liliana a fost foarte drăguţă şi mi-a arătat toate aspectele vieţii în Moldova. I-a adus multă satisfacţie să vadă cât de mult aş fi putut suporta şi care era reacţia mea. Era timpul să plecăm, dar această familie nu avea aceeaşi impresie. Am stat o jumătate de oră lângă maşină afară din curte, schimbând fraze politicoase. Am fost cuprins de o panică iraţională gândindu-mă că s-ar fi putut să nu ne lase să plecăm, dar mi-era şi frică să nu cumva să plecăm într-un mod nepoliticos. Ţăranul în vârstă mi-a dat o sticlă de plastic de 2,5 litri de vin roşu cu gust de fructe. În cele din urmă, la apusul soarelui, eram pe drum.
Mai devreme în acea zi, când împreună cu Liliana ne apropiam de graniţa cu Transnistria, ea a întrebat: “Cine v-a sugerat să închiriaţi o maşină ” ? “Marisha” i-am spus (deşi nu eram sigur deloc). “Este o greşeală” a spus Liliana. Mă gândeam ce crede despre asta acum. Apropiindu-ne de Tiraspol, am văzut un om beat mergând pe mijlocul drumului, cu spatele la noi. Se clătina ca şi cum ar fi mers după linia drumului. O maşina ce venea în direcţia noastră a trecut în viteză pe lângă el. Liliana a început să strige în momentul în care eram la câţiva metri de el. A crezut că s-ar putea să îl lovim. Eu eram convins că până şi unui om treaz nu i-ar fi fost uşor să sară iute în lateral, astfel încât să ajungă sub roţile maşinii. Pe urmă, chiar şi beţivanul trebuia să înţeleagă situaţia în care se afla. Am trecut în viteză pe lângă el şi Liliana s-a supărat pe mine.
Am ajuns înapoi la apartamentul Annei şi al lui Alexandru. I-am dat lui Alexandru o jachetă de luptă a Armatei Britanice cumpărată la mâna a doua. Într-adevăr aparţinuse unui soldat, avea chiar şi numele acestuia cusut în interior. Mâneca stângă a jachetei avea urme uşoare de zgârieturi.

Magazinul de vechituri al armatei avusese doar mărimi mari. Mă îngrijoram că-i va fi prea mare, dar Alexandru era mai înalt decât mă aşteptasem. Alexandru era încântat, se admira în oglinda din dormitorul lor.

I-am dăruit de asemenea un mic poster cu rangurile din Armata Britanică. Alexandru a arătat spre cele două dungi ale caporalului şi a spus entuziasmat: “Caporal, asta sunt eu”.

Am întrebat-o pe Anna despre progresul lui Alexandru în însuşirea englezei. Ea a schiţat un gest caracteristic, şi-a ridicat ochii spre plafon, a oftat şi şi-a inclinat capul cu o expesie amuzată.

Anna ne-a arătat fotografii ale familiei lor şi ale prietenilor din albume şi pe DVD player.
Subiectul evolua către rolul lui Alexandru în calitatea sa de ofiţer de menţinere a păcii. Avea fotografii cu prietenii săi din armată, soldaţi aflaţi alte două colţuri ale ale lumii. A menţionat că unitatea lui a folosit T70. “Nu cumva vrei să spui T72?”l-am întrebat gândindu-mă la faimosul tanc al Armatei Ruse. Dar nu, ne-a arătat un videoclip de trei secunde cu el învârtind în aer greoaia mitralieră Mândru, ne-a arătat imaginile acestea de mai multe ori.
Alexandru era un cetăţean transnistrean născut şi crescut acolo. Mass-media din occident s-ar fi mirat poate de faptul că el este soldat în corpul rusesc al forţelor internaţionale de menţinere a păcii. Un corespondent BBC l-ar fi întrebat probabil faţă de cine este loial, dar această întrebare nu ar fi avut în vedere tocmai cel mai importat aspect. Dacă Alexandru s-ar fi născut în Sankt Petersburg, motivaţiile şi acţiunile sale ar fi putut să fie diferite în momente de criză. Într-adevăr, dacă ar fi fost martorul haosului şi distrugerii cauzate de război în propria lui provincie, atunci cu siguranţă ar fi fost mult mai dornic să pună mâna pe arme. Alexandru ne-a spus clar că el crede cu tărie în menţinerea păcii. El combina acest punct de vedere cu dragostea pentru tot ce ţinea de arta militară!
Anna ne-a arătat nişte fotografii de sărbători cu artificii în Tiraspol. Eram şocat de de veritabila ei mândrie pentru Transnistria. Cu câţiva ani înainte ani înainte, Anna se înscrisese să studieze româna în oraşul ei, Bălţi dar s-a simţit discriminată şi s-a mutat cu studiile la Universitatea de la Tiraspol. Printre altele, i-am făcut cadou Annei o carte acoperind cea mai bună moştenire a limbii engleze.
Era deja târziu şi Alexandru s-a oferit să ne conducă spre ieşirea din Tiraspol. Apropiindu-ne de o intersecţie, am cerut indicaţii. Alexandru a spus: “stânga, dreapta”.

