Biserica Ortodoxă şi sectele

Concepţii tudoriste si combaterea lor

În privinţa mântuirii învaţă că omul trebuie să se hotărască să iasă din starea păcatului. "În clipa în care se hotărăşte, priveşte spre Iisus ca Cel ce a purtat păcatele lui pe cruce şi astfel capătă iertarea pe care o ia prin credinţă, fără să vadă sau să simtă ceva: în clipa aceea toate păcatele îi sunt iertate". În clipa aceasta Duhul Sfânt intră în om care este născut din nou... este mântuit... "Mântuirea cuprinde trei fete: 1) pentru trecut: iertarea păcatelor si scăparea de osândă; 2) pentru prezent: izbăvirea de sub puterea păcatului; 3) pentru viitor: izbăvirea de prezenta păcatului".¹⁴⁸

Marea greşeală este însă să spunem că suntem mântuiţi din clipa în care ne-am hotărât a ieşi din starea păcatului şi că nu mai putem păcătui. Mântuitorul a săvârşit momentul răscumpărării din lucrarea mântuirii. Mângâietorul, adică Duhul Sfânt săvârşeşte al doilea moment din opera mântuirii: ne sfinţeşte, ne întăreşte, căci zice Evanghelistul Ioan în capitolul 16,vs 13 că Mângâietorul „v-a povăţuit pe voi la tot adevărul” Mântuitorul a deserat inima omului de patimi, iar Duhul Sfânt o umple cu virtuţi creştineşti. Cele două lucrări, dacă omul se foloseşte de ele, duc pe om pe „calea mântuirii” (F.Ap.16,17). Omul are deci o nădejde că va fi mântuit. Această „nădejde de mântuire” ne cere ca să fim treji, ca să nu cădem, să avem credinţă şi dragoste. De aceea şi Apostolul Pavel a încercat credinţa tesalonicienilor căci îi era teamă că cineva i-a ispitit iar osteneala sa va rămâne zadarnică(1Tes.3,5).

Abia în momentul răsplătirii poate zice omul că este mântuit (Fil. 3,13 - 14) „Cel ce rabdă până în sfârşit se va mântui” (Mt. 12, 13). De aceea şi Sf. Pavel numai în preziua morţii sale zice că s-a luptat luptă bună (2Tim. 4,7). În actul mântuirii deci trebuie să conlucreze si omul cu fapta bună căci numai protestanţii învaţă că omul se mântuieşte în dar fără merite personale. Teodor Popescu încă recunoaşte necesitatea faptelor bune si astfel, cu atât mai mare este rătăcirea lui în problema mântuirii. Până când suntem în luptă încă nu avem biruinţa, dar ştim că dincolo de lupta si truda noastră creştină ni se va deschide poarta biruinţei.

Toate broşurile lor sunt caracterizate prin tratarea unei singure idei: si anume că numai sângele Domnului aduce iertarea păcatelor si credinţa noastră în această lucrare a Domnului. Aşadar, e de prisos să mai tratezi mult despre felul în care ne însuşim mântuirea şi totuşi tudoriştii tratează în toate broşurile lor lipsite de nota originalităţii acest lucru. Prin aceasta vin în contrazicere cu propria lor doctrină care s-ar putea rezuma pe scurt: crede si eşti mântuit!¹⁴⁹

Dar toate scrierile lor în definitiv gem de contraziceri. În broşura: „Iertarea privită din trei puncte de vedere” citim că nu e cu putinţă să avem iertarea păcatelor prin nici o faptă a noastră, iar mai încolo recunosc că „Tatăl ceresc judecă” fără părtinire pe fiecare după faptele lui" (1Petr 1,17). Poate nu s-ar mai contrazice dacă ar citi cu atenţie (Gal. 6,9).¹⁵⁰

În broşura ”Slobozenia - cine o capătă şi cum” se fac trei categorii de neizbăzviţi: 1) cei neştiutori; 2) cei relativ luminaţi; 3) cei care într-adevăr sunt în nevoie. Noi ortodocşii întrebăm oare cei din celelalte două categorii nu sunt în nevoie? Nu mai au lipsă de nimic? Iată dar contrazicerile fatale ale raţionalismului cu sistematizarea nelogică!

