Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

.

112

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

propriei memorii cu un repertoriu de istorioare şi de citate pe care cel în cauză să le aibă la îndemînă mai tîrziu, cînd scrie el însuşi sau poartă o conversaţie⁹⁵.

La poeţi, se caută nu o experienţă poetică, ci „lucruri", fapte şi, de ase­menea, idei. Tendinţă primejdioasă, cu ample consecinţe: în cazul operelor al căror conţinut ideologic nu e vizibil, cititorul-literat nu se resemnează să-l ignore sau să-i constate absenţa, ci îl construieşte. Percepem aici începuturile gustului pentru explicarea alegorică a textelor, la care voi reveni mai tîrziu⁹⁶ spre a-i urmări traiectoria extraordinară şi prelungirile neaşteptate.

Nu pot insista îndeajuns asupra importanţei acestui al doilea aspect, al acestui pol secund al culturii literare a literaţilor din perioada de amurg a Antichităţii. Noţiunea de decadenţă se dezvăluie aici a fi mult mai complexă decît părea la început: această dezvoltare a erudiţiei, care ajunge să trans­forme considerabil tipul de viaţă intelectuală, apare legată de cauze adînci, al căror efect ar fi uşor de găsit în altă parte. Intervine aici un fenomen con­stant, care se reproduce ori de cîte ori o cultură se dezvoltă omogen de-a lungul prea multor secole, poartă povara unei memorii prea bogate, acu­mulează un tezaur prea mare.

Extremul Orient ne-a furnizat un exemplu edificator: nu există cultură mai veche decît cultura chineză clasică, nu există alta în care erudiţia să joace un rol mai mare. Şi, fără a ne duce atît de departe, nu se simte oare că aceeaşi evoluţie se schiţează din nou în cultura noastră occidentală? Oare nu începem deja să protestăm cîteodată împotriva locului tot mai mare şi poate excesiv pe care-l deţine în ea tendinţa istorică? Nu are loc oare o anume alunecare a literaturii către istoria literară, a artei către arheologie, dînd în vileag acţiunea unui proces analog?

⁹⁵ Suetoniu, care culege cu atîta zel vorbele istorice ale eroilor săi, citatele sau aluziile literare făcute de ei în diferite ocazii, este în privinţa asta de două ori semnificativ — şi pentru gustul epocii sale, şi pentru cel ce domnea deja în epoca împăraţilor. Aceeaşi evoluţie a avut loc în ţinuturile greceşti: cf. tratatele lui Plutarh sau ale Sfîntului Vasile despre Lectura poeţilor; Puech, Litterature grecque chretienne, 3, p. 376 (cf. 2, p. 333).

⁹⁶ Cf. partea a treia, pp. 398-400. Mă mulţumesc deocamdată cu o trimitere la o carte precum Expositio Virgilianae continentiae a lui Fulgentius (Schanz, 4, 2, § 1096).

CAPITOLUL AL VI-LEA

Erudiţia la Sfîntul Augustin

I. Erudiţia gramaticală (etimologii). — II. Exempla împrumutate din mito­logie. — III. Şi din istorie: caracterul literar al acestei erudiţii. — IV. Carac­terul analog al geografiei. — V, VI, VII. Cît priveşte istoria naturală, medicina, fizica, pe lîngă un număr de noţiuni generale foarte simple, Sfîntul Augustin a reţinut mai ales o serie de mirabilia. — VIII. Originea literară şi livrescă a acestor cunoştinţe. — IX. Locul acestei erudiţii în istoria ideilor.

I

Care era însă conţinutul acestei erudiţii? Să consultăm opera Sfîntului Augustin. Ea ne permite, mult mai bine decît cea a lui Macrobiu şi decît cea a oricăruia dintre contemporanii săi¹, să ne facem o idee precisă despre ceea ce constituia „ştiinţa" oamenilor de atunci. Voi înfăţişa un tablou sumar al diverselor cunoştinţe care la el îmi par că ţin de această tradiţie erudită a cărei istorie tocmai am schiţat-o.