“ Hotărăşte-te!“ am spus eu. S-a dovedit că nu ştia cum se spune in engleză “drept înainte”. Spera să înţeleg. L-am lăsat pe şoseaua principală spre Bender şi i-am urat la revedere.

De-a lungul întregii zile, cu toţii se simţiseră într-adevăr bine.

Toată ziua fusese marcată de o anumită naturaleţe, o tihnă şi o bună dispoziţie pe care am ajuns să le asociez cu moldovenii. Singurele certuri apărute erau între mine şi Liliana. În Anglia, un observator ne-ar fi întrebat:”Sunteţi căsătoriţi?”. Acesta este un exemplu de umor tipic englezesc.

Welcome To Moldova ! Chapter 8 (Romanian)
La cîteva mile de Soroca se afla “Candela”, un monument înalt cu o cupolă pe interior, finalizat în 2004. De la balconul Candelei se poate admira o privelişte frumoasă : valea râului Nistru ce înconjoară Soroca şi Ucraina pe cealaltă parte. Priveliştea e foarte frumoasă când cerul e însorit.
Candela a fost construită în cinstea moldovenilor sau basarabenilor care au încercat să păstreze cultura şi identitatea Moldovei în circumstanţe foarte dificile. Finalizarea construcţiei era preconizată să coincidă cu cea de-a cincizecea aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi a toată mizeria şi distrugerea pe care a produs-o.
Iată cea mai săracă ţară din Europa nu a economisit nici un leu pentru construcţia acestui monument. Dacă monumentul acesta ar fi fost plasat în altă parte, undeva în vestul Europei, ar fi devenit o atracţie turistică importantă.

Sergiu şi un prieten m-au sfătuit să merg în acest loc după lăsarea întunericului. Au luat maşina închiriată şi m-au lăsat cu Nadina. Ştiau că sunt de treabă şi că Nadina era în siguranţă cu mine. Am avut o mică discuţie, apoi am coborât vreo 600 de paşi de la monument până la locul de lângă Nistru unde Sergiu şi prietenul lui ne aşteptau în maşină. Voi spune întotdeauna un lucru sigur despre moldoveni: orice ar face, oricare ar fi situaţia, ei acţionează într-un stil aparte. Era o noapte de vară caldă, adorabilă şi eram singuri singurei. Aveam o nesfârşită compasiune pentru situaţia Nadinei. Ea trebuia să aibă grijă de ea şi de fratele ei de cincisprezece ani. Ambii depindeau de tatăl lor care lucra în Cehia in construcţii. Era probabil ilegal acolo. Nadina a spus că el şi colegii săi de lucru plătiseră în avans pentru câteva săptămâni de cazare. Li s-au luat banii, dar cazare tot nu au primit. Fe scurt, fuseseră traşi pe sfoară. Situaţia moldovenilor care lucrează în străinătate e adesea dificilă şi dureroasă.

