Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

42

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

şi literatura eline. Ce valoare să atribuim tuturor acestor cuvinte greceşti comentate de Augustin? Cicero şi, mai aproape de el, Sfîntul Ieronim îşi presară în mod obişnuit latina (mai ales în scrisori) cu termeni greceşti; se servesc de aceştia pentru a reda anumite subtilităţi ale gîndirii, unde greaca, cu vocabularul ei mai bogat şi mai precis, suplineşte sărăcia limbii latine¹²; o atare întrebuinţare atestă profunzimea şi autenticitatea cunoştinţelor lor de limbă greacă şi dovedeşte că ei gîndesc la fel de bine în greceşte ca şi în latină, că greaca face parte integrantă din cultura lor. Augustin foloseşte uneori, în acelaşi scop expresiv, termeni greceşti, ca de pildă în De Trinitate, cînd vrea să precizeze sensul pe care-l atribuie cuvîntului ambiguu vita:

quam vitam Graeci non ^cofiv, sed (3iov vocant „vitam" « viaţă'» pe care grecii o numesc nu ^coriv, ci piov¹³. -

Dacă e să mă iau însă după extrasele mele, asemenea utilizări sînt la el extrem de rare. Cuvintele greceşti apar cu mult mai puţin firesc de sub pana sa decît de sub cea a Sfîntului Ieronim, întrebuinţarea pe care le-o dă fiind mai mult didactică sau tehnică decît literară. Pe de altă parte, examinîndu-le mai îndeaproape, se constată că numărul lor e mai puţin însemnat decît pare: am remarcat, mai întîi, că Sfântul Augustin recurge în mod repetat la aceleaşi cuvinte şi aceleaşi explicaţii¹⁴; apoi, că o bună parte dintre ele se distribuie în patru categorii, şi anume:

a) Cuvinte cu totul elementare, care nu presupun decît o cunoaştere minimă a limbii: ini, super „peste, deasupra"; tiq, quis „cineva"; xod, et „şi"; ăno, ab „de la"; âyaQoq „bun"; kockoc; „rău" etc. ...¹⁵

b) Etimologii de tipul: philosophia, amor sapientiae „dragostea de înţelep­ciune" ; canini philosophi, hoc est cynici „cîinii filozofi adică (filozofii) cinici"; plătea a latitudine ... quoniam Graece nlaxv, latum „piaţă [vine] de la lărgime pentru că în greceşte nkaxxi înseamnă « larg »"¹⁶. Aş putea cita foarte multe asemenea exemple. N-ar trebui să le atribuim o mare valoare: mulţi oameni din zilele noastre cunosc etimologia cuvintelor „petrol" sau „barometru", fără ca prin aceasta cultura lor clasică să depăşească ceea ce se poate spicui dintr-un dicţionar elementar. Or, căutarea etimologiilor era

¹² Pentru Sfîntul Ieronim, Scrisorile 36, 1, 3; 40, 1, 2; 41, 3, 2; exemple frumoase în Scrisoarea 50,1,2 etc. ...

¹³ De Trinitate 12, 7(11), P.L., voi. XLII, c. 1004.

¹⁴ Astfel, Xccxpeia revine întruna sub pana sa: Cetatea lui Dumnezeu 5, 15, P.L., vol.XLI.c. 160;6,prae/.,c. 173; 7, 32, c. 221; 10,1, 2, c. 278; 10, 1, 3, c. 279; 10,3,2, c. 280; 19, 17, c. 646; Scrisoarea 170, 2-3, P.L., voi. XXXIII, c. 749 etc. ...

¹⁵ Cetatea lui Dumnezeu 19, 19, P.L., voi. XLI, c. 647; De magistro 5 (15), P.L., voi. XXXII, c. 1203; De consensu Evangelistarum 1, 18 (26), voi. XXXIV, c. 1053 etc. ...

¹⁶ Confesiuni 3, 4 (8), p. 50 Lab. (cf. şi partea a doua, p. 145, n. 20); Cetatea lui Dumnezeu 14, 20, P.L., voi. XLI, c. 428; Enarratio in Psalmum 118, 10, 6, P.L., voi. XXXVII, c. 1527.

GREACA

43

unul dintre exerciţiile predilecte ale gramaticianului şi ale omului de litere antic¹⁷; lexicoanele şcolare de tipul celui al lui Nonius Marcellus, comen­tariile lui Servius sau ale lui Donatus cuprind o mulţime de informaţii de acest gen, adesea fanteziste de altfel. Nu trebuie, aşadar, socotite drept o dovadă a unei cunoaşteri profunde a limbii greceşti ceea ce la Augustin sînt simple amintiri din şcoală sau erudiţie de mîna a doua¹⁸.

c) Termeni tehnici de gramatică, retorică şi filozofie, precum âvaXoyia „analogie", rythmus „ritm", nâQoq „pasiune, patimă" sau draxGaa, „absenţa pasiunii"¹⁹. Aceşti termeni tehnici, de obîrşie greacă, fuseseră latinizaţi, dar, cum se observă încă la Cicero/chiar cei care discutau în latină reaminteau de fiecare dată, spre a-şi lămuri vocabularul, denumirile originare greceşti²⁰.