În broşura "Corabia lui Noe", acest patriarh este prezentat ca şi când într-o vreme ar fi fost „la fel cu toţi vecinii săi” cu toate că Sfânta Scriptură spune: "Noe om drept si desăvârşit fiind în neamul său..." După aceşti sectari despărţiturile din corabie însemna că erau multe odăi, destul loc, pentru oricine voia să fugă de mânia viitoare şi să se adăpostească în corabia pe care o pregătise Dumnezeu. Cartea Facerii ne arată că opt suflete s-au mântuit de apă şi astfel nu-i logic să presupunem că despărţiturile din corabie preînchipuiau putinţa tuturor de mântuire în legea Noului Testament.

Astfel se prezintă toate aceste cărţi fără excepţie. Şi când ne gândim că sunt traduse de Gheorghe Cornilescu (cu fratele său Dimitrie si cu Teodor Popescu), - care face si pe profesorul la cursurile biblice ale baptiştilor, - nu trebuie oare să ne întrebăm: unde este aici convingerea religioasă? De ce nu rămân aceşti propagandişti la ceea ce învaţă Sfânta Scriptură dacă o recunosc ca unic izvor de credinţă?

Fostul preot Teodor Popescu mai învaţă între altele că nu trebuie să ne rugăm sfinţilor căci ei „trecând în cer, nu au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată asculta rugăciunile oamenilor din feluritele părţi ale pământului”¹⁵¹. Acest eretic se vede însă că nu ştia ce învăţa Biserica ortodoxă când el era preot. După părerea lui Biserica ar învăţa că „sfinţii ne-ar mântui prin rugăciunile lor¹⁵². Noi zicem că ei se roagă pentru mântuirea noastră şi pot auzi rugăciunile noastre, căci Dumnezeu poate doar să înzestreze cu putere pe sfinţii despre care Sfânta Scriptură zice că „asemenea cu îngerii sunt” (Lc. 20, 36). Ei văd pe Dumnezeu faţă către faţă (I Cor. 13, 12). Ei bine ei se bucură în cer de păcătoşii care se pocăiesc pe pământ. Aceasta ne-o spune Sfânta Scriptură (Lc. 15, 10). Bucuria lor ne arată că Dumnezeu are căile sale pentru a face cu putinţă sfinţilor săi să se bucure de întoarcerea păcătoşilor. Apostolul Pavel a fost răpit până la al treilea cer si a auzit cuvinte care nu se pot spune (II, Cor. 12, 2 - 6). Ştiinţa celor din trecut şi prezent cu mult mai mare este pentru sfinţii din cer, căci tot Apostolul Pavel dorea să treacă din această viaţă şi să fie cu Hristos, ceea ce este „mai bine cu mult”(Fil. 1, 23). Cele pământeşti cu cele cereşti stau în împărtăşire unele cu altele (în trupul mistic al Domnului nu este distanţă căci Hristos prin sângele Său a împăcat cele cereşti cu cele lumeşti. Noi suntem trupul lui Hristos şi este firesc să zicem cu Apostolul că „de pătimeşte un mădular pătimesc toate mădularele împreună; de se slăveşte un mădular, împreună se bucură toate mădularele”. Temeiurile biblice ale credinţei noastre sunt multe: IV Împ, 5,20 - 26, IV Împ. 6, 17; Ezechil 2, 1 -8; Baruh, 3-4; Macab. 15, 11 - 14; F.Ap. 5,3; iar mintea sănătoasă nu este împotrivă.

Câte rătăciri nu s-au descărcat asupra capului lui Teodor Popescu şi încă aşteaptă ca lumea să-1 numească şeful unui nou cult. Nimic nu este nou în doctrina lui: că-i botează pe copiii mici? Dar calvinii nu-i botează? Nu are comunitate, nu are organizaţie şi nici nu va putea înfiinţa asociaţii religioase deoarece este absolut izolat si rătăcirea lui se va stinge cum se sting toate încercările lipsite de convingere.

