Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 29

Mi se părea teribil de interesant să călătoresc spre Transnistria pe acelaşi drum pe care mersesem prima oară cu Liliana, acum 11 luni. Peisajul mi s-a părut la fel de captivant ca şi înainte. Tot nu înţelegeam pe deplin de ce această călătorie stârnea emoţii atât de puternice şi de bizare înlăuntrul meu. Un alt turist (superficial) care ar fi călătorit pe aceeaşi rută ar fi putut zice că nu e mare lucru de capul ei. Povestind cu Marisha, în seara precedentă …

M: “Ştii, unii dintre clienţii mei mi se tot plâng.”

E: “Dar de ce ?! Moldova este unul dintre ultimele locuri de pe faţa pământului pe care majoritatea oamenilor s-ar gândi să le viziteze. Orice persoană care ar dori să viziteze totuşi această ţară trebuie să se aştepte să fie diferită.”

Iată o mostră de umor tipic englezesc de prin anii 1970 (cel puţin):
Turistul american (trezindu-se din somn): “Ahhh…dacă e joi, înseamnă că sunt la Londra.”

Englezul, arborând un aer preţios: “Şi v-a plăcut excursia prin Europa ?”

Turistul american (cu o voce hârâită): “Madridul e de căcat, Parisul, la fel.”

Englezul (pe un ton superior): “Deci sunteţi în… tranzit…?”

An făcut o pauză, reamintindu-mi ce îmi povestise Marisha în seara precedentă.
M: “Ştii, străinii care au venit în Moldova au avut experienţe foarte diferite. La un moment dat, un tânăr din Finlanda s-a hotărât să călătorească prin mai multe ţări ale lumii pe bicicletă. Şi-a făcut o rezervare la apartamentul meu. Dar a fost atacat de un bărbat într-un sat din Moldova şi a fost rănit destul de rău la picior în timpul conflictului. A reuşit să scape, dar a leşinat, tot în acelaşi sat. În câteva minute, o familie de acolo l-a adăpostit şi l-a îngrijit pe cheltuiala sa timp de câteva săptămâni, refuzând să accepte ceva în schimb.”
Acum, Marisha oferă cazare gratuită bicicliştilor din Europa occidentală…

Voiam să povestesc cu ea şi despre capitolul din cartea mea axat pe probleme lingvistice, întrucât mă interesează foarte mult acest subiect captivant.

E: “Mai există oare o limbă moldovenească originală vorbită de oamenii obişnuiţi la ţară?”

A roşit până în vârful urechilor.

M: “Noi am avut propria noastră limbă.”

Voicea îi tremura de emoţie. Aşa ceva nu se mai întâmplase.

E: “Te rog să-mi explici. Mai demult se foloseau cuvinte originale moldoveneşti ca termeni agricoli? Am citit că în epoca sovietică se foloseau termeni ruseşti pentru a denumi utilaje agricole şi metode folosite în agricultură.”

Marisha se uita în gol. Oare o să ajung vreodată să înţeleg pe deplin aceste mici universuri particulare? Mi-a venit în minte un comentariu făcut de Doina într-un email. Spunea că la ţară oamenii sunt foarte profunzi şi acordă o importanţă majoră anumitor lucruri. Doina nu a dorit să dezvolte subiectul. La insistenţele mele, Marisha mi-a spus mai târziu că la ţară se vorbeşte un talmeş-balmeş de cuvinte din mai multe limbi (sau mai bine zis, se vorbesc mai multe limbi stâlcite!) Mi-am adus aminte ce plăcere deosebită mi-a făcut să abordez acest subiect la ultima mea vizită, un soi de plăcere ilicită. Ilicită poate din cauză că sovieticii doreau ca oamenii să vorbească rusa, iar puriştii din România nu sunt deloc încântaţi de modul cum moldovenii vorbesc “limba lor”. Mai târziu, Rita mi-a povestit că în epoca sovietică: “dacă vorbeai pe moldoveneşte, ei ziceau: “să vorbeşti ca oamenii”.

M: “Cred că acolo îl găsim pe Alexandru”.

Marisha îmi arătă o clădire lungă, albă, pe lângă care autobuzul trecu în viteză.

M: “Aici este fosta unitate militară rusească, dar nu prea cred că mai e multă lume acolo acum.”

Până la urmă, se pare că Marisha a avut dreptate, cu excepţia faptului că Alexandru era tot timpul transferat dintr-o parte într-alta. Chiar săptămâna următoare trebuia să fie într-un alt loc.

