Blaise Pascal

Zelul, Lumina. Patru feluri, de persoane: zelosul fără ştiinţă; ştiinţa fără zel; nici ştiinţă, nici zel şi zel şi ştiinţă. Primele trei îi condamnă, a patra îi iartă şi sunt excomunicaţi din Biserică ei care salvează totuşi Biserica.

— Dacă Sfântul Augustin venea astăzi şi ar fi fost tot atât de puţin autorizat ca şi duşmanii săi, n-ar fi făcut nimic. Dumnezeu şi-a condus Biserica, trimiţându-l cu mult mai înainte şi plin de autoritate.

— Dumnezeu n-a vrut să absolve de păcat fără Biserică. Cum ea are parte de persecuţii, ea trebuie să participe şi la iertare. Dumnezeu o asociază la puterea lui cum fac regii cu Parlamentul. Dar dacă ea absolvă sau condamnă fără Dumnezeu, ea nu se mai poate numi Biserică; la fel ca în Parlament: chiar dacă regele alege pe un om al lui, acesta trebuie să primească şi aprobarea Parlamentului, iar dacă Parlamentul alege fără să-l consulte pe rege sau refuză să-l aleagă pe cel propus de rege, acesta nu mai este un Parlament al regelui, ci o instituţie răsculată.

— Biserica. Papa. Unitate. Multitudine.

— Considerând Biserica o unitate, papa care este căpetenia ei, este ca un întreg. Considerând-o ca pe o multitudine, papa nu este decât o parte din ea. Părinţii Bisericii l-au considerat când într-un fel, când într-altul: şi au vorbit în diverse feluri despre papă (sfântul Ciprian: Sacerdos Dei.) Dar, stabilind unul din aceste două adevăruri, ei nu l-au exclus pe celălalt. Multitudinea care nu se reduce la unitate este o confuzie; unitatea care depinde de multitudine este tiranie. Numai în Franţa este permis să se spună că un Conciliu este deasupra papei;

— Papa este cel dintâi. Cine altul e mai cunoscut decât el? Cine e recunoscut de toţi, având puterea de a pătrunde întregul corp pentru că el stăpâneşte ramura cea mai importantă care se insinuează pretutindeni? Cât de uşor poate degenera totul în tiranie! Iată de ce Iisus Christos le-a impus acest precept: Vos autem non sic2.

— Papa îi urăşte şi se teme de învăţaţii care nu i se supun de bunăvoie.

— Nu trebuie să judecăm ce este papa din cele câteva cuvinte ale Părinţilor (cum spuneau grecii într-un conciliu. – regulă importantă!) ci prin faptele Bisericii şi ale Părinţilor şi prin canoane.

Duo aut tres în unum.3 Unicitatea şi multitudinea: e o greşeală să se excludă unul din termeni, cum fac papistaşii care exclud multitudinea sau hughenoţii care exclud unitatea.

— Cum să fie dezonorat un papă pentru că deţine lumina de la Dumnezeu şi din tradiţie; l-am dezonora dacă l-am despărţi de această sfântă uniune.

— Dumnezeu nu face minuni în conduita obişnuită a Bisericii sale. Ar fi o ciudăţenie dacă infaibilitatea ar sta într-o singură minune, dar, aşa, aflându-se în multitudine, totul pare atât de firesc că purtarea lui Dumnezeu este ascunsă sub acest firesc, ca de altfel toate faptele sale.

— Regii dispun de regatele lor, dar papii nu pot dispune de al lor.

— summum jus, summa injuria.

Pluralitatea este calea cea mai potrivită pentru că e valabilă şi are forţa de a se face ascultată; şi totuşi aceasta este părerea celor mai puţini abili.

Dacă s-ar fi văzut acest lucru, s-ar fi pus forţa în mâna justiţiei, dar cum forţa nu se lasă manevrată după placul nimănui pentru că este o calitate palpabilă, în loc ca justiţia să fie o calitate spirituală de care să dispunem cum vrem, ea a fost pusă în mâna forţei: şi astfel se numeşte justiţie ceea ce suntem obligaţi să respectăm.