Învăţătura lui Iisus înseamnă şi putere. Domnul învaţă cu putere. Apostolii deghizaţi ai sectelor din zilele noastre sa mediteze asupra acestui lucru (Mt. 7,29) si sa nu uite ca vor fi certaţi de Domnul, cum au fost certate odinioară vânturile şi marea. (Mt. 8,26).

Mişcarea tudoristă s-a răspândit şi in afara de Bucureşti, deşi în mică măsura. Centre mai însemnate sunt în Câmpulung-Muscel, Ploieşti şi Bârlad. Multă vreme au încercat tratative de unificare cu „evangheliştii" lui Grigore Constantinescu de la Iaşi, mai ales in Bârlad unde şi unii şi alţii au aderenţi. De asemenea şi cu inochentiştii încercările au rămas însă farâ rezultat.¹⁵³

Aşadar tudoriştii rătăcesc în următoarele:

1. 
   Nu admit cultul sfinţilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaşte, iar despre rugăciunile pentru morţi zic că nu au nici un rost.
   
2. 
   Nu admit taine. Nici Botezul nu e taină, pentru că nu iartă păcatul strămoşesc. De asemenea, nici preoţia nu e taină. Oricine poate boteza sau cununa.
   

3. 
   Mântuirea se obţine numai prin credinţa în Iisus Hristos care a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Credinţa produce naşterea din nou a omului, iar aceasta constă în iertarea păcatelor si în împărtăşirea cu Sfânt Duh.
   
4. 
   Mântuirea are trei fete: a) pentru trecut: iertarea păcatelor si scăparea de osândă; b) pentru prezent, izbăvirea de sub puterea păcatului; c) pentru viitor: izbăvirea de prezenta păcatului.
   

3. 
   Botezul este aplicat copiilor, însă nu este taină, ci numai simbol.
   

Alte puncte de credinţă sunt la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectă prea proaspătă, n-a ajuns să-şi cristalizeze o învăţătură unitară, în vreo mărturisire de credinţă, mai mult sau mai puţin completă. Doctrina lor este un amestec de învăţături protestante, fără ceva nou si original. De asemenea nu au nici organizaţie proprie, ci doar câteva asociaţii, destul de slabe si puţine.¹⁵⁴

Cultul constă, ca şi la toate sectele din predici, citiri biblice, rugăciuni şi cântări.

12.3.Oastea Domnului

Sfârşitul primului conflict mondial, care pentru România a coincis cu întregirea teritorială şi naţională a adus schimbări importante şi la nivelul mentalităţilor. La ora bilanţului, România constată că pe lângă împlinirile pozitive din planul politico-naţional erau numeroase şi greutăţile cu care se confrunta, respectiv: pierderi de vieţi umane, cheltuieli pentru întreţinerea văduvelor şi orfanilor de război, a aparatului administrativ şi de stat etc.

În ceea ce priveşte peisajul religios şi acesta a cunoscut o diversificare. Prin alipirea Transilvaniei, Biserica Ortodoxă (în 1930 doar 72,6 % erau ortodocşi) a trebuit să facă faţă unei mişcări de contestare din partea altor culte. Bucureştiul a luat un aspect „cosmopolit ce nu mai semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiuri străine, ruseşti, ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii. Viaţa comprimată vreme lungă de silnicia războiului îşi cerea drepturile sălbatice erupţii ale răsfăţului. Gospodăria răvăşită şi neaşezată încă, a ţării, deschidea poftei de câştig prilej de mari lovituri şi fabuloase îmbogăţiri peste noapte. Afaceri şi chefuri, - într-asta se rezuma frenetica sarabandă pe soare şi stele a unei victorii naţionale, ce depăşise orice aşteptare. Norocul României scotea din ţâţâni o lume uimită de măreţia lui”.¹⁵⁵

Evoluţia Bisericii Ortodoxe Române a stat şi sub semnul schimbărilor survenite ca urmare a modificării moravurilor şi a intensificării propagandei religioase realizate de grupurile neoprotestante. Biserica trebuia să facă faţă secularizării, caracteristică a societăţilor moderne. În viaţa Bisericii, un rol important l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. În planul său de păstorire a pus misiunea internă, evanghelizarea satelor, luminarea poporului dreptcredincios şi adăparea lui la izvoarele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Apostolatul laic şi organizarea lui vor constitui o prioritate a activităţii înaltului ierarh, deoarece viaţa religios-morală era perturbată de o serie de vicii: alcoolism, imoralitate, hoţie.

