Biserica Ortodoxă şi sectele

PRACTICI VRĂJITOREŞTI STRĂVECHI

a. Ritualuri de iniţiere

La începutul acestui capitol am arătat ce însemna pentru omul primitiv trecerea în rândul maturilor, faptul că aceasta se făcea în cadrul unor ceremonii magice. Examenele la care erau supuşi cei care urmau să treacă în rândul maturilor erau foarte dure, în special pentru băieţi: izolarea de colectivitate, smulgerea dinţilor, crestarea pielii, circumcizie, afumarea la fumul focului de tabără; la aceasta se adaugă cunoaşterea unor legende, mituri, reguli secrete ale tribului. Tinerii care luau parte la iniţiere erau testaţi şi asupra talentului desenator.²¹⁰

Magicienii erau recrutaţi din rândul persoanelor cu un anumit comportament, care în zilele noastre, ar fi trecut în rândul psihopaţilor. O cale prin care puteau dobândi puteri speciale era ca el să se retragă într-un loc izolat, unde prin respectarea unor restricţii să primească sprijinul spiritelor. Un alt mod îl constituia iniţierea sub supravegherea „maestrului”. Aceasta era „îndelungată şi violentă, plină de privaţiuni şi umilinţe, capabilă să declanşeze stări nevropatice”.²¹¹ Adesea ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau momente care simbolizau moartea şi învierea lui, ca urmare a „intrării spiritelor în trup". La caldeeni, egipteni, evrei, greci, romani, la geto-daci, iniţierile în mistere se făceau printr-o serie de probe grele. Homer, care a fost el însuşi un iniţiat, descrie aceste ritualuri. Astfel adevărul se afla în gropile de iniţiere în care tinerii stăteau chirciţi, mimând poziţia fetusului în pântecele matern. „Apa rece în care tinerii erau obligaţi să se arunce, precum şi cei trei judecători ai morţilor sugerează examenele la probele fizice. Alte încercări de curaj pentru iniţiaţi vor fi imaginate de Homer ca infern. în fine, încheierea perioadei de iniţiere care prevedea trecerea novicilor prin flăcări spre a se curăţa de tot ce e impur, pământesc, va fi înfăţişată sub forma Olimpului luminat de un alt soare”.²¹²

Dintotdeauna comportamentul vrăjitorului a fost divers şi ciudat. Ei se hrăneau şi se îmbrăcau diferit de ceilalţi oameni, pentru a putea atrage atenţia şi a provoca teamă. Printre regulile pe care ei trebuiau să le respecte se numără interdicţia de a se culca direct pe pământ, obligaţia de a-şi unge corpul cu grăsime, datoria vrăjitorului tânăr de a întreţine pe cel de la care învăţase profesiunea. ²¹³

b.Recuzita vrăjitorului.

Recuzita vrăjitorului era foarte bogată. El avea la dispoziţia sa unelte şi culori preparate de el pentru tatuaje rituale. De asemenea îşi mai confecţiona figurine, care aveau de cele mai multe ori un aspect animalier, cărora le dădea puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Când era solicitat, el făcea păpuşi, închipuind o anumită persoană, căreia i se înfigeau ace în diferite părţi ale corpului, în timpul descântecelor, cu convingerea că persoana respectivă va avea dureri sau va muri. Această practică mai există în Sicilia, America de Sud şi Asia, precum şi la unele triburi primitive africane şi polineziene. Vrăjitorul se mai folosea de baghete magice (unele sculptate, practică ce există încă din paleolitic) sau capcanele pentru spirite rele, care erau un fel de colivii în care erau prinse acestea pentru a nu împiedica succesul vânătorii. Vrăjitorii din paleolitic se mai foloseau de anumite semne magice (triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte) pe care le desenau în diferite părţi ale peşterii, cu scopul de a apăra acel loc de influenţa spiritelor rele.²¹⁴

c. Dansul şi limbajul

Oamenii au întrebuinţat dansul ca pe un mod de a înfrunta natura, considerându-1 în acelaşi timp o parte a acesteia. Foarte elocvent este un mit al triburilor Caiaungung din Brazilia. Se spune că într-o zi, oamenii sub conducerea unui personaj mitic denumit Cuiumere, s-au dus la vânătoare. „în pădure au ajuns într-un luminiş, în mijlocul căruia se afla un copac înalt. Pe trunchiul arborelui se rezemau câteva crenguţe cu frunze. Cum stăteau şi se întrebau ce putea fi aceasta, deodată vânătorii au văzut că crenguţele încep să se mişte în ritm, sărind de jos în sus. Şi ei le-au imitat mişcarea, dând naştere dansului”.²¹⁵