d) în sfîrşit, termeni proprii limbajului creştin, „cristianisme nemij­locite'.': xpîo|ia, unctio, unde Christus „ungere, cel uns, de unde Christos"; ouaioc, essentia „esenţă, existenţă"; uccpTOpia, testimonia „mărturii"; aicovtoţ, aeternus „veşnic"; aj^zkoq, nuntius „mesager"; A.6yo<;, ratio et verbum „raţiune şi cuvînt"; A.ccTpria „ritual", eiâoePeia „pietate", 9eoae(îeia „vene­rare" etc.²¹. Pentru a cunoaşte etimologia tuturor acestor cuvinte (dintre care, de altfel, multe treceau în latina ecleziastică) nu era defel nevoie de un studiu direct al limbii greceşti; cunoaşterea lor trebuia să facă parte din tradiţia creştină; toţi clericii şi mulţi dintre credincioşii obişnuiţi trebuiau sau puteau lesne să o dobîndească.

Fireşte, vocabularul grecesc al Sfîntului Augustin nu se rezumă la atît. Repet, nu susţin că nu cunoştea limba greacă, cred doar că probabil nu ştia multă. Sînt de acord cu Reuter²² că, „la nevoie, Augustin ar fi putut, nu fără greutate de altfel, să citească în greacă o lucrare întreagă"; ceea ce mi se pare însă hotărîtor este că pînă în prezent nu s-a putut face dovada că ar fi

¹⁷ Voi reveni asupra chestiunii, cf. infra, pp. 61, 114.

¹⁸ Dovada ne-o dă uneori chiar el; astfel, Cetatea lui Dumnezeu 18,5, P.L., voi. XLI, c. 563: zice că a găsit la Varro etimologiapentru Serapis (cropoq „urnă" + ^tAtu<; „[boul sacru] Apis": Augustin nu pare a bănui că genitivul lui ~km.c, nu e, ca în latină, Apis, ci

,¹⁹ De musica 1, 12 (23), P.L., voi. XXXII, c. 1097; 3, 1 (2), c. 1115; Cetatea lui Dumnezeu 8, 17, \,P.L., voi. XLI, c. 242; 14, 9, 4, c. 415 etc. ...

²⁰ Şi aici e adesea uşor de dovedit că erudiţia greacă a lui Augustin este la a doua mînă; mai ales vocabularul său filozofic vine de la Cicero: Cetatea lui Dumnezeu 14, 15, c 408 (pentru echivalenţa 7iă8r|: perturbationes „tulburări sufleteşti", „patimi", trimite expres la Cicero, Tusculanae 4, 4 [10]; id., 19,4, 2, c. 628; opur): appetitus „dorinţă", vine din Defînibus 5, 6 [17] etc. ...).

²¹ De consensu Evangelistarum 1, 13 (20), P.L., voi. XXXIV, c. 1051; Cetatea lui DumnezeuM, 2, P.L., voi. XLI, c. 350; Enarratio in Psalmum 118, 9, 2, P.L., voi. XXXVH, ^c- 1523 etc. ... (revine de şase ori în aceeaşi enarratio); Cetatea lui Dumnezeu 16, 26, 2, ^c- 506; 15, 23, 1, c. 468; De diversis quaestionibusLXXX1II 63, P.L., voi. XL, c. 54; Cetatea lui Dumnezeu 10, 1,3, c. 279; Scrisoarea 167, 3 (11), P.L., voi. XXXIII, c. 737; etc. ... Numeroase exemple (preluate din Predici) ap. Mohrmann, Sondersprache, pp. 69 şi urm.

²² Augustinische Studien, p. 179.

44

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

citit în originalul grecesc fie şi o singură lucrare pe care să nu o fi citit deja în traducere latină²³. Textele invocate mai sus ne-au arătat că era capabil să verifice, ba chiar să şi corecteze după original versiunea latină, însă niciodată nu-l găsim faţă-n faţă doar cu originalul.

Care sînt, de fapt, autorii greci pe care constatăm că-i citeşte? Clasicii, pe care a trebuit să-i studieze în copilărie la grammaticus, n-au lăsat nici o urmă semnificativă²⁴: dovadă, în treacăt fie spus, că-i asimilase destul de nesatisfăcător.

Platon²⁵ ? Citează de cel puţin nouă ori Timaios, dar o face o dată după traducerea lui Cicero²⁶ şi de opt ori după cea a lui Chalcidius²⁷; citează de patru ori Phaidon^1%, dar ştim că exista o traducere a acestuia făcută de Apuleius²⁹. Toate celelalte aluzii la Platon sau citate din operele sale sînt la a doua mînă şi provin de la Cicero³⁰.

Aristotel ? Singura lui scriere pe care în mod sigur a citit-o sînt Cate-goriileⁿ; or, exista o versiune latină a ei, însoţită de un comentariu în opt cărţi, datorată lui Marius Victorinus³²; probabil că de aici o va fi studiat³³. Dacă Augustin citează scrierea 7tepi îcoanoi) (pe care o crede a lui Platon), o face după traducerea lui Apuleius³⁴.

²³ Rămîne totuşi o problemă în legătură cu Panarion-n\ lui Epifanes, citat adesea de Augustin în De haeresibus. L-a citit oare în greacă? (cf. discuţia lui Angus, Sources, pp. 267-268; Scrisoarea 222, 2, P.L., voi. XXXIH, c. 999).