Iniţiativa unei mişcări de regenerare sufletească a credincioşilor Bisericii Ortodoxe avea să plece de la Sibiu. În acest sens, mitropolitul Bălan a trimis o scrisoare preotului Iosif Trifa, pe atunci preot într-un sat din Munţii Apuseni, prin care îl ruga să vină la Sibiu, nu pentru a fi numit pe un post în administraţie ci „la o chemare mai duhovnicească”. Astfel a ajuns Iosif Trifa redactor al gazetei „Lumina Satelor”. Pe parcursul anului 1922,¹⁵⁶ Trifa s-a remarcat în paginile publicaţiei redactate de el prin articolele sale3 simple scrise pe înţelesul celor din mediul rural.

Momentul ce marchează începutul „Oastei Domnului” este ziua de 1 ianuarie 1923, mai precis apariţia articolului semnat de Iosif Trifa, intitulat „Să facem o intrare creştinească în anul cel nou cu hotărâre şi întovărăşire împotriva sudalmelor şi beţiilor”, la sfârşitul căruia apărea şi Jurământul.¹⁵⁷

În cartea „Intraţi în Oastea Domnului Iisus. Chemări de luptă şi mântuire sufletească”, Sibiu, 1926, p.50, autorul m ărturisea: „Planul cu Oastea Domnului a ieşit dintr-o rugăciune. În preajma anului 1923 mă gândeam la datina păgână, ce o au oamenii de a trece pragul anului nou cu beţii, chefuri, petreceri. Voiam să scriu pentru acest lucru un articol de anul nou. În acea cliptă, sub fereastra casei mele trecu un cârd de beţivi. Era noaptea pe la 10 ore şi beţivii răcneau de răsuna toată strada.

Am îngenuncheat lângă masa mea de scris şi m-am rugat zicând: Doamne Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea…ne biruie întunericul…”

Când m-am apucat să scriu articolul de anul nou, mi-a venit în gând – sau mai bine zis, Domnul mi-a pus în gând – o hotărâre ce a ieşit împreună cu articolul în numărul de anul nou 1923, al foii „Lumina Satelor”.

Însuşi Mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, spunea în cadrul Adunării Eparhiale din 1930: „În faţa vremilor schimbate ne trebuia o preoţime mai activă, ne trebuia un curent de regenerare religioasă. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitatea şi un om. Cine era omul care să mă înţeleagă?Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică.

Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în Părintele Trifa omul de nădejde care mi-a înţeles intenţiile şi pe care-l socotesc unul din cei mai vajnici colaboratori ai mei şi cel mai aproape de sufletul meu”.¹⁵⁸

Activitatea „Oastei Domnului” în primii ani de existenţă(1923 – 1926)

Existenţa mişcării a stat în primii ani într-o strânsă legătură cu gazeta „Lumina Satelor”. Aceasta era organul prin care Iosif Trifa lupta împotriva viciilor care măcinau viaţa creştinilor din România.

La început, puţini au fost cei ce s-au înrolat în „frăţia de luptă împotriva sudalmei şi a alcoolului”, dar prin rubrica, din fiecare număr, „Oastea noastră creşte”, erau consemnate diferite adeziuni, aşa încât, la prima adunare a „Oastei”, la Sibiu în 29 iunie s-a adunat un număr apreciabil de persoane.¹⁵⁹