Dacă tatăl ei s-ar îmbolnăvi sau ar deveni incapabil de muncă, nu ar putea să se întreţină nici pe el însuşi, dărămite pe cei doi copii ai lui. Banii nu soseau cu regularitate şi Nadina avea o existenţă foarte precară. Pentru ea era un test al curajului şi al puterii de a trăi chiar şi în lipsa unor resurse. Candela era o mărturie a vitejiei moldovenilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial, participanţi fără voie şi victime ale brutalilor dictatori cu ambiţii nemăsurate. Mie îmi era clar că moldovenii s-au gândit că trebuie să-şi înfrunte frica şi să ţină piept provocărilor vieţii cu tot ce au ei mai bun. Valoarea pe care o avea această credinţă a lor era bine exprimată prin “Candelă”.
Ne-am aplecat deasupra gardului balcoanelor şi ne-am uitat la şarpele Nistrului strălucind în lumina lunii. Am început să vorbim şi Nadina a bufnit într-un hohot de râs: “Cred că erai speriat cînd fugeai după bagaj”. Am avut o scurtă discuţie în care am clarificat nişte lucruri, apoi am coborât la maşina ce ne aştepta jos. Eram în mâinile lor pe de-a întregul.

Welcome To Moldova ! Chapter 9 (Romanian)
M-am trezit devreme în a doua mea dimineaţă în Moldova. Eram pe o sofa similară cu cea pe care dormisem cu o noapte înainte, şi atunci dormisem bine. Am hotărât să filmez câteva cadre de la balconul apartamentului. Liliana şi mama ei dormeau în camera vecină. Mama Lilianei m-a văzut şi a încercat să o scoale pe fiica ei, şi preţ de câteva momente am auzit ceea ce mi s-a părut a fi proteste înăbuşite. M-am întrebat cât timp s-a scurs de când vreuna din ele nu mai trecuse printr-o asemenea zi plină de evenimente.
Drama nu a luat sfârşit nici după ce am ajuns la blocul lor de apartamente. După câteva momente de anxietate, încercând să găsim un loc de parcare, şi acela doar lângă garaj, m-am lovit de o problemă legată de instalaţiile sanitare. Am mers la toaletă şi am găsit un vas din care curgea apă inundând podeaua. “Inundaţie , inundaţie” am strigat şi toţi au venit în mare grabă. Am aflat că autorităţile opreau apa în fiecare zi de la unsprezece noaptea până la şase dimineaţa.

Era aproximativ zece şi jumătate. Tocmai luasem deja o cină frugală când am constatat o activitate intensă în cabinele de baie şi closet. "Ce se întâmplă dacă vrei la toaletă după unsprezece noaptea?” am întrebat. Liliana a zâmbit înăbuşindu-şi râsul şi a spus: “Faci o plimbare prin câmp”. Drăguţa de ea, curăţa lucrurile din gentuţa mea de baie peste care se vărsase şamponul. N-am rugat-o eu, insistase să facă asta .

Mi-au arătat un recipient plin de apă în baie. Arăta ca un fel de container utilizat pentru a găti mâncare pentru mai multe persoane. Liliana şi-a cerut scuze pentru apa abia călduţă. M-am spălat stând pe vine.
De îndată ce m-am trezit în acea dimineaţă de duminică, m-am uitat împrejur.

În ciuda faptului că avea doar două camere principale şi o bucătărie, apartamentul era mare. În Anglia, acelaşi spaţiu ar fi fost utilizat pentru a crea două sau chiar trei dormitoare. După ora nouă, Liliana a apărut şi am servit micul dejun. Am filmat totul. Am hotărât s-o sun pe soţia mea Barbara. Aveam la mine două telefoane cu cartele prepay. Pe una aveam un credit de 44 de lire, iar pe cealaltă de 20. Am format numărul folosind-o pe cea de 44 de lire. Barbara era foarte îngrijorată, m-a întrebat de ce nu sunat mai devreme… În ciuda faptului că am vorbit doar câteva minute, am fost uimit să văd că mi-au rămas pe credit doar 11 lire. Aceasta se datora probabil faptului că am sunat din Transnistria. În momentul acela am ştiut că voi avea probleme serioase acasă, căci acesta a fost ultimul apel pe care Barbara l-a primit de la mine.