Voi lua în considerare, bineînţeles, numai acele cunoştinţe care, în opera Sfîntului Augustin, aparţin epocii sale, nu şi pe cele care-l individualizează. Trebuie deci să mă silesc să disting, spre a le lăsa aici deoparte, cunoştinţele ce-mi par că ţin de dimensiunile originale imprimate de Sfîntul Augustin culturii sale; din acest motiv, nu voi vorbi despre artele liberale, dialectică şi matematică², pe care nu le-a studiat decît sub influenţa vocaţiei sale filo­zofice³, nici despre anumite cercetări de ordin istoric, geografic şi filologic care, străine de cadrul normal al culturii antice, i s-au impus mai tîrziu, cînd, episcop al Hipponei, a trebuit să se aplece în profunzime asupra Sfintei Scripturi şi a dogmei creştine⁴. Pe de altă parte, trebuie să fac abstracţie de utilizarea originală pe care o dă uneori Sfîntul Augustin cunoştinţelor sale.

¹ Cu excepţia Sfîntului Ieronim. Pornind de la el, s-ar putea întocmi un tablou foarte exact al conţinutului erudiţiei antice, dar, după cîte mi-am putut da seama (citindu-i cu atenţie corespondenţa), acest tablou nu ar fi substanţial diferit de cel pe care-l voi abstrage din Sfîntul Augustin.

² Gramatica şi retorica le cunoaştem deja.

³ Supra, pp. 103-l04 şi îndeosebi partea a doua, pp. 142, n. 3 şi 200-230.

⁴ Infra, partea a treia, pp. 337-342.

114

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

El n-a realizat un repertoriu sistematic, în care să putem găsi adunat la un loc conţinutul ştiinţei sale⁵: sîntem deci nevoiţi să-i culegem de prin toate lucrările cunoştinţele particulare pe care s-a întîmplat să le folosească. Modul cum le utilizează este adesea foarte interesant, Sfîntul Augustin deosebindu-se în privinţa asta de simplul erudit; pentru moment însă, las deoparte acest element, mulţumindu-mă să inventariez materialele pe care erudiţia le-a adunat în bagajul culturii sale.

Le vom rîndui în diferitele categorii pe care ne-am obişnuit să le deo­sebim la teoreticienii antici. Pentru început, trebuie să vorbim despre ceea ce s-ar putea numi erudiţia gramaticală, despre cunoştinţele referitoare la studiul limbii, cunoştinţe ce reprezintă în cultura literatului o dezvoltare a tehnicii gramaticianului. Sfîntului Augustin îi place să-şi etaleze cunoştinţele explicite de latină, să arate că stăpîneşte toate subtilităţile limbii clasice⁶, aici fiind vădit uneori efectul tendinţei, descrisă de noi ceva mai sus, de a cultiva erudiţia de dragul ei înseşi. Putem arăta acest lucru pe un caz particular: ştim⁷ că Sfîntul Augustin foloseşte mult etimologia; în principiu, rostul acesteia este de a servi la explicarea unui cuvînt, ceea ce în fapt se şi întîm-plă cel mai adesea. Alteori însă, Sfîntul Augustin dă cîte o etimologie fără să o utilizeze, o dă de dragul el înseşi, cu titlu de curiozitate. Astfel, vorbind despre Romulus şi lupoaică, el ţine să amintească, fără un rost anume, etimo­logia cuvîntului lupanar*. Asemenea note erau foarte apreciate de publicul cult.

Etimologiile pe care le dă Augustin nu provin toate dintr-o sursă didac­tică⁹ sau savantă¹⁰; multe sînt luate din clasici, din Cicero de pildă¹¹, căci se ştie că gustul pentru această formă de erudiţie era de multă vreme răspîndit

⁵ Exceptînd artele liberale (Disciplinarăm libri), din care făcea parte De musica, dar, cum am spus deja, rezervăm acest subiect pentru partea a doua.

⁶ Supra, pp. 29-30 (morfologie şi metrică), 37 (vocabular).

^I Supra,pp. 37,43, 61.

⁸ Cetatea lui Dumnezeu 18, 21, P.L., voi. XLI, c. 578.

