Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

52

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

GREACA

53

terii limbii greceşti: Symmachus, la drept vorbind, nu ştie prea multă⁷⁵, dar Macrobius⁷⁶, Praetextatus⁷⁷ sînt buni elenişti. Iar dacă Sfîntul Ambrozie⁷⁸, dacă fiicele spirituale ale Sfîntului Ieronim⁷⁹ ştiu greaca mai bine decît Sfîntul Augustin, este fără îndoială pentru că provin din acest mediu aristocratic.

Admiţînd toate aceste excepţii — şi, după cum se vede, ele nu privesc decît cazuri puţin numeroase —, ceea ce am spus despre Sfîntul Augustin rămîne valabil pentru masa contemporanilor săi: la sfîrşitul secolului al IV-lea, cu­noaşterea limbii greceşti este în Occident pe cale de dispariţie; în cultura omului de litere mediu, elenismul e atît de puţin reprezentat, încît nu mai joacă un rol activ. Greaca e o limbă străină, e citită cu dificultate, accesul la litera­tura greacă nu mai e posibil decît prin traduceri. Apariţia de specialişti eleni-zanţi, care se îndeletnicesc cu sporirea numărului acestora, este fenomenul complementar uitării limbii greceşti de către majoritatea publicului. Nu mai este vorba de traduceri făcute de dragul valorii lor pedagogice, exerciţii emina­mente didactice, cum erau cele pe care le recomanda Cicero⁸⁰, ci de acţiuni de editare devenite necesare din pricina ignoranţei publicului. Dacă Augustin a putut să cunoască din filozofia greacă ceva mai mult decît a preluat de la Cicero, o datorează traducerilor lui Victorinus, Apuleius şi Chalcidius.

Aceleaşi servituti apasă asupra mediului ecleziastic latin: Sfîntul Augustin justifică proiectul său de a scrie De Trinitate spunînd: pe această temă, ceea ce există în latină este insuficient sau cu neputinţă de găsit; textele existente în greacă sînt desigur desăvîrşite, dar e atît de greu de găsit pe cineva în stare să le citească şi să le înţeleagă⁸¹!

⁷⁵ Kroll, De Q. Aurelii Symmachi studiis graecis et latinis, p. 98; cf. Scrisoarea 4, 20, unde Symmachus anunţă că se va apuca iar de greacă, pentru că tînărul său fiu urma să înceapă s-o studieze (Seeck, p. 104, r. 35-36: dumfilius meus Graecis litteris initiatur, ego me denuo studiis eius velut aequalis adiunxi „în timp ce fiul meu începe să studieze limba greacă, eu, asemeni unui coleg, m-am alăturat lui"): întocmai cum un tată francez îşi reîmprospătează declinările latineşti cînd fiul său trece într-a şasea...

⁷⁶ S-ar putea, ce-i drept, să existe în cazul acestuia o explicaţie foarte simplă: nu cumva Macrobius este (asemeni lui Claudian) de origine greacă? El ne spune clar că latina nu e limba sa maternă (Saturnalia, prefaţă, 1l-l6).

⁷⁷ Avem de la el o parafrază a Analiticelor lui Aristotel (Schanz, 4, 1, § 824) şi poate că el e autorul scrierii Categoriae ex Aristotele decerptae, atribuită greşit Sfîntului Augustin (id., 4, 2, § 414 la sfîrşit).

⁷⁸ Cf. Palanque, Saint Ambroise, pp. 6-l2.

⁷⁹ Sfîntul Ieronim, Scrisorile 39, 1,2; 108, 28, 2; cf. Gorce, Lectio divina, pp. 114-l16.

⁸⁰ Cicero, De oratore 1, 155-l56. Cf. Cuendet, Ciceron et saint Jerome traducteurs, p. 382; Quintilian, Instituţia oratoria 10, 5, 2-3; Pliniu cel Tînăr, Scrisoarea 7, 9, 2. Sfîntul Ambrozie s-a consacrat şi el acestui exerciţiu tradiţional dacă, aşa cum înclină unii să creadă, el e într-adevăr autorul traducerii din Iosephus atribuite lui Pseudo-Hege-sip (vezi finalmente Palanque, Saint Ambroise, pp. 406, 483).

⁸¹ De Trinitate 3, prooem. (1), P.L., voi. XLII, c. 868-869; cf. şi Scrisoarea 222, 2, P.L., voi. XXXin, c. 999: lui Quodvultdeus, viitorul primat, pe atunci diacon al Cartaginei, care-i cerea să scrie un De haeresibus, Augustin îi recomandă cartea lui Epifanos din Salamina; se oferă să i-o trimită la Cartagina, unde ar fi mai uşor să fie tradusă în latină, qui possit apud Carthaginem in latinam linguam verti facilius atque commodius „care, la Cartagina, ar putea fi tradusă în latină mai uşor şi mai convenabil".