Mi-am dorit o zi mai liniştită, aşa că am mers cu toţii la Bender cu autobuzul şi ne-am plimbat prin zonă Dând dovadă de precauţie, am lăsat camerele video acasă.

Acolo era o piaţă mare acoperită, cu cu rânduri întregi de cântare identice. Am mers într-un magazin de electrocasnice unde am văzut cuptoare şi maşini de spălat foarte ieftine.

Apoi am mers la o biserică ortodoxă unde erau mulţi bătrâni. Femeile bătrâne îşi făceau cruce ieşind din biserică, şi se ciocneau una de alta fără să observe. Fiecare părea să fie în propria ei misiune de salvare.
Ne-am întors la prânzul format dintr-o varietate uriaşă de feluri de mâncare. Erau aproape numai legume, dar foarte variate, cel puţin conform standardelor din Anglia. În Regatul Unit, o masă tipică conţine ceea ce se poate numi “ Un soi de carne şi două de legume” . A trebuit să refuz multe din cele ce mi-au fost oferite, deoarece era prea mult. Le-am spus: “Ţin regim, şi sincer, nu mai pot, sunt sătul. Pur şi simplu nu pot mânca toate acestea”. Liliana a spus “ de obicei facem cinci feluri de mâncare ”. Eu i-am răspuns: “Încerc să nu mănânc mai mult de 1.800 de calorii şi 30 de grame de grăsimi pe zi. Produsele la pachet pe care oamenii le cumpără din supermarketuri au scrise pe ele conţinutul de calorii şi grăsimi al fiecărui produs. “Liliana a râs: “Vei fi mai gras când vei părăsi Moldova”. Am înţeles amândoi gluma.

După prânz, ne-am aşezat în salon. Timpul ne presa întrucât trebuia să ajungem în Chişinău, la ziua de naştere a Nataliei. Îi spusesem Nataliei că voi fi acolo nu mai târziu de ora şaptesprezece. Aveam la mine filtrul de apă pe care l-am cumpărat pentru ei, pentru că trebuiau să filtreze apa ce venea prin robinet. Niciodată nu mi-au spus cum făceau asta. Am început să vorbim. Liliana traducea părţi din conversaţie pentru mama ei. Am descris primele contacte cu amicii mei moldoveni. Eram uimit de sinceritatea răspusurilor pe care le-am primit. Îmi bucurau inima. Primele emailuri de răspuns le-am primit pe data de 24 noiembrie de la Liliana şi Irina, care a venit la petrecere.

Liliana scrisese: “Moldovenii sunt foarte prietenoşi, foarte ospitalieri, inteligenţi, sensibili la nevoile altora. Ţara noastră e frumoasă, mai ales vara (este anotimpul meu preferat), are multe câmpuri de floarea soarelui, păduri, dealuri (sunt destul de romantică), deşi e săracă”.

Irina a spus ca mama ei era medic pediatru şi că le tratase pe ambele fiice ale primului ministru (V.Tarlev )

Mi-a descris şi salariul mic al mamei sale şi care erau principalele cheltuieli. Apoi a adăugat:

“Poate nu ar trebui să-ţi spun toate astea, dar acesta e modul în care trăim. Şi totuşi, îmi iubesc ţara. Este mică, dar frumoasă, e o ţară verde. Avem mulţi copaci în Chişinău, deci oraşul este frumos de-a lungul tuturor anotimpurilor: primăvara, vara, toamna, iarna. Avem obiceiuri interesante de sărbătorile naţionale, dar de asemenea celebrăm şi unele sărbători internaţionale, cum ar fi Halloween-ul sau Sfântul Valentin” .