De aici provine dreptul spadei, căci spada conferă un drept adevărat. Altfel, am vedea violenţa de o parte şi justiţia de cealaltă (Sfârşitul celei de a douăsprezecea Provinciale). De aici vine nedreptatea Frondei care ridică pretinsa ei justiţie împotriva forţei, în Biserică nu se întâmplă astfel, căci aici justiţia este una adevărată, fără nici o constrângere violentă.

— Injustiţie.

— Jurisdicţia nu se dă pentru cel care judecă, ci pentru cel judecat. E periculos s-o spui poporului; dar poporul are prea mare încredere în voi; nu-i nici un rău în asta şi vă poate fi de folos. Deci puteţi s-o faceţi publică. Pasce oves meas, non tuas.4 Îmi datoraţi dreptul de păşune.

— Lumea iubeşte starea de siguranţă. Lumii îi place ca papa să fie infailibil în credinţă, iar învăţaţii sobri în moravuri, pentru a găsi în ei un sprijin.

— Biserica învaţă şi Dumnezeu inspiră, şi unul şi altul infailibil. Operaţia Bisericii nu face decât să pregătească iertarea sau condamnarea. Ceea ce face ea ajunge pentru a condamna nu şi pentru a inspira.

— De fiecare dată când iezuiţii îl surprind pe papă, întreaga creştinătate devine sperjură.

Papa este foarte uşor de surprins din pricina treburilor sale şi a încrederii pe care o are în iezuiţi; iar iezuiţii sunt foarte capabili să-l surprindă din pricina calomniei.

— Ticăloşii care m-au obligat să vorbesc despre temeiurile religiei.

— Păcătoşii dezlegaţi fără penitenţă; drepţi îndreptăţiţi fără caritate, creştinii toţi fără harul lui Iisus Christos, Dumnezeu fără putere asupra voinţei oamenilor, o predestinare fără mister, o răscumpărare fără certitudini.

— Se face preot cine vrea, cum se întâmplă sub Iereboam. E un lucru oribil să ni se propună disciplina Bisericii de astăzi drept atât de întemeiată că ar fi o crimă să fie schimbată. Altădată era infailibil bună şi totuşi a suferit schimbări fără păcat: şi astăzi, aşa cum e, nu poţi să-i doreşti nici o schimbare! S-a îngăduit schimbarea cutumei de a nu preoţi decât cu atâta circumspecţie că aproape nu se află niciunul demn să devină preot: dar nu ne este permis să ne plângem de cutuma care hirotoniseşte atâţia nedemni.

— Ereticii.

— Iezechil. Toţi păgânii vorbeau de rău Israelul, dar şi pe profetul lui, încât israeliţii n-au fost departe de a-i spune: „Vorbeşti ca păgânii” şi că forţa lui vine din faptul că vorbeşte ca păgânii.

— Janseniştii seamănă cu ereticii în reformarea moravurilor; dar voi le semănaţi în rău.

— Nu cunoaşteţi profeţiile dacă nu ştiţi că totul trebuia să se împlinească: prinţi, profeţi, papa şi chiar preoţii: şi totuşi Biserica trebuia să dureze. Prin harul lui Dumnezeu n-am ajuns până acolo.

Blestem asupra acestor preoţi, dar sperăm că Dumnezeu să se milostivească de noi, să nu le semănăm în nici un fel.

Sfântul Apostol Petru, cap. II: falşi profeţi ai trecutului, imaginea celor care vor veni.

— Tot aşa cum e adevărat că, pe de o parte, unii călugări lepădaţi şi câţiva cazuişti corupţi, care nu fac parte din ierarhie, s-au tăvălit în desfrâu, este la fel de adevărat că, pe de altă parte, adevăraţii păstori ai Bisericii, adevăraţii păstrători ai cuvântului divin l-au apărat cu străşnicie împotriva celor care au încercat cu tot dinadinsul să-l distrugă.