⁹ Multe trebuie să fie amintiri din şcoală, ecouri directe ale învăţămîntului sau împrumuturi din lucrări cu caracter pedagogic: comentarii de autori sau dicţionare precum Compendiosa doctrina a lui Nonius Marcellus.

¹⁰ Cum este cazul cu numele acelor divinităţi romane pe care Sfîntul Augustin le enumera după Varro în cartea a IV-a a Cetăţii lui Dumnezeu: de exemplu, 4, 8, P.L., voi. XLI, c. 118-l19 (Cloacina, Volupea, Lubentina, Vaticanus etc. ...); 4,11, c. 203. în capitolul 16 al aceleiaşi cărţi (c. 125), etimologia lui Murcia prin murcidus „trîndav, leneş" este atribuită unui anume Pomponius, greu de identificat (cf. nota lui Vives ad locum): e posibil să fi fost deja citat de Varro.

^II Etimologia nequitia „răutate, ticăloşie" de la ne quidnam „nimic" (de exemplu, De vera religione 2 [8], P.L., voi. XXXII, c. 864) e posibil să vină de la Cicero, Tusculanae 3, 8 (18); cf. Alfaric, Evolution intellectuelle, p. 430, n. 3. Dar poate să vină şi de la Varro, De lingua latina 10, 5 (81). Augustin spune pur şi simplu că vine de la veteres „cei vechi".

ERUDIŢIA LA SFÎNTUL AUGUSTIN

115

şi ancorat în tradiţia antică¹². Multe deveniseră banale; unora le putem urmări traiectoria, circulînd de la un autor la altul¹³.

Cîteodată însă, Sfîntul Augustin nu pregetă să propună noi etimologii¹⁴; legat de aceasta, cred că se impune însă o remarcă. Apropierile pe care le face ni se par adesea fanteziste, dar să nu-l judecăm pe Augustin — şi nici, în general, tradiţia antică — pornind de la felul cum înţelegem noi astăzi etimologia: punctul nostru de vedere e strict istoric, noi dorim să descoperim forma originară care, la capătul unei anumite evoluţii fonetice şi semantice, a dat cuvîntul în cauză. Un antic are despre eTouov „etimon" o idee mult mai puţin precisă: e vorba mai cu seamă de desluşirea „adevăratului" sens al unui termen, printr-o apropiere ingenioasă. Fireşte că şi anticii vorbesc despre origine, despre geneză, dar, în lipsa unei tehnici precise, analoge celei din fonetica modernă, care permite urmărirea pas cu pas a evoluţiei forme­lor, nu era posibil să se studieze mai riguros această noţiune, neputîndu-se face mai mult decît să se pună în legătură doi termeni între care exista o înrudire exterioară şi specioasă¹⁵. Nu totdeauna autorii pretind în mod serios că au descoperit adevărata origine; ei nu pregetă, cînd se iveşte prilejul, să propună cîte o etimologie total fantezistă şi s-o prezinte ca atare¹⁶; era în asta un fel de joc erudit, la care cititorul lua parte cu plăcere fără să se lase păcălit.

II

Să examinăm istoria şi să începem înăuntrul acesteia cu mitologia, care ocupa, după cum am văzut, locul de onoare. Aici, erudiţia Sfîntului Augustin

¹² El are origini îndepărtate: încă lui Platon îi plăceau etimologiile (vezi mai ales Cratylos).

¹³ Bunăoară, etimologia care deduce pe ars din âpetiî (Cetatea lui Dumnezeu 4, 21, P.L., voi. XLI, c. 128): ea este menţionată deja de Donatus (în comentariul său la Terenţiu, despre Andria 1, 1, v. 4), Servius (Ad JEn. 5, 705; Comentariu la Donatus, ap. Keil, Grammatici latini 4, 405), Diomedes (ap. Keil, 1, 421) şi de alţi gramaticieni. Ea va fi reluată de Cassiodor (Institutiones 2, P.L., voi. LXX, c. 1151 C), Isidor din Sevilla (Etimologii 1, 1,2). Explicaţia numelui Mercur, medius currens „care aleargă în mijloc" (Cetatea lui Dumnezeu 7, 14, P.L., voi. XLI, c. 205) trebuie pusă în legătură cu un text din Arnobius, Adversus nationes 3, 32 etc. ...