²⁴ Combes, Saint Augustin et la culture dassique, p. 12 (aluzie la cîinele lui Ulise: De quantitate animae 26 [50], P.L., voi. XXXII, c. 1064; 28 [54], c. 1066; De musica 1, 4 [8], ibid., c. 1087; nu face decît o singură dată trimitere expresă la textul lui Homer [Y, 302-305], dar o face pentru a-l comenta pe Vergiliu: Cetatea lui Dumnezeu 3, 2, P.L., voi. XLI, c. 80).

²⁵ Despre Augustin şi Platon cf. finalmente Henry, Plotin et l'Occident, pp. 125-l26 (bibliografia chestiunii, p. 125, n. 1).

²⁶ Cetatea lui Dumnezeu 13, 16, 2, P.L., voi. XLI, c. 388; înainte de a-şi începe citatul, Augustin indică sursa: nempe Platonis haec verba sunt, sicut ea Cicero in latinum vertit... „evident aceştia sînt termenii folosiţi de Platon, în forma în care Cicero i-a tradus în latină".

²⁷ A se vedea referinţele adunate de Combes, Saint Augustin et la culture dassique, p. 14, n. 5; de adăugat De consensu Evangelistarum 1,35 (51), P.L., voi. XXXIV, c. 1070.

²⁸ Combes, p. 14, n. 6.

²⁹ Sidonius Apollinaris, Scrisorile 2, 9, 5 (cf. Priscian, Keil, 2, pp. 511 şi 520).

³⁰ Combes, p. 14, n. 7-9; de adăugat Cetatea lui Dumnezeu 14, 8, 3, P.L., voi. XLI, c. 413: Tusculanae 3, 32 (77).

³¹ Confesiuni 4, 16 (28), p. 86 Lab. Aluziile la itepi âpniŢveiaţ şi la Topice pe care unii au vrut să le identifice la Augustin mi se par inconsistente (Combes, p. 14, n. 11).

³² Cf. Schanz,4, 1, § 830.

³³ Bomer, Lateinische Neuplatonismus, pp. 87-96.

³⁴ Cetatea lui Dumnezeu 4, 2, P.L., voi. XLI, c. 113: ... quae uno loco Apuleius breviter stringit in eo libro qui de Mundo scripsit „ pe care Apuleius le reuneşte concentrîndu-le într-un pasaj din cartea sa Despre univers"; Predica 242, 8 (8), P.L., voi. XXXVIII, c. 1137 (Augustin atribuie aici jtepi îcoaucn) lui Platon).

GREACA

45

Tot în textul latin al lui Marius Victorinus³⁵ a citit Sfîntul Augustin, către 386, şi acele „cărţi platoniciene" care au avut asupra convertirii sale o influenţă atît de decisivă. După multe discuţii purtate cu privire la natura acestor scrieri, pare acum sigur că e vorba de o parte a Enneadelor lui Plotin³⁶.

Mult mai tîrziu, pe vremea cînd aduna materiale pentru Cetatea lui Dumnezeu, Augustin a recitit Enneadele; el le foloseşte³⁷, şi chiar citează din ele cîteva pasaje. Oricît ar fi de scurte, geniul literar al lui Augustin pare să-şi fi pus amprenta asupra lor³⁸. Să tragem oare de aici concluzia că în 415, mai bine înzestrat decît în 386, îl citea pe Plotin în original şi traducea direct³⁹? Ar însemna, după părerea mea, să riscăm prea mult; aşa cum îmi reprezint eu viaţa atît de activă⁴⁰ a lui Augustin, nu prea văd cînd anume ar fi găsit timpul necesar să se reapuce de greacă şi să-şi perfecţioneze cunoş­tinţele în acest domeniu⁴¹. Pe de altă parte, de ce n-ar fi corectat pur şi simplu versiunea lui Victorinus⁴²? Nimic nu ne sileşte să credem că ar fi

³⁵ Confesiuni 8, 2 (3), p. 177 Lab: ...legisse me quosdam libros Platonicorum, quos Victorinus quondam rhetor urbis Romae... in latinam linguam transtulisset „...am citit cîteva cărţi ale platonicienilor, traduse în latină de [Marius] Victorinus, odinioară retor în oraşul Roma".

³⁶ Pe urmele lui Grandgeorge şi Bouillet, Alfaric încercase să întocmească lista tratatelor lui Plotin pe care Augustin pare să le fi citit (Evolution intellectuelle, pp. 375-376). împotriva sa, Theiler a vrut să demonstreze că Augustin l-a citit nu pe Plotin, ci pe Porphyrios, întrucît Marius Victorinus nu l-ar fi tradus decît pe acesta din urmă {Porphyrios und Augustin, îndeosebi pp. 2-3). Iată însă că teza lui Theiler este subminată, la rîndul ei, de criticile solide şi nuanţate ale lui Henry {Plotin et VOccident, îndeosebi pp. 19-21,46-47,95,210-222); Victorinus a tradus cu siguranţă măcar o parte din Enneade, aceasta fiind traducerea pe care a studiat-o Augustin; ea cuprindea cel puţin tratatul Despre frumos {Enneade 1, 6) şi tratatul Despre cele trei ipostaze {Enneade 5, 1); Henry, op. cit., pp. 104-l24, 143-l45.