În anul 1926, ziarul „Lumina Satelor” s-a implicat în campania electorală prin propaganda favorabilă pe care a făcut-o lui Alexandru Averescu şi partidului condus de el, Partidul Poporului, precum şi grupării desprinse din Partidul Naţional Român, în frunte cu Lupaş, Goldiş şi Lapedatu. Implicarea în viaţa politică a Mitropolitului Nicolae Bălan nu era ceva nou. În toamna anului 918, profesor fiind la Seminarul Andreian din Sibiu, pe baza directivelor Consiliului Naţional Român, la 4 noiembrie, a plecat la Iaşi cu scopul de a informa pe conducătorii României, aflaţi atunci în Moldova, de situaţia Transilvaniei. A discutat şi cu miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii pe lângă guvernul de la Iaşi. Nicolae Bălan a fost cel care a recomandat lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare, ca să se întrerupă orice tratative cu guvernul maghiar şi să se proclame într-o adunare populară, alipirea necondiţionată la România, mai înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania.¹⁶⁰

Apogeul mişcării „Oastea Domnului” (1927-1934)

Îndată după începutul acestei mişcări, mitropolitul Bălan, animat de gânduri mari, vedea în lucrarea „Oastei” o mare contribuţie împotriva relelor morale dar şi a catolicismului şi sectarismului, prin „voluntariatul duhovnicesc” şi „misionarismul laic”. Din păcate, s-au ridicat voci pro şi contra activităţii oaste.¹⁶¹

Un lucru însemnat în istoria Oastei, dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început, a fost Congresul anual pe ţară, ştiind că mişcarea s-a extins în toate zonele ţării.

Primul Congres s-a ţinut la Sibiu, la Rusaliile anului 1932, unde au participat peste 2000 de „ostaşi”¹⁶², în catedrala mitropolitană. La momentul potrivit al Sf. Liturghii, mitropolitul Bălan în cuvântarea sa a elogiat activitatea „Oastei”. Au urmat anual şi alte Congrese. Pentru Iosif Trifa, rosturile Oastei erau două: în primul rând ea era o mobilizarea a sufletelor „pentru împărăţia lui Dumnezeu, o mobilizarea contra păcatelor, contra întunericului”, iar al doilea, care rezulta din primul, era asigurarea „pe veci a viitorului acestei ţări şi acestui neam.” Oastea trebuie să „dea pâine celor care flămânzesc”, dar şi să pună în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie.

„Oastea Domnului”: neascultare sau invidie?

Perioada 1930-1934 a fost cea mai prolifică pentru mişcarea religios-morală Oastea Domnului, numărul adepţilor fiind de aproximativ 100.000, iar publicaţiile „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului” se tipăreau săptămânal în câteva zeci de mii de exemplare. Din păcate însă, între preotul Iosif Trifa şi conducerea Arhiepiscopiei Sibiului s-a instaurat o stare de tensiune, ce a degenerat într-un conflict. La 31 decembrie 1934, preotul Trifa îşi înainta demisia, cu următorul conţinut: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea noastră de ieri, 30 decembrie, cu regret vă aduc la cunoştinţă, că pentru moment am încetat redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, a cărei proprietate îmi aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei. Odată cu aceasta vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul foii „Lumina Satelor” ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut, după ce, din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciul. Aşişderea, fiul meu Tit”moştenitorul”, pe care l-aţi amintit în vorbirea de ieri, renunţă la bursa ce i s-a acordat. Sibiu, 31 decembrie 1934”.¹⁶³

Conflictul dintre Iosif Trifa şi Mitropolitul Bălan a avut urmări şi asupra evoluţiei ulterioare a mişcării.

Apărută în contextul vremurilor schimbate de prima conflagraţie mondială, Oastea Domnului s-a dorit a fi un răspuns la lipsa de religiozitate şi la noile provocări legate de secte, care tindeau să acapareze întreaga societate românească. Oastea Domnului a fost răspunsul Bisericii Ortodoxe Române, venit atât prin acţiunile ierarhului sibian, Nicolae Bălan, cât şi ale preotului Iosif Trifa, în viaţa acestor vremuri profunde mutaţii sociale, politice, economice, culturale şi nu în ultimul rând spiritual – religioase.