In ceea ce priveşte dansurile de vânătoare, „o scenă din peştera Trois Freres a fost interpretată ca fiind reprezentarea unui dansator mascat în bizon şi cântând dintr-un instrument care ar fi putut fi flaut. Interpretarea pare convingătoare pentru că se cunosc în arta paleolitică vreo 55 de figuri de oameni îmbrăcaţi în piei, de multe ori în poziţii de dans”. De asemenea dansul circular, ca cel din peştera de la Montespan, „este practicat pretutindeni de către vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât, fie pentru a asigura înmulţirea vânatului”.²¹⁶

Mişcările de dans erau executate ritmat, în timp ce vrăjitorul rostea anumite formule care produceau diferite efecte. Aceste mişcări imitau comportamentul animalelor, Soarele, Luna, unduirea plantelor. Dansul în cerc simboliza puterea dătătoare de viaţă, a soarelui, în timp ce mişcările în spirală şi serpentină înfăţişau fazele lunare.²¹⁷

În unele dansuri se folosesc măşti sau diferite obiecte (bastoane, funii, frunze), imitându-se mersul animalului sau zborul păsării. De asemenea este folosită pantomima, în care rolul principal îl are vrăjitorul. Costumele speciale folosite de vrăjitori în timpul dansurilor, îi dau un aspect ieşit din comun. Ei se acompaniază cu o tamburină, în care lovesc cu un beţigaş cu două vergele de lemn sau două pietricele.

Pe lângă acestea, deosebit de importante sunt: limbajul, gesturile teatrale, trucurile, rostirea unor formule sau blesteme, simularea căderii în transă şi a conversaţiilor cu duhurile.²¹⁸

În privinţa limbajului, vrăjitorii învaţă încă din timpul noviciatului anumite expresii al căror sens numai ei îl cunosc, şi rostirea de anagrame (de exemplu „aman” în loc de „mama”). Limbajul diferă de la o categorie la alta de vrăjitori: vrăjitorii care fac magie agricolă, cei specializaţi în pescuit, magia gospodărească - fiecare folosesc limbaje diferite.²¹⁹

Moduri de manifestare ale vrăjitoriei

Înainte de a ne ocupa pe larg de numeroasele tehnici divinatorii, care s-audezvoltat şi se vor mai dezvolta de-a lungul timpului, ducând la apariţia altora noi, se cuvine să începem printr-o scurtă, dar necesară, precizare terminologică.

În acest sens, prof. Ivan Evseev în Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească ne oferă următoarea definiţie pentru termenul de divinaţie: „E un termen de origine latină (divinatio - ghicirea viitorului) care, alături de sinonimul său grecesc mantică, se foloseşte în etnologie şi în istoria religiilor pentru a denumi totalitatea practicilor magice de ghicire şi de prezicere a viitorului. Divinaţia, într-o extraordinară varietate de forme şi procedee, era o practică răspândită în antichitate şi în toate culturile tradiţionale ale lumii.”²²⁰