Aşa se explică rolul important pe care-l au începînd cu acea perioadă traducătorii calificaţi. Pe vremea lui Augustin, acest rol îl joacă mai întîi Sfîntul Ieronim şi Rufinus⁸²; rol preluat, spre sfîrşitul vieţii lui, de Marius Mercator şi Ioan Cassian⁸³. Şi la fel se va întîmpla din acel moment la succe­sorii lui Augustin: cu cît se înaintează mai mult spre veacurile întunecate, cu atît mai sumară devine cunoaşterea limbii greceşti. Ce mai ştiu din ea oameni de litere ca Ennodius ori Fortunatus? Sau chiar un erudit cu lecturi întinse, precum Isidor din Sevilla⁸⁴?

Doar grupuri mici sau indivizi izolaţi continuă s-o studieze, dar aceştia sînt consideraţi specialişti care, asemeni lui Victorinus sau Ieronim, consacră o mare parte a activităţii lor efectuării de traduceri: aşa vor fi, în secolul al Vl-lea, Boethius⁸⁵, pe de o parte, iar, pe de alta, Cassiodor şi echipa pe care va fi avut meritul s-o adune în jurul său la Vivarium⁸⁶. Opera lor va avea o importanţă istorică deosebită, mai cu seamă cea a lui Boethius: mai trebuie oare reamintită influenţa acesteia asupra gîndirii medievale ? De aceea, mai toată lumea vede în ei în mod firesc ultimele generaţii de învăţaţi ai Antichi­tăţii. Aici însă, ca şi în alte părţi, nu există o ruptură limpede între Antichitate şi Evul Mediu. Acesta din urmă a fost prea adesea caracterizat prin Graecum est non legitur „e scris în greceşte, deci nu se citeşte"; cei pe care-i numim însă „literaţii decadenţei" au fost nevoiţi şi ei să-şi mărturisească adesea această neputinţă, iar, pe de altă parte, trebuie recunoscut că, în mod desigur discon­tinuu, de-a lungul întregului Ev Mediu au existat ici şi colo mici cercuri privi­legiate în care cunoaşterea limbii greceşti s-a păstrat cu tenacitate⁸⁷,⁸⁸.

⁸² Cf. Schanz, 4, 1, § 968, 971, 974, 977, 980, 995. Sfîntul Ieronim n-a învăţat cu adevărat greaca decît după convertire.

⁸³ Id., 4, 2, § 1191, 1205-l207: Cassian nu este traducător, dar îl reprezintă, aidoma lui Rufinus şi Ieronim, pe occidentalul specializat în raporturile cu Orientul grec, fie că e vorba de a face cunoscută latinilor spiritualitatea Părinţilor pustnici, fie de a-i pune în gardă împotriva ereziei lui Nestorius.

⁸⁴ Ennodius a fost trimis de două ori în misiune (ecleziastică) la Constantinopol (cf. Duchesne, Histoire de l'Eglise 4, 38-39); dar aceasta nu ne dă temei să presupunem (aşa cum face Schanz, 4, 2, p. 313) că ştia limba greacă. Sfîntul Grigore cel Mare, care a fost apocrisar (purtător al răspunsurilor împăratului — n. t.) la Constantinopol, nu cunoştea greaca (Ioan Diaconul, Viaţa Sfîntului Grigore 4, 81, P.L., voi. LXXV, c. 228-229). Pentru Fortunatus, cf. Tardi (Fortunat, pp. 54-55): în ciuda strădaniilor autorului de a dovedi contrariul, este vizibil că Fortunatus nu ştia o boabă de greacă; pentru Isidor, vezi Brehaut, An Enciclopedist ofthe Dark Ages, Isidor ofSeville, p. 35.

⁸⁵ Schanz, 4, 2, § 1080.

⁸⁶ Id., § 1053 şi de Labriolle, Litterature, pp. 675-677.

⁸⁷ Nu trebuie de fapt exagerată ruptura comunicaţiilor intelectuale dintre Orient şi Occident în decursul primei părţi a Evului Mediu; un anumit contact s-a menţinut tot timpul, fie prin Roma, din pricina relaţiilor furtunoase, dar persistente şi fecunde dintre papalitate şi Biserica din Răsărit, fie prin Neapole şi Italia meridională, supusă, de la Iustinian şi pînă la cucerirea normandă, dominaţiei sau cel puţin influenţei bizantine (cf. Steinacker, Romische Kirche und griechischen Sprachkenntnisse des Fruhmittelalters).