³⁷ Vezi apropierile stabilite de Henry, Plotin et l'Occident, pp. 122-l30.

³⁸ Id., pp. 107 şi 122-l23 (cf. p. 138): Cetatea lui Dumnezeu 9, 17 = Enneade 1, 6, 8, 16-27; Cetatea lui Dumnezeu 10, 14 = Enneade 3, 2, 18-29.

³⁹ Cum propune Henry, id., pp. 133-l37, 322, de altfel în mod ipotetic şi prudent: „dacă Augustin nu cunoştea greaca în 386, e oare sigur că nu o cunoştea nici în 415?" (id., p. 134). Cf. şi recenzia lui Nicolau, p. 413.

⁴⁰ Cf. partea a treia, p. 295, n. 12.

⁴¹ Salaville {Connaissance du grec, p. 393) presupune că Augustin se putea perfecţiona în greacă în răstimpul 39l-396, pe lîngă episcopul său Valerius, grec de origine (Possidius, Vita 5, P.L., voi. XXXII, c. 37). Ipoteza e ingenioasă, dar gratuită. Sfîntul Augustin avea pe atunci îndatoriri mai urgente: cf. partea a treia, p. 345.

⁴² Mai este o direcţie în care ar trebui cercetat: la Hippona, Augustin nu e singur, ci înconjurat de o întreagă comunitate monastică ce se îndeletniceşte, sub îndrumarea sa, cu munca intelectuală (cf. Mellet, ltineraire et ideal monastique, pp. 123-l29). N-ar trebui să ne gîndim oare şi la resursele muncii în echipă? Nu va fi fost printre aceşti călugări vreunul care să fi ştiut greceşte şi să-şi fi ajutat episcopul în revizuirea textelor? în acea vreme, se găseau în Africa numeroşi greci (cf. Reuter, Augustinische Studien, pp. 180-l81; Thieling, Der Hellenismus in Klein Afrika; Lapeyre, Fulgence de Ruspe, pp. 90-91); cf. De gestis

46

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

făcut în cazul lui Plotin mai mult decît a făcut în cazul Bibliei, pe care în mod normal o citeşte în latină şi, după cum am amintit, se referă la textul grecesc numai cînd şi cînd, pentru emendatio la traducerea latină.

După Plotin, dintre neoplatonicieni Augustin îl citează cel mai frecvent⁴³ pe Porphyrios. în mod sigur, l-a citit în traducere, cum de altfel o şi spune răspicat, cel puţin o dată⁴⁴. Tot în latină, într-o traducere atribuită mult timp lui Apuleius, a citit Asclepius⁴⁵. Cît despre Oracolele sibiline, a făcut cunoştinţă cu o parte din ele întîi dintr-o versiune latină anonimă, destul de imperfectă, în versuri incorecte şi şchioape; mai tîrziu, i-a ajuns în mîini textul grecesc, în care a putut să constate că unele din aceste profeţii erau în acrostihuri; citează şi o altă traducere a lor, în versuri de astă dată corecte şi care se străduiesc să păstreze această particularitate a originalului⁴⁶, fără să spună însă că el ar fi autorul traducerii; mai departe, citează un alt oracol sibilin, dar la a doua mînă, prin Lactanţiu, a cărui traducere o reproduce⁴⁷.

în ce priveşte autorii creştini, s-a recunoscut de mult timp că nu i-a studiat decît pe Părinţii latini, iar dintre cei greci numai pe cei ce fuseseră traduşi în latină. Sfîntului Ieronim, care-i vorbeşte despre polemica orige-nistă, Augustin îi răspunde ca unul care nu l-a citit niciodată în original pe marele învăţat alexandrin; el îi^%cere să scrie o carte despre doctrinele primej­dioase ale ereticilor orientali, carte ce va fi de folos tuturor celor (printre care se aşază, după cît se pare, şi pe sine) care nu pot să le cunoască direct din lipsă de timp sau pentru că nu cunosc limba greacă, aut non valent propter alienăm linguam tam multa legere atque cognoscere „sau nu pot citi şi afla atît de multe lucruri, pentru că sînt scrise într-o limbă străină"⁴⁸; tot ce ştie

Pelagii 32 (57), P.L., voi. XLIV, c. 352: un anume Charus, cetăţean al Hipponei, este diacon în ţinuturile greceşti, quemdam Charum nostrum Hipponensem civem, orientalem autem diaconum „un anume Charus, cetăţean din Hippona noastră, dar diacon în regiunea de răsărit [Grecia]".

⁴³ Vezi referinţele date de Combes, p. 17, n. 4-9; de adăugat De consensu Evangelis-tarum 1, 15 (23), P.L., voi. XXXIV, c. 1052 (şi, fără îndoială, şi 1, 23 [35 începutul], c. 1058).

⁴⁴ Cetatea lui Dumnezeu 19, 23, \,P.L., voi. XLI, c. 650: nam in libris quos eKĂoyicov
„căci în cărţile pe care le numeşte « Din [spusele] celor versaţi în filozofie »... ca să reiau chiar cuvintele lui, în forma în care au fost traduse din greacă în latină"...