La această definiţie, am putea adăuga precizarea făcută de Rene Louis în Dicţionar de mistere, unde arată urmându-i lui Cicero că: „pe de o parte, există o diviniţie prin observare şi interpretare a semnelor exterioare: zborul păsărilor, compartamentul reptilelor, observarea măruntaielor, a focului, a apei, a fenomenelor meteorologice (artă fulgurală), a astrelor (astrologie), a mâinii (chiromanţie), etc. Pe de altă parte, există o divinaţie internă şi intuitivă: oracole şi vise, de exemplu.”²²¹ Acelaşi autor menţionează că orice mantie sau mantică trebuie înţeleasă nu numai ca o metodă de prezicere a viitorului, ci mai ales ca o metodă de cunoaştere prin alte mijloace decât cele raţionale (o mantie nu se va baza, de exemplu, pe sistemul ipotetico-deductiv şi nici pe raportul cauză-efect). Cel care prezice viitorul deţine anumite puteri supranaturale şi, în virtutea unei iniţieri făcută la o vârstă foarte fragedă, se consideră că întreţine o legătură desăvârşită cu divinitatea. Pentru el dimensiunile de spaţiu şi în timp sunt abolite: el are posibilitatea să vadă viitorul la fel ca şi prezentul.²²² Insă, în majoritatea cazurilor, riscurile de eroare sunt minimalizate de răspunsurile foarte vagi, care se pretează la interpretări deosebit de variate şi contradictorii. Acesta este şi cazul oracolelor.²²³ In acest fel reputaţia oficianţilor era asigurată.

Degenerarea magiei în şarlatanie

După cum am amintit şi în capitolul precedent, scopul iniţial al magiei a fost acela de observare şi cunoaştere a fenomenelor naturii în funcţie de care oamenii îşi vor organiza viaţa şi activităţile lor. Cu timpul, când s-au descoperit cauzele unor fenomene iar teama omului faţă de mediul înconjurător s-a diminuat, şi obiectivul iniţial al magiei a început să se pervertească, magii urmărind mai mult câştigurile furnizate de această meserie. Aceasta a dus la degenerarea magiei de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a rolului jucat de magie de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a rolului jucat de magie în Antichitatea indiană şi a Orientului Apropiat, pe de o parte, şi cea europeană, pe de alta.

În cartea sa „Vrăjitoria de-a lungul timpului” Gheorghe Brătescu semnalează faptul că - aşa cum au dovedit-o şi cercetările - „ „tipul evoluat de magie-religie, aşa cum se observă el în Antichitate, apare mai întâi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa. Magii indieni se dedicau studiului naturii şi filosofiei. Observatori meticuloşi ai tuturor fenomenelor care li se ofereau privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora, fiecare fenomen fiind înregistrat în anale şi analizat comparativ. Această activitate, bazată pe observaţii şi date logice, ar putea fi considerată un început de ştiinţă.²²⁴ Acest tip nou de magie care se apropie oarecum de ştiinţă va fi preluat apoi de caldeeni, unde va avea ca obiect „pe de o parte, cunoaşterea vegetalelor, mineralelor şi metalelor, iar pe de alta, precizarea diferitelor fenomene climatice şi duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o precursoare a meteorologiei”.²²⁵ De altfel, caldeenii au meritul incontestabil de a fi pus bazele astrologiei. Şi nu întâmplător naşterea astrologiei a avut loc în Mesopotamia, „deoarece limpezimea cerului şi claritatea nopţilor de acolo au permis constatarea, pentru prima oară, a diferenţierii aştrilor în planete, stele, lună şi soare.”²²⁶

Manoperele magice caldeene vor pătrunde la egipteni unde sunt însuşite de clasa sacerdotală care se va transforma în unica depozitară a progresului uman, „cu scopul bine conturat de a domina poporul şi a contrabalansa puterea militară regală.”²²⁷

Antichitatea europeană a detaşat oarecum vrăjitoria de religie, atribuind autoritatea de mag unor personalităti ale gândirii ca: Orfeu, Homer, Pitagora, Platon, Lycurg, pentru grecii antici şi Domiţian (înconjurat de mulţi magi), Adrian, Marc-Aureliu, Alexandru-Sever, Diocleţian, Constantin (care înainte de convertire a făcut jertfe după ritualurile magice), pentru romani. Insă nu au fost iertate excesele. Se cunoaşte cazul împăratului Caracalla care s-a căsătorit cu o femeie foarte urâtă şi rea pentru că oracolul îi prorocise acesteia că se va căsători cu stăpânul lumii.²²⁸

Alterarea magiei s-a putut observa în Antichitatea europeană încă din secolul V î.Hr., când în tagma magilor au intrat tot mai multe persoane dornice de câştiguri uşoare şi rapide. Aceştia apelau la tot felul de trucuri facile şi nicidecum la vechile ritualuri magice. Ei se declarau cunoscători ai ştiinţelor oculte şi vor avea trecere în faţa poporului ignorant.²²⁹