¹⁴ Este în mod sigur cazul cu exemplul analizat mai jos, n. 16.

¹⁵ Cf. Meillet, ap. O. Bloch, Dictionnaire etymologique de la languefrancaise, 1, p. VII, şi disertaţiile lui Fr. Mttller şi P. Dietrich.

¹⁶ Vezi de exemplu De musica 1, 10 (17), P.L., voi. XXXII, c. 1093, etimologia prefixului numeric sesqui-. Toată lumea cunoaşte etimologia (încă acceptată de moderni: Ernout-Meillet, p. 881), prin (unus) semisque „unu şi jumătate"; ceea ce nu-l împiedică pe Augustin să propună alta, destul de fantezistă, prin se absque „fără el"; observaţi însă în ce termeni o propune el interlocutorului (id., ibid., c. 1093 sfîrşit): et huius origo nominis quam nune explicasti non est absurda, etiamsi forte non ea sit quam secutus est qui hoc nomen instituit „iar originea acestei denumiri, pe care ai explicat-o acum, nu e absurdă, chiar dacă cel care a creat acest nume nu a pornit de la ea".

Etimologiile lui Platon dezvăluie deja acest joc: spre a nu cita decît un exemplu, vezi Phaidros 231 b-c (etimologia lui îuEpoţ „pasiune, dorinţă") şi nota lui Robin, p. 46 din ediţia sa.

116

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

e deosebit de întinsă, ceea ce (o ştie oricine) face din opera sa una dintre sursele principale din care şi-au scos modernii cunoştinţele despre religia romană şi despre ideile cu privire la ea aflate în circulaţie în mediile culte.

Cetatea lui Dumnezeu¹¹, mai cu seamă, e cea prin care ni s-au transmis planul şi o bună parte din conţinutul Antichităţilor lui Varro, care altminteri ne-ar fi rămas necunoscute¹⁸. Acesta e însă un aspect la care nu e necesar să mă opresc: pentru Sfîntul Augustin, care, în marea sa lucrare, avea de elaborat un studiu special şi adîncit al păgînismului roman, examinarea minuţioasă a savantului tratat al lui Varro reprezintă unul dintre aspectele pregătitoare cerute de redactarea Cetăţii lui Dumnezeu¹⁹. Din modul cum prezintă publicului său Antichităţile²⁰, ne dăm seama că în vremea lui acestea nu erau prea cunoscute.

în multe alte locuri, el ne da~exemple ţinînd de o erudiţie mitologică curentă, rod al lecturii şi al comentării clasicilor²¹. Exemplul mitologic se înfăţişează în fiece clipă sub pana sa amestecat cu reminiscenţe literare: cînd vrea să opună imaginilor ivite din percepţia sensibilă simbolurile matema­tice şi cele izvorîte din simpla închipuire, el dă ca exemple pentru acestea din urmă pe Enea, pe Medeea trasă de şerpi înaripaţi, două personaje din comedia lui Terenţiu, în sfîrşit pe Phlegeton şi Infernul. Vorbind despre carnea nestricătoare, el citează exemplul lui Ahile²³; cînd vrea să dea un exemplu de două fiinţe cum nu se poate mai asemănătoare, îi menţionează pe cei doi fii gemeni ai lui Glaucos²⁴. Chiar şi în Cetatea lui Dumnezeu, foloseşte această erudiţie încă foarte literară: cînd vrea să arate că omul hain e singur, citează exemplul lui Cacus, luat din Eneida, iar imoralitatea zeilor păgîni o atacă recurgînd la reminiscenţe din Persius şi Terenţiu²⁵.