⁸⁸ Pentru problema discutată în ultimele cîteva pagini, vezi acum mai ales P. Courcelle, Les lettres grecques en Occident².

CAPITOLUL AL III-LEA

Retorica

RETORICA

55

I. Cea de a doua fază a educaţiei: retorica, învăţămînt teoretic. — II. Şi practic; caracterul său dogmatic şi formal. — III. Vestigii ale acestei tehnici şcolare la Augustin, în invenţie. — IV. Şi mai ales în compoziţie: el com­pune „prost", adică altfel decît~noi; trebuie văzut cum şi de ce. — V. în sfîrşit, în procedeele de stil: corectitudinea (bene latine loqui), ritmul, ornamentele.

I

Continuînd ciclul normal al studiilor, Sfîntul Augustin, după terminarea şcolii gramaticianului (grammaticus), se duce la Madaura şi apoi la Cartagina pentru a urma şcoala retorului¹. înţelegem că părinţii săi au ţinut, în pofida a numeroase dificultăţi materiale, să-i asigure posibilitatea s-o facă: la retor, se dobîndea de fapt esenţialul formaţiei unui literat; gramaticianul nu făcea decît să aşeze temeliile, să pregătească materiale; doar retorul putea să termine edificiul culturii; abia graţie lecţiilor sale putea cineva să devină ceea ce toată lumea rîvnea să fie: un orator, vir eloquentissimus „un foarte bun vorbitor".

Sarcina proprie retorului² este, într-adevăr, de a preda elocinţa. învăţă­mînt deopotrivă teoretic şi practic. Teoria era de mult fixată: cea care se preda în secolul al IV-lea era aceeaşi retorică pe care şcoala greacă, de la sofişti şi Isocrate la Hermagoras, o desprinsese treptat din experienţă şi o codificase; aceeaşi care, în secolul al II-lea î. Cr., a fost dezvăluită oratorilor romani, fiind curînd adoptată de ei cu entuziasm. Aici ca şi în alte domenii, tradiţia şcolară romană s-a mulţumit să asimileze, fără a o modifica substan­ţial, tehnica grecească. Singurul efort creator a fost cel de a pune la punct vocabularul necesar pentru ca predarea acestei ştiinţe, realizată la început numai în greacă, să se poată face în latină.

¹ Confesiuni 2, 3 (5), p. 32 Lab.; 3, 3 (6)-4 (7), pp. 48-49.

² Căci, după cum ştim, predarea literaturii (explicarea clasicilor şi îndeosebi a proza­torilor) îşi afla loc şi în activitatea sa, dar cu aceasta el nu făcea decît să continue munca gramaticianului. Cf. supra, notele 23 (p. 24), 37 (p. 26), 67 (p. 31).

Acest efort de adaptare, încercat mai întîi în şcoala lui Plotius Gallus³, a fost realizat în chip definitiv de Cicero⁴: de la De inventione la Orator, el a izbutit nu doar să creeze limbajul necesar, ci să şi furnizeze învăţămîntului manualele indispensabile: aşa se face că a devenit curînd⁵ maestrul necon­testat al retorilor latini. Discursurile sale furnizau şcolii modele strălucite, făcînd de prisos recurgerea la modelele greceşti⁶; diversele sale tratate erau principala sursă⁷ din care se scoteau pe mai departe principiile acestei arte. Oricare va fi fost în decursul veacurilor influenţa diverşilor alţi maeştri⁸, este sigur că, pe timpul lui Augustin, Cicero rămînea — sau redevenise⁹ — maestrul prin excelenţă. La şcoala lui l-au îndrumat dascălii din Cartagina să studieze tehnica oratorică¹⁰; tot pe Cicero l-a luat drept bază a sistemului său de învăţămînt cînd, la rîndu-i, a devenit retor¹¹.

Fie-mi îngăduit să nu intru într-o analiză detaliată a conţinutului acestui învăţămînt, fiind de ajuns această referire generală la Retorica lui Cicero; e vorba, de altminteri, de lucruri bine ştiute, cel puţin în linii mari¹². Voi

³ într-adevăr, L. Plotius Gallus este cel ce a deschis în primii ani ai secolului I î.Cr. prima şcoală latină de retorică. Această creaţie era de inspiraţie democratică (Plotius era un client al lui Marius), lovindu-se de vetoul aristocraţilor (şcoala a fost închisă în anul 92, printr-un edict al cenzorilor). Cf. Gwynn, Roman Education, pp. 60-66; Carcopino, Histoire romaine, voi. II, 1, p. 347. Tratatul de retorică Ad Herennium pare să aparţină acestei şcoli (Gwynn, pp. 66-69).