I-am povestit Lilianei despre mama Irinei care era medic şi despre un e-mail pe care l-am primit de la o altă fată. Fata mi-a descris în detaliu problema pe care o avea cu organele de reproducere şi a adăugat (am corectat eu un pic engleza ei)

“Mi-am făcut analizele şi peste două săptămâni voi primi un răspuns. Sunt foarte speriată şi plâng fiecare noapte, pentru că vreau să fiu o mamă bună pentru cei trei copii.

Îmi pare rău pentru scrisoarea mea, dar nimeni nu ştie despre asta. Dacă mama ar afla, s-ar prăpădi, mă iubeşte foarte mult. Prietenii mei sunt doar prieteni, iar eu sunt singură.“

I-am trimis toate detaliile Irinei şi am trimis mai departe fetei răspunsul ei.

Problema nu era gravă şi era ieftin de tratat. Fata mi-a răspuns apoi:

”Dragă Eddie!

Îţi mulţumesc că eşti bun şi drăguţ cu o fată pe care n-ai văzut-o niciodată “
Aceasta era una din cele câteva probleme medicale pe care amicii mei mi le-au descris cu o candoare nemaipomenită. Natura acestor probleme părea să se potrivească adeseori cu simptomele bolii cauzate de radiaţii. Nu trebuia neapărat ca aceasta să fie cauza, şi acest gând nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă nu aş fi citit nişte articole pe internet despre efectele dezastrului de la Cernobâl asupra oamenilor din Moldova. Dar s-a dovedit că acesta este un subiect tabu. Am citat expresia engleză:” Este oare acesta lucrul care îndrăzneşte a nu-şi spune numele?” Liliana m-a uimit apoi descriind ce i s-a intâmplat ei în timpul catastrofei de la Cernobâl. În rezumat, ea a ajuns să fie foarte bolnavă şi nu a mâncat o lună întreagă. Suna ca şi cum ar fi fost foarte aproape de moarte. Am întrebat-o dacă erau şi alte efecte pe termen lung. Ea mi-a răspuns: “ De la Cernobâl încoace nu mai am aceeaşi energie. Deseori devin obosită dis-de-dimineaţă. În anii ‘90 ea a început să înveţe engleza şi franceza la nivel avansat dar acum “în toate orele date de Dumnezeu“ (versiunea engleză).
Am schimbat subiectul, am început să povestim despre războiul civil. “ Ce făceai tu în mai şi iunie 1992?” am întrebat-o eu, amintindu-mi că Benderul a cunoscut cele mai crâncene lupte atunci.“ Ne-am ascuns într-o pivniţă într-un sat timp de două zile, în timp ce acesta era bombardat “ a spus pe un ton dur. “Apoi am ieşit într-o maşină şi am fluturat un steag mare de culoare albă.“

Welcome To Moldova ! Chapter 10 (Romanian)
Există oameni care au ca ideal de vacanţă să se bronzeze pe o plajă.

Alţii însă preferă vacanţele active. Dintre care unele pot fi pline de aventuri şi pot chiar include sporturi extreme. Mie îmi plac vacanţele cu activităţi culturale, petrecute în vestul Europei. Îmi plac puţin senzaţiile tari şi chiar agreez un strop de risc, dar în Moldova eram pe cale să primesc mai mult decât mă aşteptam. A fost ca o cursă pe montagne russe.

Am mers la garaj şi am luat maşina de unde o lăsasem : puţin în afara parcării, dar în faţa cabinei paznicului. Liliana a spus că Alexandru ne-a sfătuit să n-o luăm pe ruta normală dinspre Bender. Era cel mai probabil ca acel sfârşit de săptămână să fie dificil, oficialii având de furnizat personal pentru postul vamal. Această informaţie mi-a fost folositoare. De asemenea, am stat peste 24 de ore fără sa raportez la vreo staţie de poliţie. Pe internet am citit că străinii care stăteau în Bender trebuie să se prezinte la staţia de poliţie de la Varniţa. Concluzia era că nu prea puteau apărea probleme pentru străini, dar nu puteam fi sigur de asta. Eram pe cale să ne apropiem de Varniţa, raportată internaţional cu câteva luni mai devreme ca fiind scena unor proteste şi tulburări la graniţă.
Din punctul de vedere al distanţei, cea mai rapidă cale era un drum plin de noroi şi de gropi care se întindea pe câteva sute bune de metri pornind de la parcare. Acest drum ocolea postul vamal, dar am înţeles foarte repede din ce cauză autorităţile nu credeau că el reprezenta o perspectivă viabilă pentru şoferi.
Tatăl Lilianei ne-a însoţit. Deja îmi doream foarte mult să am puţină linişte. Am pornit - drumul era mizerabil. Liliana a sugerat să virăm pe un drum lateral şi apoi să urcăm din nou la drumul principal, aşa că am coborât o pantă abruptă. Partea de jos a maşinii se lovea în răstimpuri de noroi. Maşina, condusă foarte atent şi uşor, se clătina violent în toate părţile. Mici grupuleţe de oameni s-au adunat să privească spectacolul. În final am atins baza pantei.