⁴⁵ Id., 8, 23-26, c. 247-254; cf. 8, 23, 1, c. 247: huius fegyptii verba sicut in nostram linguam interpretata sunt ponam „voi reproduce cuvintele acelui egiptean aşa cum au fost ele traduse în limba noastră".

⁴⁶ W., 18,23, l,c. 579-580.

⁴⁷ Id., 18, 23, 2, c. 580-581. Sfîntul Augustin îl citează o dată pe Iosephus (Scrisoarea 199, 9 [30], P.L., voi. XXXIII, c. 916), pe care l-ar fi putut citi în latineşte, în traducerea lui Ps. Hegesip (Schanz, 4, 1, § 811).

⁴⁸ Scrisoarea 40, 6 (9), P.L., voi. XXXIII, c. 158.

GREACA

47

despre Origene îi vine din a doua mînă. Pentru Eusebiu, pe care l-a utilizat mult, face trimitere el însuşi la versiunea lui Ieronim şi la cea a lui Rufinus⁴⁹.

Cînd controversa pelagiană i-a atras atenţia asupra unora dintre lucrările Sfîntului Grigore din Nazianz, ale Sfîntului Vasile şi ale Sfîntului Ioan Chrysostomos, n-a recurs la greacă decît în cazuri excepţionale, pentru a preciza cîteva scurte pasaje; în mod normal, le citeşte şi le citează în latină. Am izbutit să identificăm textul pe care l-a avut sub ochi⁵⁰; pentru Grigore din Nazianz⁵¹, este vorba de textul celor Nouă predici traduse de Rufinus⁵²; pentru Omilia către neofiţi a lui Ioan Chrysostomos, a citit versiunea diaconului pelagian Anianus din Celeda⁵³.

E de prisos să mai stăruim. Se vede în ce limite, relativ înguste, se mişcă elenismul Sfîntului Augustin. Ştie, de bună seamă, destulă greacă spre a se putea folosi de ea în munca ştiinţifică pentru cîte o succintă verificare în original, dar n-are acces — vreau să spun un acces lesnicios — la comorile elenismului; nu-i cunoaşte deloc pe clasicii greci; iar dintre scrierile filo­zofilor păgîni, ca şi dintre cele ale Părinţilor Bisericii de răsărit, nu le-a folosit decît pe cele pentru care exista o traducere latinească. întreaga cultură intelectuală a Sfîntului Augustin este de limbă latină.

IV

Acest fapt merita să fie stabilit cu claritate. Prin el, surprindem unul dintre aspectele cele mai importante ale istoriei culturii antice: uitarea limbii greceşti în Occident. Lucrul acesta merită o clipă de cugetare. Ruperea unităţii mediteraneene, separaţia (relativă, căci nimic nu trebuie exagerat) dintre Orientul grecesc şi Occidentul latin — fapt fundamental, ce avea să domine istoria Europei medievale — au avut loc ori s-au pregătit la sfîrşitul Antichităţii. Ele nu au fost mai puţin limpezi pe tărîm cultural decît în domeniile religios şi politic; iar, pe acest plan cultural, unul dintre cele mai

⁴⁹ Cf. partea a treia, p. 340.

⁵⁰ Exceptîndu-l pe cel referitor la Sfîntul Vasile: Augustin reproduce mai întîi citatele date din acesta de Iulian din ^clanum (Contra lulianum, 1, 5 [16-l7] P.L., voi. XLIV, c 650-651), apoi traduce două pasaje (id., 1, 5 [18], c. 652 = Sfîntul Vasile, Omilia despre post 1, 3, P.G., voi. XXXI, c. 167A; 1, 4, c. 167B); traduce din greacă, dar anterior citise textul într-o versiune latinească, necunoscută din altă parte: quod etsi reperi inter-pretatum tamen... verbum malui transferre de graeco „pe care, deşi l-am găsit tradus, totuşi... am preferat să transpun termenul din limba greacă".

⁵¹ Pe care de altfel îl confundă cu Grigore al Nyssei: se vede că Părinţii greci îi erau puţin cunoscuţi: Contra lulianum Pelagianum 1, 5 (19), P. L., voi. XLIV, c. 652.

⁵² Cf. tabla de concordanţe întocmită de Engelbrecht în ediţia sa a traducerii lui Rufinus, CSEL, voi. XXXVI, partea I, p. 288.

⁵³ Cf. Schanz, 4, 2, § 1204, p. 511 (referinţa exactă la textul lui Augustin este: Contra lulianum 1, 6 [21 şi 26], P.L., voi. XLIV, c. 654 şi 658).

48

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

caracteristice simptome⁵⁴ a fost cu siguranţă uitarea limbii greceşti, faptul că Occidentul încetează puţin cîte puţin să mai aibă cu spiritualitatea elină un contact profund şi permanent⁵⁵.