⁴ Cf. Stroux, Romische Rhetorik.

⁵ Suetoniu, după cum aminteam (supra, p. 32, n. 79), datează de la Q. Caecilius Epirota, care preda în timpul lui August, triumful definitiv al retoricii latine (primus dicitur ex tempore latine disputasse „se spune că el este primul care a organizat dezbateri pe teme retorice în latină").

⁶ Quintilian, Institutio oratoria 10, 1, 105-l12.

⁷ Ele se cereau însă completate, mai ales cu studiul figurilor: de aici, manuale ca acelea ale lui Aquila Romanus, Iulius Rufinianus (Schanz, 4, 1, § 837-838); cf. pentru progymnasmata „exerciţii pregătitoare, exerciţii retorice, declamaţii" pe cel al lui Emporius (id., 4,2, § 1125).

⁸ De pildă, Quintilian: Augustin nu pare să-l fi cunoscut. Apropierile stabilite de Francey, Les idees litteraires de saint Augustin, pp. 39-41, nu par probante: a) tema vir bonus dicendi peritus „om bun şi priceput la vorbă" este banală (cf. Cicero, De oratore 2, 85; Seneca cel Bătrîn, Controversiae I, praef, 9); b) necesitatea clarităţii este preconizată cel puţin la fel de explicit de Cicero (De oratore 3, 48-51) ca şi de Quintilian.

⁹ Posedăm însă diverse manuale de retorică generală elaborate în secolele al IV-lea—al V-lea: cele ale lui Chirius Fortunatianus, Sulpicius Victor, Iulius Victor, Satius Severianus (Schanz, 4, 1, § 840-842; 4, 2, § 1124).

¹⁰ De utilitate credendi 1 (16), P.L., voi. XLII, c. 76; Confesiuni 3, 4 (7) p. 49 Lab.

¹¹ Trag această concluzie din De cura pro mortuis gerenda 11, (13), P.L., voi. XL, c. 602: Augustin povesteşte aici cum vechiul său elev Eulogius, devenit retor al Cartaginei, l-a văzut pe el, Augustin, apărîndu-i în vis şi explicîndu-i un pasaj dificil din rhetoricos Ciceronis libros „lucrările de retorică ale lui Cicero", pe care trebuia să-l explice în lecţia de a doua zi.

¹² Pentru o expunere sumară a conţinutului retoricii şcolare, a se reciti Volk-mann-Hammer, Rhetorik der Griechen undRomer sau, şi mai simplu, Partitiones oratoriae de Cicero, lesne accesibile în ediţia Bornecque (col. „Bude").
56

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

sublinia doar anumite aspecte ale spiritului ce anima acest sistem de studiu. In retorică, la fel ca în gramatică, era evidentă predilecţia profesorului antic pentru clasificări, diviziuni şi subdiviziuni, pentru noi atît de obositoare, cu lungul cortegiu de definiţii care le însoţeau: existau trei genuri de elocinţă — epidictică, judiciară şi deliberativă; ea cuprindea cinci părţi — invenţia (care foloseşte metoda Topicelor: locuri intrinseci, locuri extrinseci), dis­punerea, elocuţia etc; dispunerea studia cele şase părţi ale discursului, de la exordiu la peroraţie; în alte locuri, se făcea distincţie între cele trei categorii de cauze, cele trei genuri de stil, şi cîte altele!

Metodă ce imprimă învăţămîntului un caracter dogmatic, formal şi rigid. El tinde să se fixeze în reguli abstracte, cu formule invariabile. Căci nu trebuie să ne amăgim: dacă Cicero era folosit ca text de bază, cei ce-l foloseau erau totuşi departe de~"a-i recepta mesajul în toată bogăţia şi complexitatea: ei reţineau din Cicero elementele cele mai puţin personale, şi anume tradiţia didactică greacă. Era neglijat tot restul — concepţia mult mai profundă datorată influenţei lui Philon din Larissa, precum şi meditaţiei asupra propriei experienţe, conţinută în operele sale de maturitate, precum De oratore şi Orator¹³. Mediile şcolare din vremea lui Augustin preferau acestora lucrarea De inventione, scriere de tinereţe din pricina căreia Cicero roşea, dar care plăcea tocmai pentru că era mai puţin personală, mai tehnică, mai conformă cu ceea ce se aştepta de la retorică¹⁴.