Zămislită mai întâi pe pământul Ardealului, la Sibiu, Oastea Domnului s-a extins apoi în întreaga Românie Mare. Oastea Domnului în Ortodoxia românească e fără doar şi poate o noutate. O noutate care a surprins pe mulţi. „Apostolatul laic”, caracteristica definitorie a acestei mişcări religios-morale, a fost una din cauzele care au stat la baza pornirii acestei mişcări în faţa stării de „decadenţă a vieţii religioase” din acele timpuri. Apostolatul laic, misiunea internă şi asociaţiile religioase, printre care Oastea Domnului a ocupat un loc aparte, au fost inovaţii ale Centrului Eparhial de la Sibiu. În cercurile conservatoare ele au stârnit nedumeriri şi au împrospătat vechi prejudecăţi de laicizare în Biserică. Apostolatul laic şi organizarea lui a fost, pe lângă răspunsul necesar în faţa problemelor existente în epocă, printre primele roade ale libertăţii Bisericii Ortodoxe din Ardeal după Marea Unire.

Oastea Domnului, ca mişcare de evlavie populară, a fost una din formele cele mai potrivite de a reîmprospăta „religiozitatea”multora dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe. Ceea ce a intervenit pe parcursul evoluţiei acestei mişcări, conflictul dintre Mitropolitul Nicolae Bălan şi preotul Iosif Trifa, nu a fost decât rezultatul ciocnirii acţiunii a două personalităţi extrem de active şi puternice. Fiecare în parte neînţelegând că atitudinea lor depăşeşte cadrul unui simplu conflict personal care a dus, în cele din urmă, la scindarea mişcării Oastea Domnului. Astfel a apărut dizidenţa adepţilor lui Iosif Trifa şi nesupunerea lor faţă de Centrul Eparhial de la Sibiu. Miza acestui conflict era una de natură materială şi nu privea învăţături de credinţă „neortodoxe”. Faptul a degenerat într-un conflict de natură canonică, preotul Trifa fiind acuzat de „neascultare” faţă de ierarhul său, a fost rezultatul acţiunilor şi atitudinii intransigente pe care cei doi au adoptat-o pe parcursul întregului conflict. Caterisirea preotului Trifa a fost una din soluţiile cele mai puţin înţelepte pe care forurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Române le-a luat în acea perioadă. Nu a făcut altceva decât să ducă la tensionarea şi mai mult a conflictului.

Oastea Domnului, în anii 1923-1949, a făcut parte din peisajul religios al României, fiind o noutate prin demersul pe care îl susţinea. Mişcarea rigoristă cu o bază populară mai ales în mediul rural, consacrată readucerii la Biserică a credincioşilor tentaţi de indiferentism, intensificării trăirii în spiritul moralei creştine, combaterii viciilor despre care se spunea că devastează societatea românească (alcoolism, limbaj licenţios, tabagism etc.), Oastea Domnului a atras în rândurile sale, în 1933, circa 70.000 de membrii. Ceea ce desigur nu era mult, dar comparativ cu acţiunea altor asociaţii religios-morale o situa printre primele.

12.4. Mişcarea de la Maglavit

Mişcarea de la Maglavit (jud. Dolj), ca multe alte apariţii înainte de cel de-al II-lea război mondial, este o reminiscenţă ancestrală în psihicul unor indivizi halucinanţi, „vizionari". Că sunt şi, din păcate, destui bolnavi psihic, o ştim; dureros este cum o mulţime de creduli îi urmează. Aşa a fost şi cazul „vizionarului” Petrache Lupu din Maglavit, care a pretins că „1-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui „moş"...

O muchie de cuţit, o cuhne ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor două lumi nevăzute : de o parte Hristos cu mântuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă Satana, cu adâncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se îmbracă conţinutul fiecăreia din aceste lumi este tot ...„blana de oaie".