Pe de altă parte, vasta erudiţie pe care a dobîndit-o de la Varro nu-i serveşte doar pentru critica păgînismului. O dată intrată în cultura sa, erudiţia joacă rolul unei „cunoaşteri de lux"; ea face parte dintre comorile pe care un literat este fericit să le posede şi mîndru să le folosească. îl surprindem foarte des supunîndu-se, poate fără să-şi dea seama, obişnuinţelor îndrăgite

¹⁷ îndeosebi, r. 4, c. 8 şi urm.; r. 6 şi 7; cf. şi r. 18.

¹⁸ Privitor la toate lucrurile pe care Cetatea lui Dumnezeu ni le-a păstrat din Varro, cf. numeroasele lucrări enumerate de Schanz, 4, 2, pp. 418-419, şi mai ales teza lui Angus, Source ofthe Ten First Books of Augustin's De civitate Dei.

¹⁹ Bineînţeles că el putea foarte bine să fi avut cîteva cunoştinţe despre opera lui Varro (cf. De moribus... Manichaeorum, 2, 8 [12 la sfîrşit], P.L., voi. XXXII, c. 1350).

²⁰ Cetatea lui Dumnezeu 6, 2-3, P.L., voi. XLI, c. 177-l79.

²¹ în vasta literatură de manuale şcolare produsă de sfîrşitul Antichităţii, găsim un anumit număr de compendii de mitologie, în care profesori şi studenţi puteau găsi adu­nate la un loc cunoştinţele de care aveau nevoie pentru comentariile lor: să-l citez aici doar pe Fulgentius şi pe cei trei Mythographi Vaticani (cf. Schanz, 4, 2, § 1095 şi 1118).

²² Scrisoarea 7, 2 (4), P.L., voi. XXXHI, c. 69.

²³ Scrisoarea 166, 2 (3), P.L., voi. XXXIII, c. 721.

²⁴ Scrisoarea 14, 2, ibid., c. 79.

²⁵ Cetatea lui Dumnezeu 19, 12, 2, P.L., voi. XLI, c. 638-639; 2,7, c. 53.

ERUDIŢIA LA SFÎNTUL AUGUSTIN

117

de intelectualii din vremea sa²⁶ şi intercalînd în discursul său cîte o anecdotă savantă, cîte un detaliu de erudiţie mitologică.

Astfel, cînd vorbeşte despre muzică, ajunge să povestească, după Varro, originea celor nouă muze: că nu sînt fiicele lui Iupiter şi ale Memoriei şi că la început au fost trei, dar, cum într-o bună zi trei sculptori chemaţi la concurs au creat în nu ştiu care oraş trei grupuri statuare la fel de remar­cabile, s-a luat hotărîrea ca toate să fie admise în templu, şi aşa a apărut grupul de nouă etc.²⁷

Foarte caracteristică este pentru această tendinţă cartea a 18-a a Cetăţii lui Dumnezeu: în ea, Sfîntul Augustin întocmeşte o cronologie comparată a cetăţii pămînteşti şi a cetăţii lui Dumnezeu, punînd în paralel şirul imperiilor cu cel al patriarhilor şi al profeţilor; el inserează în această expunere un număr de aluzii şi explicaţii mitologice fără legătură precisă cu argumentarea pe care o dezvoltă²⁸. E o erudiţie etalată de dragul ei înseşi.

Astfel, în legătură cu regii din Sicyon şi Inachos, al doilea dintre ei: „fiica sa Io se spune că ar fi fost numită mai apoi Isis şi că i s-au adus cinstiri în Egipt ca unei mari zeiţe; alţii, ce-i drept, zic că-i o regină venită în Egipt din Etiopia"²⁹. Regele Argosului, Apis, venit pe mare în Egipt, moare aici şi este divinizat sub numele de Serapis; şi, tot conform lui Varro, Augustin dă etimologia numelui „Serapis": Sopoţ + ~Amq; motiv care-l determină să-l reprezinte, precum pe Isis, ca zeu al Tăcerii, cu degetul pe buze etc.³⁰ Ceva mai tîrziu, citîndu-l tot pe Varro, povesteşte despre originea numelui Atenei, disputa dintre Minerva şi Neptun, obiceiurile atice legate de asta³¹. Şi aşa mai departe³².