Gustul acesta pentru formalism explică de ce învăţămîntul avea un caracter static, imuabil. Fixat o dată pentru totdeauna, el nu evoluează defel, nu reflectă transformările, totuşi atît de profunde, ale idealului literar. De aici, un hiatus tot mai mare între teorie şi practică, hiatus ce nu implică propriu-zis o contradicţie, dar din pricina căruia învăţămîntul teoretic planează foarte sus şi foarte departe de real, în sfera marilor principii generale¹⁵.

II

Era de aceea necesară completarea teoriei cu exerciţii de aplicare prac­tică, şi se pare că tocmai de la acestea aştepta sistemul de instruire al reto­rului cele mai multe roade. Despre ele mai ales ne vorbeşte Sfîntul Augustin

¹³ Histoire de Veducation, p. 381 şi nota 35 (p. 555). Voi insista mai mult asupra acestei chestiuni, infra, p. 102.

¹⁴ Am menţionat deja (p. 33, n. 83) comentariile la De inventione ale lui Marius Victorinus şi Grillius; nu există nici o lucrare din aceeaşi epocă despre De oratore sau Orator. Despre favoarea de care s-a bucurat în Evul Mediu De inventione, favoare atestată de abundenţa de manuscrise, cf. Gwynn, p. 100; Laurand, Ciceron, p. 13.

¹⁵ Această scurtă remarcă nu vrea decît să atragă atenţia cititorului asupra unei probleme grave pe care a pus-o recent în toată amploarea A. Guillemin (Pour l'etude de la critique litteraire antique), în legătură cu lucrările lui Alton, Roman Literary Theory, şi Atkins, Literai-y Criticism in Antiquity: mă mărginesc s-o semnalez fără a mă opri asupra ei, pentru că aici nu mă ocup de critica literară, ci de învăţămînt.

RETORICA

57

în Confesiuni, cînd îşi evocă anii de şcoală: îl vedem, copil, parafrazînd în proză un pasaj din Vergiliu şi străduindu-se să exprime cît putea mai bine mînia Iunonei supărate pe troieni, apoi recitîndu-şi compunerea în aplauzele colegilor de clasă¹⁶.

Sistemul practic de predare a elocinţei era, ca şi cel teoretic, reglementat de tradiţie — tradiţie împrumutată, şi ea, de şcoala latină de la modelul ei grec, tradiţie statornicită, fixată o dată pentru totdeauna, cu cea mai mare meticulozitate şi precizie¹⁷. Venind la retor, tînărul învăţăcel avea deja un minimum de cunoştinţe şi deprinderi: gramaticianul îl supusese de mic unui antrenament gradat cu grijă, care-l pregătea din timp pentru viitoarele succese. Aceste exerciţii pregătitoare, Tipoyuuvâouaxa, fuseseră grupate pe categorii, după o riguroasă ordine de dificultate crescătoare. Exemplul evocat de Augustin (monologul Iunonei supărate) aparţine speciei numite etopee (ri0O7rouoc), situată pe locul al nouălea în această serie care începea cu fabula, continua cu naraţiunea, „chria", sentinţa, respingerea (sau confir­marea) unui mit, locul comun, elogiul (sau blamul)¹⁸, comparaţia, şi se încheia, după etopee, cu descrierea şi apoi cu cele două exerciţii care erau cele mai grele — teza şi discutarea unui proiect de lege¹⁹.

Fără a intra în analiza fiecăruia dintre aceste exerciţii, voi sublinia o dată în plus acele elemente dintre ele din care iese în evidenţă caracterul formal, sclerozat al şcolii antice. Nu doar că succesiunea acestor exerciţii era fixată ne varietur, dar şi fiecare dintre ele făcea obiectul unei reglementări foarte stricte: diviziuni, specii, moduri de tratare, toate acestea erau impuse elevului; călăuzit pas cu pas, el îşi vedea imaginaţia îngrădită şi turnată într-un tipar tradiţional. Nimeni nu-şi permitea să uite ca în eyKcouiov, elogiu al unui personaj istoric sau mitic, să menţioneze, şi aceasta în ordine, după nelipsitul exordiu, familia, cetatea, părinţii, educaţia, calităţile ([a] sufletul, [b] corpul, [c] averea) eroului său. Oricine ştia că Geavq se demonstra în patru feluri (prin legitim, drept, oportun, posibil) etc. Am subliniat deja în legătură cu gramatica: întreaga educaţie antică este dominată de noţiunea de clasicism, de norme-tip, fiind preocupată mult mai puţin decît a noastră de dezvoltarea originalităţii.