Căci altădată avusese un atare contact. Să urcăm către obîrşii; să evocăm, de pildă, generaţia lui Scipio Africanul; putem spune fără exagerare că, de fapt, cultura intelectuală a unui roman din acea epocă se măsura după întin­derea cunoştinţelor în domeniul literelor greceşti. A fi cult însemna a cunoaşte greaca⁵⁶. Fără îndoială că în cultura romanilor din secolele al III-lea şi al II-lea intrau numeroase elemente specific naţionale⁵⁷: dreptul, civil şi religios, politica (şi ea presupunea un gen de elocinţă diferit de cel pe care-l preda retorul grec), arta militară, agronomia, toate aparţinînd tradiţiei proprii a aristocraţiei senatoriale, din care_se recruta în esenţă „pătura cultă"⁵⁸. Multă vreme însă, această tradiţie se transmite doar într-un mod eminamente practic, prin exemplu, prin observarea vieţii celor mai în vîrstă, prin educaţia primită în sînul familiei şi pe care o domină figura semeaţă a lui pater familias „ stă-pînul casei"; mai tîrziu (e ceea ce se chema tirocinium fori „ucenicia foru­lui"), prin sfaturile luminate ale unui „patron" cu multă experienţă⁵⁹. în acest răstimp, tot ceea ce era mai specific intelectual, şi diferenţiat ca atare, tot ceea ce în cultură era legat de şcoală, de carte — era, în ansamblu, grecesc.

Lunga perioadă ce se întinde de la mijlocul secolului al III-lea pînă la ultima treime a secolului I înaintea erei noastre reprezintă pentru Roma o îmbogăţire prodigioasă a civilizaţiei sale, sub toate aspectele. îmbogăţire ce

⁵⁴ Dar importanţa ei nu trebuie totuşi exagerată: uitarea limbii greceşti nu e decît o manifestare a tendinţei celor două culturi mediteraneene de a trăi fiecare în mod independent; e un simptom, nu o cauză determinantă. O arată istoria teologiei creştine: cu mult înainte ca biserica latină să fi pierdut acest contact regulat cu cultura greacă, asistăm în ea, de la Tertullian la Sfîntul Ambrozie şi la Sfîntul Leon, la naşterea unei tradiţii teologice autonome; la Roma, nu se gîndeşte în exact aceeaşi atmosferă ca la Antiohia sau Alexandria (cf., de pildă, Reuter, Augustinische Studieri, pp. 221 şi urm.).

⁵⁵ Relaţiile culturale au fost întotdeauna cam unilaterale, latinii fiind cei ce-şi asumau comunicarea cu Orientul. Grecii nu s-au interesat niciodată prea mult de latini, cu excepţia istoricilor. Sub imperiu, doar sistemul de învăţămînt juridic, necesar func­ţionarilor, i-a putut atrage pe greci către studierea latinei. Cf. textele lui Libanios adunate de Miiller, Studentenleben, p. 309.

⁵⁶ Farrington, Primum Graius Homo, pp. 5-7.

⁵⁷ Elemente ce, fără îndoială, nu sînt integral autohtone: cu cît cunoaştem mai bine civilizaţia Romei republicane, cu atît iese mai mult în evidenţă rolul influenţei greceşti exercitate asupra ei, influenţă indirectă prin Etruria şi mai mult influenţă directă din Cumae, Tarent, Syracusa etc. ... (cf. Grenier, Le genie romain, pp. 22-l41; Bayet, Les origines de l'Hercule romain; Saeflung, Le mura repubblicane di Roma; Perret, La legende des origines de Rome etc. ...). în secolul al II-lea însă, toate acestea sînt de mult asimilate, nemaifiind un împrumut din civilizaţia greacă contemporană, aşa cum va fi, de pildă, tehnica retorului.

⁵⁸ Care, fireşte, nu se mărgineşte la aceasta: cf. Guillemin, Le public et la vie litteraire ă Rome, I.

⁵⁹ Gwynn, Roman Education, pp. 1l-21.

GREACA

49

rezultă nu dintr-o activitate creatoare, ci dintr-o „uluitoare uşurinţă de asimi­lare"⁶⁰. Afirmaţia e valabilă în particular pentru cultura intelectuală. De la bătrînul cenzor Appius Claudius Caecus⁶¹ la contemporanii lui Cicero, putem măsura dezvoltarea intelectuală a romanilor după familiarizarea lor crescîndă cu viaţa grecească şi cu limba greacă⁶². Această curbă ascendentă îşi atinge punctul maxim în vremea lui Caesar şi a lui August. Putem măsura prin Cicero profunzimea acestei culturi greceşti. El a avansat în studiul limbii greceşti pe cît o putea face un grec din naştere, pînă la cele mai înalte şcoli de elocinţă şi de filozofie⁶³, iar opera sa atestă cît de mult a asimilat atît limba, cît şi pe clasici. El gîndeşte în greacă; în orice clipă, cuvîntul grecesc, citatul din Homer se strecoară sub pana sa cu o desăvîrşită uşurinţă⁶⁴; nu numai că va traduce în latină mai multe opere greceşti⁶⁵, dar va fi capabil să şi rostească discursuri, să scrie el însuşi direct în limba greacă⁶⁶.

Toate acestea se întîlnesc nu numai la Cicero: cultura greacă, în sensul de­plin al cuvîntului, era generală la toţi romanii cu adevărat culţi din vremea sa.

Curînd însă avea să înceapă reculul. De bună seamă, nu va exista o reac­ţie vizibilă: ştim deja că tradiţia didactică nu va fi întreruptă, Augustin însuşi depinzînd încă de ea. Dar, sub această aparentă continuitate, se va realiza încetul cu încetul o transformare profundă. Limba greacă se învaţă mai departe, dar e cunoscută mai puţin bine; începe să fie uitată; puţin cîte puţin, rolul ei în cultură se diminuează.