III

Să trecem la istorie în sens strict. Istoria joacă un mare rol în cultura augustiniană, dar aici e vorba de unul dintre elementele ei cele mai origi­nale : el a fost condus abia destul de tîrziu de exigenţele proprii ale dogmei

²⁶ Decît dacă, bineînţeles, nu e vorba cumva de concesii voite făcute gustului epocii, de figuri de stil introduse de Sfîntul Augustin în textul său pentru a-l înfrumuseţa şi a-l face mai agreabil literaţilor cărora li se adresează... Această ipoteză mi se pare însă mai puţin verosimilă.

²⁷ De doctrina christiana 2, 17 (27), P.L., voi. XXXIV, c. 49.

²⁸ Să ne înţelegem: Sfîntul Augustin adoptă punctul de vedere evhemerist al lui Varro, istoria zeilor (regi sau eroi divinizaţi după moarte) avîndu-şi cu necesitate locul în istoria omenirii: totodată, este încă un mod de a ataca păgînismul... Dar, legat de fiecare, Sfîntul Augustin expune cîte o anecdotă sau o discuţie, care nu contribuie cu nimic la demonstraţie, fiind plasate acolo pentru interesul lor intrinsec.

²⁹ Cetatea lui Dumnezeu 18, 3, P.L., voi. XLI, c. 563.

³⁰ ld., 18, 5, c. 563-564.

³¹ ld., 18, 9, c. 566-567.

³² Cf. şi aici id., 18, 10, c. 657 (Areopagul); 12, c. 570 (Erichthon); 16, c. 573 (templul lui Diomede în insulele Tremiti), 17, c. 573-574 (Circe, Lycaeus).

118

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

creştine şi ale apologeticii la o concepţie profundă şi nouă despre trecutul omenirii şi despre foloasele actuale ale cunoaşterii lui. Nu e, aşadar, încă momentul să examinăm această istorie augustiniană care nu ţine de cultura comună³³.

E destul de uşor să identificăm studiile speciale la care aceste cercetări originale l-au condus pe Sfîntul Augustin³⁴. Nu toate cunoştinţele sale de istorie sînt rodul acestor studii. Făcînd abstracţie de ele, ne aflăm în prezenţa unei rămăşiţe; există la el o altă erudiţie istorică, corespunzătoare culturii medii a retorilor din vremea sa.

Ce descoperim, aşadar? Păreri generale foarte simple, destul de sărăcă­cioase, împrumutate din versiunile răspîndite realizate de abreviatorii din epoca imperială precum Iustin³^; dar mai cu seamă alegerea de exemple caracteristice. Acest lucru mai ales îi interesa, după cum ştim, pe literaţi. Augustin foloseşte exemple istorice cel puţin la fel de mult ca anecdotele mitologice, evocînd scene celebre sau mari figuri, ataşată fiecare cîte unei teme morale: de cîte ori nu-l vedem reluînd exemplul cu Regulus cel cu suflet mare şi credincios jurămîntului făcut³⁶! Iar alături de Regulus vedem cum se perindă toţi marii bărbaţi ai istoriei, uneori grupaţi, fiecare cu atitu­dinea sa caracteristică, am putea spune cu atributul său.

Se evocă simplitatea Romei de odinioară? Iată plugul lui Cincinnatus, căminul lui Fabricius, cele zece livre de argintărie ale consulului Rufinus³⁷, Scipio, întors din Africa, prea sărac pentru a da zestre fiicei sale³⁸. Virtutea păgînă în ceea ce are ea mai pur? Iată-i pe Camillus, Scipio, din nou Fabri­cius³⁹, apoi Romulus, Numa, Brutus⁴⁰. E nevoie de un criminal grav tarat? Catilina e la îndemînă⁴¹.

Nimic uimitor în constatarea rolului de prim-plan pe care-l joacă la Augustin reminiscenţele din istoria romană, dar în repertoriul său figurează, deşi mai estompată, şi istoria greacă. Bunăoară, el redă într-un rînd anecdota cu Temistocle, care, invitat să cînte la liră, se recuză, mărturiseşte că nu se

³³ O studiez infra, partea a treia, pp. 373-377.