Treptele cele mai de sus ale seriei de 7ipo7uuvccauaxa se apropie deja mult de exerciţiile care sînt propriu-zis de domeniul retorului. Acestea constau în principal din compunerea de către elev a unui veritabil discurs pe o temă dată

¹⁶ Confesiuni 1, 17 (27), p. 23 Lab.

¹⁷ Mai mult însă în ce priveşte structura ei decît spiritul: pentru că în aceste exerciţii ajungeau să se reflecte gustul schimbător al diferitelor generaţii, ca şi modele literare. Practica retoricii a fost mult mai suplă şi mai puţin uniformă decît teoria ei.

¹⁸ Aluzie la acest exerciţiu şi exemple de subiecte: Enarratio in Ps. 144, 7, P.L., voi. XXXVII, p. 1873 (elogiul soarelui, al trandafirului, al laurului).

¹⁹ O bună şi concisă analiză a acestor progymnasmata se găseşte în Jullien, Professeurs de litterature, pp. 293-331, şi Haarhoff, Schools ofGaul, pp. 68-78.

58

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

de profesor, ţinînd seama de principiile generale, ca şi de cîteva sfaturi particu­lare privitoare la dezvoltarea temei, date împreună cu aceasta. O dată alcătuit discursul, elevul îl recita solemn în faţa unui auditoriu format de obicei din profesor şi din colegii de clasă, eventual şi din cîţiva curioşi şi, mai cu seamă, din rudele tînărului orator²⁰. Ni se spune că acest public era atent la posibilele erori²¹, dar şi bucuros să sublinieze prin aplauze călduroase reuşitele²². Dascălul îşi formula apoi judecata şi criticile privitoare la exerciţiul ascultat.

Termenul consacrat pentru desemnarea acestor discursuri este declamatio²³. Aceasta era de două feluri²⁴: cea numită suasoria, exerciţiu de elocinţă deli­berativă, consta în discutarea unui caz de conştiinţă, a unei hotărîri delicate, în împrejurări determinate. Controversia avea un subiect juridic, fiind concepu­tă ca pledoarie sau rechizitoriu într-un proces fictiv; se discuta despre apli­carea la un caz particular a unui text de lege dat. Ştim bine care erau subiectele dezbătute de retorii din perioada imperiului, graţie bogatelor culegeri ale lui Seneca cel Bătrîn şi Pseudo-Quintilian²⁵. La distanţă de cîteva secole, Enno-dius²⁶ ne arată că şi la acest capitol tradiţia a rămas imuabilă.

Caracterul excesiv de ireal al tuturor acestor subiecte îl miră cu prisosinţă pe cititorul de azi. în principiu, declamatio ar fi putut să fie un exerciţiu, de şcoală fără îndoială, dar orientat spre viaţa reală, suasoria fiind o pregătire pentru elocinţă deliberativă, iar controversia, pentru cea a viitorului avocat. Prin alegerea subiectului însă, se realiza o îndepărtare deliberată de condiţiile normale de viaţă²⁷: este vorba mereu de naufragii, piraţi, răpiri, ipoteze bizare frizînd absurdul, de legi barbare sau ireale, de cazuri de conştiinţă alambicate.

După părerea mea, greşesc cei ce se grăbesc să incrimineze lipsa de gust, ilogismul retorilor de altădată; mă simt chiar ispitit să le iau într-o anumită măsură apărarea: aceştia erau conştienţi de absurditatea subiectelor pe care le

²⁰ Cf. Histoire de l'education, p. 383 (şi îndeosebi: Pliniu cel Tînăr, Ep. 2, 18, 1).

²¹ Cf. Confesiuni 1,19 (30), p. 25 Lab.

²² De ordine 1, 10 (30); P.L., voi. XXXII, c. 99l-992; De musica 6, 1 (1), ibid., c. 1162; cf., pentru ţinuturile greceşti, Miiller, Studentenleben, p. 305 (după Libanios).

²³ Cuvîntul are încă acest sens la Augustin, Retractări 2, 6, 2, P.L., voi. XXXII, c. 632 (legat de Confesiuni 4, 6 [11]).

²⁴ Cf. mai recent asupra acestei terminologii, care a suscitat numeroase discuţii, Gwynn, Roman Education, pp. 159-l68. La drept vorbind, ea pare să fi rămas destul de flotantă. în secolul al IV-lea, suasoria pare să fi căzut în desuetudine, iar controversia pare să se fi contopit cu declamatio, în sensul general de discurs şcolar (cf. ceea ce am spus pe această temă în Vie intellectuelle, pp. 94-95).