Şi atunci am privit drumul ce se întindea înaintea noastră. Era plin de băltoace mari, de cine ştie ce adâncimi. M-am gândit un pic şi mi-am spus că e prea riscant să continui. Era destul de greu să încerci să o scoţi la capăt în noroiul în care ne aflam. Pe deasupra, mai aveam o alta problemă. Îmi rănisem picioarele alergând şi acum tocmai se vindecau. Era o problemă veche şi ştiam foarte bine ca prea multă tensiune în picioare mi-ar dăuna mult. Ar fi trebuit să jonglez şi mai agresiv din pedale.

În timp ce spectatorii curioşi priveau la idioţii din maşină, conversaţiile dintre mine şi Liliana deveneau tot mai tensionate. Lilliana a insistat să încercăm să trecem peste băltoace până pe partea cealaltă. Eu m-am gândit la cât de mult o fi avut de suferit în trecut în Transnistria, fiind cetăţean moldovean de descendenţă românească. Simţeam că explodez.
Oricum, am întors maşina şi am urcat înapoi pe pantă. Uneori roţile îşi pierdeau strânsoarea şi maşina aluneca pe alături. Ne-am întors până în vârf şi am mers mai departe. Fundul maşinii era plin de noroi. Îmi făceam griji pentru ţeava de eşapament şi ascultam atent toate sunetele pe care le scotea maşina. În sfârşit am ajuns pe drumul principal. Nervos, am oprit şi am examinat fundul maşinii care era acoperit de noroi. Părea în stare bună. Era timpul să ne luăm rămas bun de la mama Lilianei, şi acestea nu erau circumstanţele cele mai fericite.

Liliana mi-a spus că mamei ei i-a făcut plăcere să mă aibă ca oaspete, şi că eram oricând binevenit înapoi. Având în vedere toate cele întâmplate, Tuturor ni s-au părut amuzante aceste cuvinte.

Ne-am despărţit cu zâmbete calde pe buze. Pe parcursul tuturor păţaniilor, tatăl Lilianei a savurat liniştit şi calm aventurile noastre. Câteva mile (sau kilometri) mai sus pe drum, am menţionat “uliţa plină de noroi” peste care am trecut. “Drumul” a spus Liliana . “Acesta nu e un drum”, am spus plin de indignare.“Este un drum moldovenesc” a insistat Liliana.
Am ajuns la graniţa cu Transnistria şi am fost purtaţi prin vamă, de colo-colo. Apoi ne-am oprit lângă un fel de balcon, în care se înghesuiau cinci ofiţeri vamali. Purtau nişte uniforme negre, elegante şi zâmbeau, vorbind cu Liliana care roşea. Se simţea o tensiune încărcată cu testosteron, dar atmosfera era plăcută. Urmăream acest proces cu interes. Era cald acum şi era bine să nu fii în soare. Poate păream relaxat şi prea interesat, întrucât ofiţerii i-au spus Lilianei că m-au crezut jurnalist. Se pare că un alt ziarist îi vizitatse în săptămâna dinainte. M-am întrebat dacă nu era de la ziarul “The Guardian”. În avion, m-am uitat peste umărul cuiva şi am fost surprins să văd un articol despre Transnistria în “The Guardian”.
Când persoana a lăsat deoparte ziarul, l-am ridicat şi i l-am dat Annei. Nu era un articol prea bogat în informaţii pentru cineva care a mai citit despre Transnistria. Se folosise expresia obişnuită: “o gaură neagră”.