„În această luncă a chinuiţilor şi plângerilor vindecările minunate sunt fapte precare ce pot fi valorificate adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sunt fenomene de limită şi se petrec într-o zonă unde relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai virtutea poate respira. Între această lume orăşenească şi cea organic românească a satelor este o deosebire esenţială ; aceea dintre Toma şi restul ucenicilor. În vreme ce noi ne ducem să vedem dacă este sau nu minune, ţărănimea participă originar la faptul fantastic, fiind constitutivă în aceeaşi urzeală a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să constatăm o minune întâmplată în afară de noi, pe când ei, apropiindu-se, o poartă în inimă, aduc minunea cu dânşii. Căci puterile fantasticului, astăzi învolburate aievea, sunt păstrate din începutul acestei lumi originare în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma miturilor folclorului etnic. Întreaga pătură etnică nu a fost altceva decât cutia de rezonanţă care sta gata să prindă şi să amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de înţeles şi fenomenul de generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană”.¹⁶⁴

Fapt întru totul adevărat este că poporul nostru românesc, robit de multe veacuri suferinţei şi obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică a unei lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor fată de „minunea" de la Maglavit. Fiecare a căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire de mai multă revărsare de har dumnezeiesc peste tot norodul nostru, cu putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă frăţietate şi de mai multe binecuvântări cereşti...

Frumoasă şi minunată este, desigur, trezirea conştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea izvorului vieţii, în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mântuire! şi neuitate au rămas, pentru atâţia credincioşi, mulţimile Maglavitului adunate în freamăt de rugăciune în jurul troiţelor cu bătrâni şi copii îngenunchiaţi în pulberea drumului, cu fum gros de tămâie înălţat la cer, ca o jertfa de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice" cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.

Pagini nenumărate de ziare, de reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către oamenii ştiinţei sau ai credinţei, care să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la Maglavit. S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi simpli mireni care, în dorinţa unor redeşteptări religioase şi cu gândul unei vieţi de mai multă spiritualitate, au scris pagini atât de frumoase de gânduri bune pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru toată grija mântuirii noastre... dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns adâncurile acestor minuni, n-au cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decât la răsfrângerea imediată, pe care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite pe o realitate controlată, a fost destul ca Petrache Lupu să fie cioban, să fie gângav, să aibă vedenia unui „moş” pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba chiar, un cunoscut profesor universitar a decretat că „Petrache Lupu este desigur cel mai curat suflet dintre oameni care populează scoarţa globului”.¹⁶⁵

Pe alţii i-a impresionat în chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul Maglavitului, din toate părţile ţării. Scria, astfel, un cunoscut prelat:

„Multe şi felurite sunt minunile reale, adevărate, săvârşite de Petrache Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut până departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit”.

Acest fapt poate fi impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea unui sociolog, dar fată de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic. Căci dacă adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci, de bună seama că orice minciună poate fi luată cândva drept adevăr. Ce-am zice, astfel, de Arie ereticul sau de alţi începători de eresuri, pe care i-a urmat milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se zvârle cu toţii într-o prăpastie ? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de mahomedani care, în fiecare an, se îndreaptă cu atâta evlavie spre Mecca, ca să cinstească piatra cea neagră căzută din cer ?

Dacă la Maglavit s-a dus lume multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în dorinţa poporului de a vedea semne şi minuni. Mulţimile sunt adeseori atrase de mirajul unor lucruri fantastice dar mulţi au mers la Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci pentru un folos propriu şi material.

Unii se întrebau atunci: „Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gângav şi mărginit la minte, iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog?” Dar nu deopotrivă s-a pus întrebarea dacă „moşul” din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curând o nălucă a necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă printr-o momeală foarte ispititoare.

Întrebat de profesorul Nichifor Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat Dumnezeu, Petrache Lupu răspunde:

Dacă „Moşul” s-ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sunteţi voi şi acel om ar fi spus ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le spune de la el, nu le spune de la Dumnezeu. Dar asa, „moşul” s-a arătat unui cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun de al mine, ci de la Dumnezeu. şi lumea crede.¹⁶⁶

Ce e drept, răspunsul este ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin chezăşia adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost nişte „proşti”, ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atâtea descoperiri de seamă, iar lumea i-a crezut, după cum îi crede şi acum, nu prin impresia desprinsă din persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiască a descoperirilor pe care le-au avut ei.