Reacţia unor filosofi ai Antichităţii, precum Democrit care a scris câteva lucrări împotriva ghicitoriei, nu va întârzia să apară. Degenerarea magiei în şarlatanie nu putea trece neobservată. Astfel „Lucian (120-180 e.n.), în pamfletele sale Dialogurile Zeilor şi Dialogurile morţilor, supune ghicitoria unui atac frontal, lucid şi ferm, bazându-se pe o fină observaţie. Cu toate aceste luări de poziţie, profesiunea de magician, fiind foarte bănoasă, atrăgea, fireşte numeroşi tineri, amatori în a deprinde tainele ei.

Marea majoritate a acestora frecventau magii bătrâni, ca novici, nu scopul de a cunoaşte fenomenele naturii, metalele şi plantele, obiectivul iniţial de căpătâi al magiei, ci de învăţa pungăşiile divinaţiei deoarece acestea erau cele care aduceau profiturile meseriei.”²³⁰ Astfel magia devine o afacere pentru cei care o practică şi e alimentată în primul rând de ignoranţa celor ce cred în ea.

DIFERITE CATEGORII DE MANŢII

Tălmăcirea viselor (Oniromanţia)

După definiţia dată de Ivan Evseev în Dictionar de magie, demonologie şi mitologie românească, oniromanţia este "interpretarea profetică a viselor.”²³¹

După necromanţie, oniromanţia este cea mai veche tehnică de ghicit. Printre gânditorii antici care au scris tratate de oniromanţie se numără: Antiphon (479-411 î.Hr.), Democrit (c.460-c.370 îHr.), Dioscoride (sec.1 d.Hr.). Una dintre cele mai interesante tălmăciri de vise, citate în mai multe opere antice este aceea a visului Hecubei, soţia lui Priamus, regele Troiei. Aceasta, fiind gravidă, a visat că născuse o flacără. Prezicătorii i-au spus că va naşte un fiu care urma să determine incendierea cetăţii, ceea ce se va şi întâmpla.²³² Dintre numeroasele vise care au rămas celebre, vom da în continuare câteva exemple.

Mama lui Virgiliu a aflat, prin laurii văzuţi în vis, că fiul ei va fi un poet renumit; lui Brutus i-a apărut o fantomă în vis, şi i-a prezis înfrângerea de la Filippi; Calpurnia, soţia lui Cezar a prevăzut tot în vis asasinarea soţului ei; Caterina de Medici a văzut în vis turnirul în care soţul ei ăşi va pierde viaţa; regele Henri al II-lea a auzit în vis o voce care i-a spus despre rana care urma să o capete la ochi. Celebrul astronom Flammarion i-a povestit doamnei de Thèbes ca un excursionist, Bèrard, a văzut în vis, într-un han în care se oprise peste noapte, toate detaliile unei crime, care urma să fie comisă în camera în care dormea el, asupra avocatului V. Arnaud. Datorită acestui vis, a putut regăsi cadavrul în şură şi să-i aresteze pe asasini. în timpul asediului de la Chio (1431), genovezul Grimani le-a povestit camarazilor săi că a visat un şarpe enorm care se îndrepta spre el pentru a-1 sugruma. Ei au ajuns la concluzia că Grimani se afla în pericol de moarte violentă, sfatuindu-1 să nu se amestece în lupte. Acesta i-a ascultat însă curiozitatea 1-a făcut să se uite pe o ferestruică. în acel moment, un glonţ 1-a lovit în cap. Violonistul şi teoreticianul muzical Giuseppe Tartini (sec.XVIII) mărturiseşte că datorează unui vis celebra „Sonata diavolului", căreia nu reuşea să-i găsească sfârşitul. Atunci i-a apărut Diavolul în vis şi ş.a oferit, cu preţul sufletului lui, să-i termine sonata. Tartini a acceptat şi 1-a ascultat pe Diavol cântându-i la vioară măsurile dorite. ²³³