³⁴ Programul lor va fi indicat infra, partea a treia, pp. 338-340.

³⁵ Cetatea lui Dumnezeu 4, 6, P.L., voi. XLII, c. 116: împrumută din prefaţa lui Iustin (1,1) o viziune de ansamblu asupra evoluţiei societăţii omeneşti pornind de la regalitatea patriarhală.

³⁶ Cetatea lui Dumnezeu 1, 15, c. 28-30; 1, 24, c. 37; 2, 23,1, c. 70; 3, 18,1, c. 99; 3, 20, c. 102; Scrisoarea 125, 3, P.L., voi. XXXIII, c. 475 etc. ...

³⁷ Scrisoarea 104, 2 (6), P.L., voi. XXXIII, c. 390. Bineînţeles că aceleaşi exemple revin la nesfîrşit: Regulus, Cincinnatus şi Fabricius în Cetatea lui Dumnezeu 5, 18, 2, c. 164; Fabricius, Fabius, Scipio şi Regulus în Contra lulianum Pelagianum 4, 3 (17), P.L., voi. XLIV, c. 745.

³⁸ De opere monachorum 25 (32), P.L., voi. XL, c. 572.

³⁹ Contra lulianum 4, 3 (26), P.L., voi. XLIV, c. 751.

⁴⁰ Scrisoarea 138, 2 (10), P.L., voi. XXXIII, c. 529.

⁴¹ Scrisoarea 167, 2 (7-8), ibid., c. 736.

pricepe, iar, cînd e întrebat „dar la ce te pricepi?", replică mîndru: „din mică, să-mi fac patria mare", rempublicam exparva magnam facere⁴²; amin­teşte legenda lui Milon din Crotona, care se antrenează să ridice în braţe un viţel⁴³; pe cea a sinuciderii lui Kleombrotos din Ambracia⁴⁴. Anecdota carac­teristică este cîteodată anonimă, precum aceea a ateniencei care, pentru că se antrenase să bea cucută, scapă de moartea rituală⁴⁵.

Toate acestea ne dau o idee destul de limpede despre natura culturii istorice a unui literat al decadenţei, cultură de ordin inferior şi care stă sub înrîurirea tiranică a educaţiei literare. Ne putem reprezenta cu destulă exac­titate în ce fel se dobîndea această erudiţie istorică.

Constatăm mai întîi că multe din anecdotele care se întâlnesc la Augustin au fost folosite cu mult înaintea lui de alţi oratori, preocupaţi să-şi înfrumu­seţeze discursurile cu exempla istorice. E îndreptăţit sa credem, cînd de pildă întîlnim una dintre ele la un autor clasic precum Cicero⁴⁶, că memoria lui Augustin o va fi preluat de aici, şi nu din vreo sursă propriu-zis istorică. Alte anecdote se găseau reunite în culegeri întocmite pentru uzul retorilor, pre­cum aceea a lui Valerius Maximus; dacă un exemplu dat de Augustin nu e luat din vreun autor care l-a folosit înaintea sa, atunci e probabil că provine din aceste manuale⁴⁷.

Alteori, face istorie nu ca retor, ci ca gramatician: povestind legenda regelui Codrus, încheie spunînd: de aici expresia lui Vergiliu: et iurgia Codri „invectivele lui Codrus" (Bucolicele 5, II)⁴⁸. Anecdota istorică stă aici în legătură cu comentariul poetului clasic. Dacă ţinem cont de rolul important al acestor trei categorii de surse, rămîne destul de puţin de pus pe seama lecturii directe a adevăraţilor istorici.

Să adăugăm istoriei propriu-zise istoria filozofiei, care ni se înfăţişează într-o lumină similară: e destul de uşor de determinat rolul ce revine stu­diilor speciale ale Sfîntului Augustin. Cînd, bunăoară, în cartea a XIX-a a Cetăţii lui Dumnezeu se apucă să întocmească un catalog al tuturor şcolilor

⁴² Scrisoarea 118, 3 (13),