²⁵ Cf. Bornecque, Les controverses de Seneque. Privitor la declamaţiile pseudo-quin-tiliene, cf. în particular Gwynn, pp. 209-218: declamationes maiores sînt în mod sigur apocrife, cele minores ar putea fi atribuite lui Quintilian. Cf. şi cîteva subiecte de decla­mationes ap. Suetoniu, De grammaticis 4.

²⁶Dictiones 14-28.

²⁷ Singura excepţie este şcoala latină a lui Plotius Gallus, care îşi ia subiectele din cea mai fierbinte actualitate, dar cu motivaţii nu atît pedagogice, cît politice (cf. supra, p. 55, n.3).

RETORICA

59

abordau, însă pedagogia lor se orienta în mod deliberat într-un alt sens decît a noastră. Astăzi, există dorinţa (nu întotdeauna ferită de iluzii) de a apropia şcoala de viaţă, de a dezvolta simţul realităţii, al concretului; retorul antic urmărea să îmbogăţească imaginaţia, facultatea inventivă, şi putea să creadă că meritul elevului care izbuteşte să-l trateze e cu atît mai mare, cu cît subiec­tul e mai absurd²⁸. Nu vreau însă să judec aici învăţămîntul antic; ştiu că i se pot aduce critici, dar voi lăsa ca în locul meu să le formuleze Augustin însuşi²⁹.

III

Aşa arată educaţia pe care a primit-o Augustin, împreună cu toţi literaţii din epoca lui. Mai e nevoie să spunem că a excelat în ea? A fost un elev atît de bun, încît a devenit capabil să predea. în timp ce părinţii săi ar fi vrut să-l vadă îndreptîndu-se mai degrabă către profesiunea de avocat³⁰, el, abia ieşit de pe băncile şcolii, se va consacra carierei didactice şi, timp de treisprezece ani³¹, va preda gramatica³² şi retorica la Thagaste, la Cartagina, la Roma, în fine la Mediolanum [Milano]³³, iar succesul tot mai mare pe care-l cunoaşte³⁴ dovedeşte că nu a fost un profesor oarecare, ci unul bun³⁵.

²⁸ Opinie profesată făţiş de celebrul Favorinus din Arelas [Arles] (Aulus Gellius, Nopţile atice 17, 12); totuşi, încă din Antichitate s-au înregistrat proteste, în numele bunului-simţ, împotriva acestui obicei: Petroniu, Satiricon 1,3; Tacit, Dialogul despre oratori 35,4-5.

²⁹ Fără îndoială că, alături de aceste exerciţii în proză, retorul îşi încuraja elevii să-şi încerce dibăcia şi în versuri. La Cassiciacum, Augustin supraveghează cu interes munca elevului său Licentius, care începuse să scrie un poem despre Pyram şi Thisbe, cf. infra, p. 145, n. 19.

³⁰ Confesiuni 3, 3 (6), p. 48 Lab; cf. 1, 12 (19), p. 17; 2, 3 (5), pp. 32-33.

³¹ De la vîrsta de nouăsprezece la treizeci şi doi de ani (373-386).

³² Possidius, Vita Augustini I, P.L., voi. XXXII, c. 35. Tăcerea lui Augustin, care nu vorbeşte decît de retorică, nu se opune acestei mărturii, cf. Alfaric, Evolution intellectuelle, p. 22, n. 2.

³³ Confesiuni 4, 1 (1), p. 66; 4, 2 (2), p. 67; 4, 4 (7), p. 70 (Thagaste); 4, 7 (12), p. 75; 5,7(13), p. 102 (Cartagina); 5, 8 (14), pp. 102-l03; 5, 12, (22), p. 111 (Roma); 5, 13 (23), p. 112; etc. ... (Mediolanum). Cf. alte aluzii la vechea sa îndeletnicire, în lucrările din perioada ecleziastică: Scrisoarea 259, 4, P.L., voi. XXXIII, c. 1075; De doctrina chris-tiana 4, 1 (2), P.L., voi. XXXIV, c. 89 etc. ...