Primele indicii ale acestui recul sînt greu de sesizat⁶⁷; să privim însă lucrurile pe un interval mai lung, sărind peste cîteva generaţii. Să vedem la Quintilian: cum stă el cu limba greacă⁶⁸ ?

⁶⁰ Grenier, Genie romain, p. 319; cf., pentru analiza acestor fapte, întreaga parte a doua („Rome, capitale mediterraneenne") a acestei remarcabile cărţi, pp. 139-l78.

⁶¹ Cf. despre acesta Grenier, id., pp. 93-l00.

⁶² Cicero, cînd face în Brutus istoria oratorilor romani, scoate în evidenţă rolul limbii greceşti şi etapele asimilării ei crescînde; astfel, Brutus 107: D. Brutus (consul în 138) .. .erat cum litteris Latinis turn etiam Graecis, ut temporibus illis, eruditus „era, pentru acele vremuri, un bun cunoscător atît al literaturii latine, cît şi al celei greceşti"; 236, M. Piso (consul în 61, prieten din tinereţe al lui Cicero) maxime ex omnibus, qui ante fuerunt, Graecis doctrinis eruditus fuit „dintre toţi [oratorii] care l-au precedat, a fost cel mai erudit în ştiinţele grecilor"; cf. 81, 104, 114, 131, 167, 169, 173, 175, 205, 237, 247.

⁶³ Cf. îndeosebi relatarea pe care ne-o oferă Cicero despre anii săi de învăţătură, Brutus 304-316. Pentru studiul retoricii, cf. teza latină a lui Laurand, De M.T.C. studiis rhetoricis; pentru cel al filozofiei, Laurand, Ciceron, pp. 135-l39.

^M Laurand, Ciceron, pp. 103-l04.

⁶⁵ Traducerea Fenomenelor lui Aratus este o operă de tinereţe (Laurand, id., pp. 1l-l2); cf. şi traducerea Prognosticelor (id., p. 39) şi a unei părţi din Timaios (Cuendet, Ciceron et saint Jerome traducteurs).

⁶⁶ Cicero, Brutus 310, 315 (Cicero declamă în greacă); Plutarh, Cicero 24 (culegere de scrisori greceşti ale lui Cicero).

⁶⁷ Cf. însă Suetoniu, August 89, 2: August nu mai vorbeşte de-acum curent greceşte, nu se încumetă să scrie în această limbă.

⁶⁸ Studierea acestei chestiuni a fost făcută în mod remarcabil de Gwynn, Roman Education, pp. 226-230: nu fac aici decît să-i rezum concluziile.
50

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Negreşit că a studiat-o, şi nu pregetă să prescrie şi altora studierea ei; dar cîtă deosebire faţă de Cicero! Intîlnim la el destule citate greceşti, dar toate sînt simple amintiri din şcoală; nimic nu atestă la Quintilian raporturi fami­liare, cotidiene, cu literatura greacă: „lecturile sale personale sînt aproape exclusiv din limba latină; poeţii şi oratorii greci pe care-i citează sînt cei pe care-i citise şi-i învăţase pe dinafară în şcoală". „Se poate pune în mod legitim întrebarea dacă Quintilian sau oricare din contemporanii săi poseda acea cunoaştere a limbii greceşti pe care o implică politior humanitas « educaţia umanistă mai cizelată » a lui Cicero"⁶⁹...

încă de pe atunci se constată, aşadar, un regres pronunţat. Cauza mi se pare lesne de identificat: e vorba de dezvoltarea literaturii naţionale. Sub imperiu, greaca a dat înapoi în faţa latinei, aşa cum în epoca modernă latina, la rîndul ei, a dat înapoi în faţa francezei (şi a altor limbi moderne)⁷⁰. Dacă pentru un roman din secolul al Il-lea înaintea erei noastre cultura greacă se impunea e pentru că pe atunci nu putea exista o cultură naţională: latina încă nu avea clasici, literatura sa abia se năştea. Mai e de mirare că în aceste condiţii trebuia învăţat de la greci? Ce erau Andronicus sau Ennius în comparaţie cu Homer? Tehnica oratorică nu putea fi studiată decît în limba greacă; marii oratori atici erau singurele modele cu putinţă. Ce să mai spunem atunci despre ştiinţă,istorie, filozofie?

Pe vremea lui Quintilian însă, totul se schimbase: Roma avea de acum literatura sa şi o întreagă cultură naţională: constatăm că în fapt Vergiliu lua locul lui Homer şi în învăţămînt, şi în cultură. Deja la Quintilian, ca mai tîrziu la Sfîntul Augustin, el e cel care răsună în adîncul memoriei şi furni­zează pentru orice ocazie citatul dorit. Terenţiu i-a succedat lui Menandru, Horaţiu l-a întrecut pe Pindar, iar Sallustiu pe Xenofon şi Tucidide. Pentru ştiinţă (sau pentru ceea ce îi ţinea locul) nu existau oare Varro, Celsus, Pliniu ? Pînă şi despre filozofie se putea discuta, graţie lui Cicero, în latină. Pentru a explica toţi aceşti autori, trebuia dezvoltată neapărat, paralel cu învăţămîntul lui ypccuuoctikoi;, o grammatica latină⁷¹.