În cartea sa „Despre preziceri, oracole şi ghicit,” Pavel Nicoară face următoarea afirmaţie: „Din cele mai vechi timpuri visele au fost considerate profeţii trimise din cer sau preziceri ale viitorului pe calea somnului. Se credea că în somn omul e pus în legătură cu viaţa de dincolo, unde sufletul său s-ar întâlni cu Zeii şi cu spiritele celor morţi, de la care ar primi sfaturi sau avertismente. Oamenii credeau că visele constituie viaţa „sufletului" în afara trupului. Când omul se trezea se spunea că „sufletul” i s-a întors în trup. Când omul murea, se spunea că „sufletul” nu s-a mai întors din plimbarea făcută în afara veşmântului său pământesc.”²³⁴

Credinţa în rolul profetic al viselor a prins rădăcini şi datorită faptului că unele preziceri se adevereau (aceasta făcea ca creditul acordat unor tălmăcitori să sporească).²³⁵ Cine avea autoritatea să tălmăcească visele? Această sarcină revenea iniţial ghicitorilor în stele, care se aflau adeseori în slujba monarhilor, dar au existat şi ghicitori la îndemâna oricui. Această ocupaţie va deveni de-a dreptul vulgară începând cu secolul al VIII-lea. Tălmăcitorul trebuia să cunoască anumite reguli, cum ar fi: ora şi ziua, circumstanţele în care s-a produs visul. Dacă un vis a avut loc după căderea nopţii se va împlini în 10-30 zile, dacă a avut loc la miezul nopţii, în timp de o lună până la un an, iar dacă a avut loc înainte de apusul soarelui se înfăptuieşte în cursul acelei zile. Această concepţie este de origine egipteancă, a fost preluată de greci şi de la ei s-a răspândit în întreaga Europă.²³⁶

La arabi există anumite perioade socotite bune pentru tălmăcirea viselor şi acestea coincid cu marile sărbători musulmane, cum ar fi Ramadanul şi cele 10 zile consacrate „Călătoriei la Mecca" (perioade de interdicţii alimentare). Zilele cu caracter de festin de după aceste sărbători sunt denumite Bairam şi Bairamul mic şi sunt considerate perioade nefaste, propice adeveririi viselor care prevestesc moartea. Această împărţire nu se bazează decât pe observaţii empirice. Se constata că decesele surveneau cu precădere atunci când se făceau excese alimentare şi fizice, în timp ce perioadele de post erau calme.²³⁷

În secolul al XVIII-lea arsenalul ghicitorilor de vise s-a îmbogăţit prin apariţia semnificaţiilor literelor visate, datorată creşterii numărului ştiutorilor de carte. Astfel înainte de perioada napoleoneană, litera „1" semnifica gloria şi onoarea, şi aceasta întrucât mulţi monarhi ai Franţei au purtat prenumele Louis. In timpul lui Napoleon, litera „n”, sigla lui Napoleon, va căpăta această semnificaţie, iar litera „1" va căpăta un nou sens, acela de austeritate (situaţia impusă fostei caste domnitoare.²³⁸

În secolul al XIX-lea va fi inventat un tabel de tălmăcire a viselor, cu ajutorul căruia ghicitorii pretindeau că pot determina numerele câştigătoare la loterie.²³⁹

Credinţa în vise apare cu atât mai iluzorie în zilele noastre, cu cât noi beneficiem de explicaţiile ştiinţifice. Gheorghe Brătescu afirmă că „din punct de vedere fiziologic, visele îndeplinesc o funcţie de echilibrare cerebrală, de descărcare informaţională, fenomen urmărit şi înregistrat clinic. Întreruperea experimentală a viselor a avut drept urmare apariţia de tulburări neuropsihice, fapt care demonstrează necesitatea vitală a stării onirice.²⁴⁰ în aceeaşi ordine de idei, preluând explicaţiile lui Freud, suprarealiştii vor vedea în vis o formă de trăire a dorinţelor refulate în stare de veghe.