Gânduri nerăbdătoare îmi treceau din nou prin minte. Mi-am amintit şcoala Anei – o clădire micuţă, cu o singură încăpere şi un aer auster, cu mobilier foarte simplu şi cu portretul unui oficial guvernamental care veghea asupră-i, cu un aer sever. Eram foarte atent să nu îi creez Anei necazuri. Un occidental cu vederi largi şi cu o cameră de filmat în acest “stat poliţienesc” după model sovietic era o reţetă sigură pentru necazuri. A se evita orice menţiune despre politică.
Marisha m-a condus de la staţia de autobuz la blocul în care locuia Ana. I-a fost la fel de greu să găsească apartamentul acesteia ca şi Lilianei, cu un an înainte.

E: “Trebuie să intri pe undeva prin spate”.

Am condus-o spre intrare, dar de îndată ce am găsit scara blocului, m-am încurcat şi eu. Pe înregistrarea video se poate vedea ce s-a întâmplat apoi. Câteva minute bune mai târziu, am sunat la sonerie şi din fericire, Ana ne-a deschis.
De la ultima mea vizită, Ana and Alexandru zugrăviseră şi redecoraseră cea mai mare parte a apartamentului. Din fericire, Alexandru era acasă. Ana mi-a spus că s-ar putea să nu apuc să îl văd prea des. “Aşa e în armată”, a zis, uitându-se lung la mine…ştia ea ce ştia. Alexandru s-a bucurat foarte foarte mult când i-am înmânat cizmele de soldat din armata britanică pe care mi le ceruse. Eu m-am bucurat să scap de ele (rucsacul meu a fost mult mai uşor după aceea). I s-au potrivit de minune. După ce am mâncat şi am băut, ne-am pornit spre piaţa centrală, care era aproape, la câteva sute de metri. Acolo am admirat Palatul Sovietului Suprem, flacăra veşnică şi monumentul închinat tuturor celor căzuţi în luptă. Era dedicat în special celor care muriseră în “Marele război patriotic”.

E: “Adică războiul civil?”

A: “Voi îl cunoaşteţi sub numele de Al doilea război mondial”.
Câtă vreme am stat acolo, Alexandru nu a încetat să facă ture în jurul nostru pe bicicletă, în viteză. M-am enervat un pic, pentru că aş fi vrut să îl pot înregistra pe cameră. Nimeni nu s-a sinchisit câtuşi de puţin că eu am făcut o mulţime de fotografii şi că am filmat clădirea parlamentului şi memorialul. Acest lucru este clar demonstrat pe înregistrarea video. Mai târziu în periplul meu, Marisha şi cu mine (şi cu Ana) l-am întâlnit pe Leif Pettersen, un american care avea misiunea de a revizui şi a aduce la zi ghidul turistic Lonely Planet: “Romania & Moldova”. Leif avea o poveste destul de neplăcută de spus despre ce păţise când încerca să filmeze în Tiraspol şi avusese câteva experienţe nefericite în Transnistria. Întrucât ghidul Lonely Planet este singurul ghid turistic despre Moldova, am încercat din răsputeri să îl influenţez. Mai târziu voi povesti ce anume a scris Leif în noua ediţie Lonely Planet (publicată în mai 2007) şi ce ne-a spus, mie şi celorlalţi despre aceste păţanii.
Le-am filmat pe Ana şi Marisha în faţa tancului expus în piaţa centrală.

“Hai să mergem să te înregistrăm”, a spus dintr-o dată Ana, făcând să sune totul ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie chirurgicală.

Deci ne-am îndreptat spre sediul Miliţiei, care se mutase într-o altă clădire de puţină vreme.

A: “Ştii, nimeni n-ar reuşi să găsească această clădire, dacă nu ar locui în Tiraspol”

Ana avea atât de mare dreptate! Am avut proasta inspiraţie să filmez în sediul miliţiei, şi am fost prins, iar unica reacţie în acest “stat poliţienesc” a fost o admonestare rapidă din partea unei funcţionare de acolo. Asta a fost tot !
Apoi am ajuns la Talent School unde am fost prezentat întâi directoarei. Era o doamnă amabilă, de vreo 60 de ani. M-a primit în biroul dânsei şi am avut o discuţie foarte plăcută, la o cafea şi o gustare. Talent School era una din cele două şcoli private din Tiraspol, şi avea 94 de elevi. Cealaltă şcoală era mai mică. Pe unul din pereţi era pictată cu mâna o hartă adorabilă – şi destul de precisă – a Marii Britanii, pe care erau trecute oraşele mari. Arăta ca şi cum ar fi fost pe peretele acela de mulţi ani.
Mi s-a spus că mulţi dintre părinţii acestor copii lucrau pentru Sheriff, o organizaţie descrisă ca fiind un angajator dur. Această organizaţie plăteşte salarii mai mari decât cele obişnuite dar şi angajează şi concediază oamenii foarte repede şi după bunul său plac. Unul dintre profesori a spus că dacă te îmbolnăveşti şi îţi iei zile libere, nu vei fi plătit în această perioadă. Copiii de la această şcoală erau foarte drăguţi, iar fetele cel mai adesea absolut fermecătoare. Mi-a făcut o plăcere deosebită să particip la orele lor.
Cu toate acestea, am avut parte de o primire rece din partea cel puţin unuia dintre cei 7 membri ai consiliului profesoral în timpul pauzei de cafea, când ne-am înghesuit cu toţii în sala profesorală. O profesoară foarte serioasă, pe faţa căreia nu se vedea nici o urmă de zâmbet mi-a pus o mulţime de întrebări.
P: “Vă deranjează că sunteţi înconjurat de atâtea femei?”