Fără îndoială, grecii rămîneau dascălii prin excelenţă, iniţiatorii; drept care se păstra intact principiul că trebuia întotdeauna început cu ei... Nu-i de mirare însă că studierea lor nu mai era împinsă atît de departe ca odinioară; o atare necesitate nu se mai făcea simţită la fel de imperios. Era foarte firesc ca un cetăţean roman să posede înainte de toate o cultură latină. Şi apoi, ce povară apăsa de acum asupra copilului şi dascălilor săi: de ce ar fi trebuit

⁶⁹ Gwynn, pp. 227 şi 229.

⁷⁰ Ar fi interesant de prelungit paralela: astfel, aşa cum la Roma învăţămîntul a fost făcut la început în limba greacă, în Franţa el s-a făcut multă vreme doar în latină: Micile şcoli de la Port-Royal au fost primele unde cititul era învăţat de copii în franceză (Sainte-Beuve, Port-Royal, voi. HI, p. 511).

⁷¹ La fel s-a întîmplat cu retorica, după cum vom vedea curînd (infra, pp. 54-55). Suetoniu atribuie această dublă inovaţie lui Q. Caecilius Epirota (textul citat supra, cap. 32, n. 79), datînd-o astfel în vremea lui August.
GREACA

51

şcolarul roman să-i înveţe nu numai pe propriii săi clasici, ci şi pe toţi cei ce alcătuiau ei singuri bagajul colegilor săi din Răsărit? Procesul e evident: pe măsură ce literatura şi cultura latine se dezvoltă, ele se diferenţiază, tind spre autonomie; fiecare progres al lor implică un regres al limbii greceşti.

Ar fi interesant să se încerce urmărirea în detaliu, perioadă cu perioadă, a acestei lente transformări pe care o vedem aproape de punctul de a se încheia o dată cu Sfîntul Augustin. Ea nu s-a petrecut neapărat într-un mod absolut continuu, ci, cum se întîmplă adesea, per corsi eper ricorsi; şi nici în mod omogen în toate zonele mediului cult. Anumite forme speciale de cultură, ca de pildă filozofia, au rămas mult timp mai ataşate tradiţiei greceşti. In pofida succesului Dialogurilor lui Cicero, părea cu neputinţă ca filozofia să fie studiată altfel decît în greacă, şi, dacă-l lăsăm deoparfe pe Seneca⁷², filozofii ieşiţi din mediul roman — cei doi Sextius, Cornutus⁷³, Musonius în secolul I, Marc Aureliu în secolul al Il-lea — vor scrie în greacă. Sfîntul Augustin — faptul e considerabil — va fi primul gînditor care nu numai că nu mai scrie în greceşte, dar la care şi formaţia filozofică se va realiza exclusiv în latină.

La fel s-au petrecut lucrurile la medici; nu trebuie să ne inducă în eroare tratatele de popularizare precum cel al lui Celsus: de-a lungul întregii peri­oade imperiale, medicina a rămas o tehnică de limbă greacă. Abia spre epoca lui Augustin (şi cu deosebire în jurul său în Africa) se înmulţesc lucrările originale, precum şi traducerile de tratate greceşti în limba latină, realizate de autori moderni, mai cu seamă de profesori, arhiatri⁷⁴, indiciu sigur al recu­lului limbii greceşti pe această linie unde îşi menţinuse vreme îndelungată poziţia.

Anumite medii sociale au putut rezista mai mult: aşa va fi fost cazul vechilor familii aristocratice romane, în cadrul cărora respectul mai mare faţă de tradiţie, dăinuirea legăturilor de familie cu Orientul, frecventarea lumii oficiale determină menţinerea pînă în vremea lui Augustin a cunoaş-

⁷² Deşi cultura literară a unui Seneca este deja în mult mai mare măsură latină decît greacă, formaţia sa filozofică rămîne în întregime grecească (Albertini, Composition chei Sineque, pp. 213-215 şi 206-212). Din punct de vedere filozofic, şi Apuleius era de formaţie greacă.

⁷³ Fapt remarcabil, Cornutus a scris în latineşte diferite manuale de gramatică şi retorică, însă opera sa filozofică e compusă în greacă (Schanz, 2, 2, § 451; von Arnim, ap. P.W., c. 2225, Annaeus nr. 5; de Labriolle, Litterature, p. 61).

⁷⁴ Ni se păstrează cîteva fragmente din lucrările medicale latineşti ale lui Vindicianus, comes archiatrorum „membru al colegiului medicilor de prim-rang", care a fost şi proconsul în Africa şi cu care Augustin a avut raporturi de amiciţie {Confesiuni 4, 3 [5], p. 69 Lab.; 7, 6 [8], p. 153): Schanz, 4, 1, § 849 (a tradus îndeosebi din Hipocrate). Elevul său Teodor Priscian, arhiatru şi el şi de asemenea african, şi-a scris în greacă manualul Euporiston libri, dar l-a tradus el însuşi în latină (Schanz, 4, 2, § 1127). Cf. pentru ceilalţi medici de limbă latină din secolul al V-lea: Schanz, 4, 2, § 1127-l131, 1133; şi mai ales traducerile de tratate greceşti: § 1132 (al lui Soranus), § 1134 (al lui Hipocrate), 1135 (al lui Dioscorides).