S-a dovedit de asemenea că visele pot fi determinate şi de stimuli exteriori. Deosebit de relevantă este observaţia lui Pavel Nicoară: „Dacă e frig în cameră în vis se nasc imagini legate de frig: umblăm pe un câmp troienit sau facem baie într-un râu rece. O lumină proiectată pe pleoape sau un anumit zgomot din cameră pot şi ele provoca vise. Datorită luminii putem visa o sală feeric luminată sau o zi însorită pe malul mării. [...] Poziţiile anormale în care se află corpul în timpul somnului dau naştere de asemenea la vise: amorţirea unui picior poate deveni în vis o infirmitate sau un accident.”²⁴¹ Acelaşi autor arată că visele noastre mai pot fi determinate de excitări provenite de la inimă, stomac, plămâni: „Afecţiunile cardiace pot da naştere unor coşmaruri. Dacă cineva doarme pe partea stângă, îngreunând astfel activitatea inimii, poate visa că cineva îl leagă sau îl sugrumă. Somnul celui care se culcă cu stomacul încărcat deseori este neliniştit, străbătut de vise urâte!

Medicina hindusă şi chineză extrag de secole din vise, informaţii pentru diagnosticarea bolilor, visele fiind împărţite în cinci clase, corespunzătoare celor cinci mari viscere: inima, plămânii, rinichii, splina şi ficatul. Iată şi un rezumat al principalelor vise care indică funcţionarea proastă a unui organ:

I. A visa fantome, monştrii, figuri înspăimântătoare: semn al proastei funcţionări a inimii (vise strangulate); hiperfuncţiune. A visa foc, flăcări, fum luminos, incendii: semn al proastei funcţionări a inimii (ameţeală provenind de la insuficienţa curentului sanguin şi a încetinirii vitezei; hipofuncţiune.

II. A visa lupte, război, arme, soldaţi: semn al proastei funcţionări a plămânilor; hiperfuncţiune. A visa câmpii, mare, ţară, drum şi călătorii dificile: semn al proastei funcţionări a plămânilor hipofuncţiune.

III. A visa oboseală insurmontabilă, boală de rinichi: semn al proastei funcţionări a rinichilor; supraîncărcare a canalelor. A visa că înotam cu greu şi suntem pe cale de a ne îneca: semn al proastei funcţionări a rinichilor: hipofuncţiune.

IV. A visa cântece, sărbători, muzică, plăceri: semn al funcţionării proaste a splinei: supraîncărcare a canalelor. A visa riscuri, bătălie, dispute, mese: semn al funcţionării proaste a splinei: hipofuncţiune.

V. A visa păduri de nepătruns, munţi abrupţi, arbori: semn al funcţionării proaste a ficatului: hiperfuncţiune. A visa iarbă, gazon, câmpii, tufişuri: semn al funcţionării proaste a ficatului: hipofuncţiune.

A visa pâraie, izvoare murmurătoare, cascade este semn de anemie; a visa, asasini, spânzurătoare, strangulare se explică prin sufocări astmatice.²⁴²

Ghicitul în semne corporale

Această formă de divinaţie vine de la caldeeni şi egipteni. Ghicirea viitorului se realizează prin „observarea şi tălmăcirea unor mişcări reflexe ale membrelor, tendoanelor, muşchilor, organelor corpului omenesc, al formelor petelor de pe piele etc.”²⁴³ Un exemplu elocvent este cel al ghicitului în aluniţe practicat încă de vechii egipteni. Ivan Evseev arată că „dispunerea aluniţelor pe corpul omului e considerată o pecete tainică, după care se poate prezice viitorul persoanei şi trăsăturile sale de caracter”.²⁴⁴ în calendarele şi almanahurile care circulau în secolele XVIII şi XIX se făceau preziceri de genul: „La femei o aluniţă pe sprânceana dreaptă indică o căsătorie timpurie, pe stânga - o căsătorie târzie. [...] Lesne se poate observa că se valorifică o străveche simbolică a părţilor corpului uman, iar principala axă şi scară de valorificări pozitive sau negative este ancestrala opoziţie drept-stâng”²⁴⁵

În Evul Mediu, semnele de pe piele puteau constitui dovezi deosebit de importante mai ales pentru anchetatorii Inchiziţiei. Astfel, o aluniţă la subsuoară, care sugera un bob de mei, era o dovadă că persoana respectivă practica vrăjitoria, deoarece acest semn era considerat a fi „pecetea diavolului”. În schimb, o cruce sau o floare o puteau salva de la arderea pe rug.²⁴⁶