Şi olandezul folosise aceste cuvinte. Dar cum se explica această expresie? Într-adevăr se referea la situaţia economică, politică şi juridică. Jurnalistul a scris că unul din trei oameni poartă haine militare în Transnistria, afirmaţie pe care am găsit-o neconvingătoare. Nu am văzut pe nimeni în Transnistria îmbrăcat în uniformă - ceea ce a fost o dezamăgire pentru mine. Probabil era aşa pentru că era sfârşit de săptămână. Oricum am avut impresia că vameşii credeau următoarele: cu cât oameni din presă vizitează mai mult Transnistria, cu atât mai bine. Ziarul n-ar fi făcut altceva decât să relateze despre cât de rele erau lucrurile şi să-i amuze pe vameşi, în cazul în care articolul ar fi fost tradus.

Bărbatul în negru s-a gândit că Liliana era interpreta mea, dar a sugerat mai mult decât atât…”Ai grijă să fii plătită bine pentru ceea ce faci”, tot repeta ofiţerul, în română.

Din nou pe drum, am văzut copii lângă marginea drumului vânzând ceva ce semăna cu cireşele. O maşină venind din sensul opus ne-a făcut semn cu farurile şi faţa Lilianei s-a luminat. Am văzut cum poliţia a oprit fără nici un motiv, pe partea opusă a drumului, un camion alb care se mişca lent. A fost un act complet arbitrar. În orice caz, mi-am amintit că citisem despre o fată moldoveancă forţată să se prostitueze care a profitat o asemenea situaţie pentru a scăpa de peştele său brutal, şi a ajutat indirect şi alte victime ale acestui bărbat.

Am mers mai departe prin Chişinău fără alte incidente.

Liliana a spus că şi-ar fi dorit să conducă. Am ajuns la blocul familiei Doneţ fără alte ocolişuri. M-am uitat la fundul maşinii. Din cauza gropilor, aproape tot noroiul se scuturase.

Familia Doneţ hotărâse să amâne ziua de naştere a Nataliei din cauza unor chestiuni egate de bunicul ei. Am început să filmez cu camera. Atmosfera era sumbră, în parte datorită faptului că purtam insigna şi chipiul militar.

Insigna nu era una a vreunui regiment. Celebra victoria armatei transnistrene în apărarea patriei în timpul razboiului civil. Eu nu aveam idee de asta. Domnul Doneţ era rus de origine, dar în cursul şederii mele anterioare, subliniase faptul că era moldovean. Punctul său de vedere asupra situaţiei era că în timpul regimului sovietic, oamenii aveau posibilitatea de a alege, doar că puţini oameni ar fi fost dispuşi să ajute. “Tovarăşe, poţi alege această opţiune, sau opţiunea cealaltă.” Dar dacă alegerea uneia dintre ele te conducea cel mai probabil la prosperitate şi noroc, atunci cealaltă era echivalentul unei căderi într-o gaură neagră, şi adeseori nu primeai nici o îndrumare, nici un sfat. În Moldova post-sovietică, oamenii te ajută, dar dacă crezi că sistemul sovietic a fost un lucru bun, atunci probabil nu vei avea nevoie de sfatul lor. Am fost surprins de această perspectivă logică neobişnuită.

Ne-am aşezat să mâncăm.

A sunat telefonul Nataliei şi ea mi l-a întins mie. Am răspuns. “Eşti Ana sau Anna sau Anea?” am întrebat, spunând pe litere prenumele şi rostind şi câteva nume de familie. Eram îngrijorat de feţele zâmbitoare dimprejurul meu. La telefon era Ana şi urma să sosească în răstimp de-o oră.

După masă a sosit timpul să-mi iau rămas bun de la Liliana. Urma să ne întâlnim în ziua următoare.