Prin predica ciobanului, prin acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să se lase de cele rele, şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe suflete s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că „lumea s-a lăsat într-o mare măsură de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influentă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”.

Răsunau, desigur, în mintea multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să se lase de hoţii, de bogăţii, de vrăjmăşii... şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu „buturuga”; „Să nu mai aveţi cu nimeni nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România. Lăsaţi lucrul omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca altuia şi nu da foc, nu îmi face rău. Nu râdeţi de bătrânii voştri, nu râde de nimeni, nu mai aruncaţi copii pe le gropi, pe la fântâni, pe la grâu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm pe fraţii noştri, să tineţi posturile, să tineţi sărbătorile, să tineţi şi vitele acasă la sărbători, ca-i rău pentru noi şi toată tara...¹⁶⁷ Aşa răsuna necurmat strigarea ciobanului maglavitean, de pe „amvonul” lui de pământ din locul arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde.

Ascultând asemenea îndemnuri frumoase, ele nu pot într-adevăr decât bucura, căci cine nu ar dori să ne îndreptăm cu toţii într-o viată nouă, cinstită şi plină de fapte bune? Dar în această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dându-ne girul cu prea mare pripă, aşa cum s-a petrecut cu Maglavitul. Se va putea întreba oricare: ce este rău în predica lui Petre Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş cioban, atât de cinstit, atât de credincios şi atât de râvnitor?

Pentru a răspunde la acesta întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite îndemnuri morale nu sunt îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al Bisericii noastre Ortodoxe. De fapt, câţi adventişti şi câţi baptişti, şi câţi alţi rătăciţi, aparţinând atâtor rătăcire religioase, nu cheamă lumea, din capetele lor prin cele mai frumoase îndemnuri morale? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc aceştia de cinste, de dragoste, de bună rânduială, de pocăinţă, de rugăciune şi de Dumnezeu? Iar predicatorii lor nu îşi vestesc cuvântul cu înflăcărare în atâtea adunări? şi nu combat ei beţia, desfrânarea şi pornirile rele?... Dar nu e destul! Căci unele fapte de felul acestora nu pot da singure mântuirea.

Pe de altă parte dacă Petre Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile să ne ducem la biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi pentru unii atrăgător fiind îmbrăcat în haină bisericească şi ar putea să fie un indiciu de încredere in solia lui, după cum tot atât de convingătoare ar putea fi aceleaşi poveţe când sunt date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare este întunecată de alte învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvânt spunea Sfântul Mucenic Justin filosoful, în scrisoarea lui către Anton Piu, pentru înştiinţarea poporului roman: „Demonii încearcă să zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitându-i învăţătura şi aşezămintele”.

Să vedem, prin urmare, care sunt elementele care ne îndreptăţesc să credem, că fenomenul de la Maglavit nu se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să considerăm Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor câteva precepte din predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care se întreţes, cu toate „minunile” şi cu întreaga „spiritualitate” care se desprinde din ele.

„Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit - spune dl. Nichifor Crainic - ea ne interesează deci în rândul întâi" („Sfarmă Piatră", 10.X.1936).

Pe acest temei, vom analiza cazul acesta deosebit de interesant, care a pasionat şi pasionează încă sumedenie de lume.

Din cele ce urmează, se va putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva presupusei teofanii de la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără îndoială, o durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care au fost prinşi sufleteşte de „minunile" lui Petre Lupu. Dar adevărul trebuie mărturisit mai presus de orice, fară ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina sub obroc.

Se va întâmpla, poate, că anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care şi sectanţii, se vor bucura - în felul lor - de întorsătura fenomenului de credinţă, care a roit în jurul celor câteva locuri cu arătări, şi mai cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor închipui cât de întemeiaţi au fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri.

Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să tânguiască pentru rătăcirile şi întunecările lor, căci numai prin trufie s-au despărţit ei de adevărul mântuirii şi s-au rupt de trunchiul Bisericii. Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva dătătoare de viată a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul lui Hristos, căci noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici Apostolice şi Soborniceşti ne ridicăm iar dânşii de nu vor voi să-şi părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul de afară se vor afla.