³⁴ Căci nu încape îndoială că, deşi Augustin motivează în diverse feluri schimbările intervenite în cariera sa (părăseşte Cartagina pentru că discipolii săi sînt prea turbulenţi, iar Roma pentru că sînt rău-platnici), fiecare etapă a acesteia presupune în mod real „un pas înainte". El trece dintr-un mic municipiu, cum era Thagaste, la Cartagina, şi pare-se că nu cu titlu privat, ci pentru a ocupa aici o catedră municipală de retorică (aşa înţeleg eu formularea rhetoricam ibi professus, publica schola uterer „profesînd acolo retorica la o şcoală publică", Confesiuni 6, 7 [11], p. 128); la Roma i se oferă maiores quaestus, maiorque dignitas „salariu mai mare şi o funcţie mai înaltă" (id., 5, 8 [14], p. 103); în sfîrşit, Mediolanum, capitala Occidentului, sediul Curţii...

³⁵ Faptul că la Cartagina Augustin a fost „fluierat" nu dovedeşte nimic în privinţa valorii sale pedagogice: indisciplina învăţăceilor era considerată în Antichitate un rău inevitabil (cf. textele adunate de Miiller, Studentenleben, pp. 306-313). Unul dintre elevii lui Augustin, Favonius Eulogius, va deveni retor municipal la Cartagina.

60

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Avem însă posibilitatea de a aprecia mult mai direct întinderea culturii retorice a lui Augustin: o atestă întreaga sa operă, care arată cît de mult i-au impregnat spiritul deprinderile literare ale şcolii antice. Judecind de la o distanţă de zece sau doisprezece ani primele opere pe care le-a scris după ce se convertise, Augustin le găseşte prea profane: littehs iam quidem servien-tibus Tibi, sed adhuc superbiae scholam tamquam in pausatione anhelantibus „în scrieri pe care într-adevăr le puneam în slujba Ta, dar care, asemeni atleţilor care gîfîie în timpul pauzei, încă emanau orgoliu deprins din şcoală"³⁶. Un cititor atent va simţi că nu doar Dialogurile de la Cassiciacum „emană orgoliu — şi înfumurare — deprinse din şcoală". în tot ceea ce face episcopul de Hippona, marele scriitor ecleziastic creştin, este prezent şi transpare întruna retorul din Cartagina.

Aici ar trebui studiată influenţa retoricii asupra geniului literar al lui Augustin; sarcină imensă, aşa încît mă voi limita la cîteva indicaţii sumare. Privitor la acest subiect, de altfel, s-au făcut multe studii, care au adus rezul­tate interesante. Ele sînt însă departe de a-l fi epuizat.

Pînă acum, a fost studiată mai ales influenţa retoricii asupra stilului Sfîntului Augustin. Cînd se vorbeşte azi de retorică, se au în vedere de fapt mai ales stilul, un anumit număr de procedee de şcoală stereotipe. Aceasta nu reprezintă însă decît o mică parte din ceea ce anticii numeau retorică; corespunde, mai precis, uneia din cele cinci secţiuni pe care ei le distingeau în mod tradiţional înăuntrul acestei arte, şi anume elocuţieP¹. Pentru a putea să măsurăm tot ceea ce Augustin, în bine sau în rău, datorează retoricii, ar trebui făcută o cercetare sistematică, în cadrul căreia să se ia în considerare rînd pe rînd, în fiecare din diviziunile sale, diversele părţi ale sistemului de învăţămînt al retorului.

Cel ce ar fi ispitit să reia acest proiect şi să-l realizeze mai complet decît am putut-o face eu ar trebui, e adevărat, să fie cu băgare de seamă. într-o bună parte a ei, vechea retorică nu are nimic arbitrar şi convenţional: ea nu face decît să codifice o serie de observaţii pe care bunul-simţ le-a degajat din experienţă şi care au o valoare eternă³⁸: de cînd există oratori şi dis­cursuri de succes, un anumit număr de principii generale li s-au impus întruna, conştient sau inconştient. încît poate că nu tot ceea ce, la Sfîntul Augustin, concordă cu sistemul de învăţămînt al retorilor este neapărat un efect al acestuia, ci poate proveni dintr-un talent natural sau dintr-o expe­rienţă personală. Nu vom putea niciodată să delimităm exact ceea ce, la el, ţine de artă de ceea ce ţine de talentul înnăscut; să discernem în ce măsură dezvoltarea spiritului său a putut fi ajutată de pregătirea şcolară.

³⁶ Confesiuni 9, 4 (7), p. 213 Lab.

³⁷ Ba chiar cel mai adesea doar uneia dintre cele cinci părţi ale acesteia, studiul „figurilor de stil", ornate dicere „exprimare într-un stil înflorit" a lui Cicero.

³⁸ Cf. consideraţia poate cam prea optimistă a lui Laurand, Manuel, Ap. 2, § 5-6.

RETORICA