Fizionomistica

Este strâns legată de ghicitul în stele, de convingerea falsă că înfăţişarea fiecărui om ar fi influenţată chiar de la naşterea acestuia de conjunctura astrală din acel moment. Acest lucru a fost infirmat de ştiinţă care a demonstrat că noi moştenim prin ereditate aspectul exterior al corpului.²⁴⁷

Practica de la care s-a plecat in alcătuirea indicaţiilor referitoare la ghicirea viitorului cuiva prin studierea fizionomiei, îşi are originea într-o veche concepţie privind puterile magice ale ochiului. în magia primitivilor, visul era înţeles ca o realitate privită cu ajutorul unui ochi interior, ochiul somnului (se credea că morţii văd în continuare cu acest ochi dar şi că acest ochi putea trage în nefiinţă alte persoane - de aici şi ritualul acoperirii feţei cu mască funerară pentru a îmbuna privirea defunctului). De aici apar noi sensuri: „ochiul vigilenţei", care vede şi în somn, sau „ochiul stăpânului", care urmăreşte în scop de pedeapsă, precum şi credinţa deochiului, stare produsă de ochiul rău”.²⁴⁸

G. Călinescu spune că părintele fizionomiei, cel care centrează fiziognomia asupra chipului e Lavanter. Plecând de la constituţia humorală a individului, Lavanter distinge patru tipuri: sangvinul, melancolicul, flegmaticul şi colericul şi determină înfăţişarea lor. Această împărţire se bazează şi pe experienţă: „Cine nu-şi dă seama că un om rotofei, sângeros, e un individ jovial şi mai degrabă bun, că unul gălbicios la

faţă, adică cu fierea vărsată, e mânios, că omul slab, pal, înalt e apatic.”²⁴⁹ Dar de aici până la a afirma că „părul blond determină incertitudinea în viaţă" sau că „spânii ar trebui să fie toţi diplomaţi sau afacerişti, iar persoanele cu părul creţ, neapărat bogate," aşa cum fac ghicitorii, e drum lung.

Ghicitul în apă(Hidromanţia)

Era unul dintre procedeele mantice preferate în Antichitate, probabil şi pentru că era luat în considerare şi de filosofi. Existau mai multe metode de utilizare a lichidelor ca mijloc al mantiei, dar cea mai răspândită era practica de a se privi îndelung într-un vas plin cu apă, în timp ce magicianul rostea formule ciudate. În cele din urmă se crea o atmosferă propice inducerii iluziilor, chiar a halucinaţiilor, la care contribuia şi jocul strălucirii undelor. Uneori ghicitorii aruncau în apă frunze de laur, după care cel căruia i se ghicea trebuia să bea câteva înghiţituri, de regulă trei, ceea ce grăbea apariţia de halucinaţii. Iluziile vizuale erau apoi povestite magicianului care le interpreta aidoma tălmăcitorilor de vise”.²⁵⁰

O altă variantă a hidromanţiei e gastromanţia. Ghicitorul privea într-un vas cu puţină apă, pe fundul căruia se afla o lumânare aprinsă. El răspundea la întrebări prin semne (afirmativ sau negativ). Erau evocaţi demonii sau geniile - duhuri protectoare ale unei familii - care-i spuneau ce vedeau în unde. Un profesionist interpreta viziunile ghicitorului.²⁵¹

Antichitatea greco-romană deţinea şi procedeul catoptromanciei (prezicerea cu ajutorul unei oglinzi). Pausianus vorbeşte de un efect al acestei metode. El spune că în Patras, în faţa templului zeiţei Ceres, era consultat un oracol, dar numai pentru boli. „Bolnavul cobora în fântână o oglindă legată de un fir, în aşa fel încât numai baza oglinzii să atingă apa. După ce era invocată zeiţa şi se ardeau miresme, se privea în oglindă şi, după cum i se vedea faţa, palidă şi desfigurată sau plină şi rumenă, el trăgea concluzia fermă că boala era mentală sau nu.²⁵²