E: “Câtuşi de puţin. În biroul în care lucrez sunt în majoritate femei. Sunt foarte obişnuit să lucrez în compania femeilor, şi sunt foarte sensibil la nevoile lor.”

P: “Aţi avut probleme să ajungeţi aici ?”

E: “Nu, deloc.”

P: “Ştiţi că e blocadă.”

E: “Da, există o blocadă economică. Dar oamenii pot călători liberi şi nestingheriţi.”

P: “Ce aţi observat la oamenii de aici în timpul vizitelor dumneavostră ?”

E: “Ei bine, am observat că oamenii de aici fac multe lucruri împreună. Am regăsit aici o abordare foarte cooperantă, bazată pe colaborare.”

P: “Evident !”

P: “Ce părere aveaţi despre RMT înainte să veniţi aici ?”

E: “Ei bine, să vă spun drept, înainte de prima vizită îmi imaginam Transnistria ca fiind o regiune cu foarte multe păduri. Mă aşteptam să existe şi câteva blocuri de locuinţe, dar mă aşteptam să găsesc barăci de lemn şi locuinţe mici în zone de pădure. Mă gândeam că aici trebuie să se păstreze intacte o mulţime de tradiţii din vremuri străvechi.”

P (scârbită): “Cred că vă imaginaţi că locuim în peşteri!”

De fapt, tocmai impresia mea iniţială fusese unul dintre elementele de atracţie care mă făcuseră să plec spre Transnistria. Citisem că era o regiune îndepărtată. Ana era profesoară la o şcoală de acolo şi conform unui articol de pe internet pe care îl citisem în 2004, profesorii din zonele îndepărtate din Moldova nu mai fuseseră plătiţi de luni de zile. Pe internet am găsit şi poza Anei. Era o poză demodată alb-negru a unei tinere care se uita în gol. Ana răspundea email-urilor mele o dată la câteva săptămâni, cerându-şi scuze că nu putea răspunde mai des. Era exact ceea ce îmi imaginam eu: probabil că ea era profesoară într-o şcoală minusculă, cu o singură încăpere, situată într-o poieniţă din pădure şi probabil că avea ocazia destul de rar să ajungă într-un oraş mare. Probabil că avea doar suficienţi bani ca să plătească 15 minute la un internet café. Aşadar, pentru mine, să călătoresc într-un asemenea loc, într-o astfel de regiune şi să vizitez o astfel de persoană aducând o provizie de cărţi bune reprezenta o aventură de toată frumuseţea. Cu toate că n-a fost chiar aşa, nu am fost dezamăgit…
Înfăţişarea Transnistriei se schimbase mult în cei doi ani care au trecut de la ultima mea vizită. O mare parte a misterului s-a spulberat întrucât provincia şi toate problemele acesteia sunt acum prezentate pe internet în culori strălucitoare, cu hărţi, fotografii şi ziare online.
P: “Credeţi că ţara noastră ar trebui să fie recunoscută ca stat independent?”

E: “Îmi pare rău să vă spun, dar eu nu pot decât să sprijin legile internaţionale. Ar fi iresponsabil din partea mea sa fac altfel. Problema o constituie faptul că sunt atât de multe state nerecunoscute ca atare în lume! Dacă Transnistria ar fi recunoscută ca stat suveran, ar crea un precedent al cărui rezultat ar putea fi izbucnirea unui şir de conflicte peste tot în lume.”

Profesoara şi colegii ei nu păreau foarte încântaţi de afirmaţia mea. Atmosfera se schimbă însă imediat, când se sună de intrare şi încăperea se goli într-o clipă. Eu am ieşit pe coridor şi am rămas siderat. La câţiva metri de mine, un băieţel venind în fugă de după colţ intrase drept în directoarea şcolii, lovind-o. Nici unul nu m-a observat. Directoarea şi-a pus mâna pe umărul lui cu afecţiune iar el se uita în sus, la ea. Părea destul de relaxat. De-abia aşteptam să văd ce avea să se mai întâmple în cele aproape două zile pe care urma să le petrec în Talent School.