Şi astfel credincioşii nu pot avea nici un temei să urmeze aceste erezii oferite de mâinile străine ale acestor cazuişti, în locul sfintei învăţături oferite de mâna părintească a propriilor lor păstori. Iar nelegiuiţii şi ereticii nu au nici un temei să prezinte aceste abuzuri drept semne ale slăbiciunii providenţei lui Dumnezeu asupra Bisericii sale pentru că Biserica, aflându-se la propriu în corpul ierarhiei, departe de a se putea conchide din starea prezentă a lucrurilor că Dumnezeu ar fi abandonat-o corupţiei niciodată n-a fost mai evident decât astăzi că Dumnezeu o apără de desfrâu.

Căci, unii din aceşti oameni care, printr-o vocaţie extraordinară au voit să părăsească lumea şi să îmbrace rasa călugărească pentru a trăi într-o stare perfectă, mai presus de starea creştinilor obişnuiţi, au căzut în nişte rătăciri care-i îngrozesc pe creştinii de rând, devenind printre noi ceea ce erau printre evrei falşii profeţi; este o nefericire particulară şi personală care trebuie deplânsă şi din care nu trebuie să conchidem nimic cu privire la grija lui Dumnezeu pentru Biserica lui; pentru că toate aceste lucruri au fost atât de clar proorocite, iar ispitele, venind din partea unor asemenea persoane, au fost de atâta vreme vestite că, dacă se cercetează adânc, se văd mai degrabă semnele prezenţei lui Dumnezeu decât a lepădării de noi.

— Tertulian: nunquam Ecclesia reformabitur.5

— Trebuie să le facem cunoscut ereticilor care se prevalează de doctrina iezuiţilor că aceasta nu este învăţătura Bisericii… şi că vrajbele dintre noi nu ne îndepărtează de altar.

— Dacă diferenţiind am condamna, aţi avea dreptate. Uniformitatea fără diversitate este inutilă celorlalţi, diversitatea fără uniformitate ruinătoare pentru noi.

— Una e vătămătoare în interior, cealaltă în exterior.

— Arătând adevărul, îl faci credibil, dar arătând nedreptatea miniştrilor nu-i corectezi: îţi asiguri conştiinţa arătând falsitatea; dar nu-ţi asiguri punga arătând nedreptatea.

— Cei care iubesc Biserica se plâng văzând moravurile corupte, dar măcar legile ei subzistă; dar aceştia îi corup chiar legile; modelul este rău.

— Niciodată nu faci un rău mai deplin şi mai cu mare plăcere decât când îl faci conştient.

— În zadar a statornicit Biserica vorbe ca păcat, anatemă, erezie etc.: acestea sunt folosite împotriva ei.

— Sluga nu ştie niciodată ce face stăpânul, căci stăpânul îi spune numai ce să facă nu şi scopul: iată de ce el se supune umil şi păcătuieşte adesea împotriva scopului. Dar Iisus Christos ne-a spus scopul. Iar voi distrugeţi acest scop.

— Nu pot dobândi perpetuitatea şi-şi doresc universalitatea şi de aceea spun despre Biserică că e coruptă pentru ca să treacă ei drept sfinţi.

— Împotriva celor care abuzează de pasaje din Scriptură şi se prevalează de ceea ce găsesc în ea, părându-li-se că le justifică eroarea – Vecerniile, duminica patimilor, ovaţia pentru rege.

Explicaţia acestor cuvinte: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” şi altele: „Cine nu e împotriva noastră e cu noi.” Unei persoane care spune: „Eu nu sunt nici pentru, nici împotrivă”; trebuie să i se răspundă…

— Cine vrea să dea un sens Scripturii şi dacă acesta nu se află în ea este duşmanul Scripturii (Augustin).

— Humilibus dat gratiam”; an ideo non dedit humilitatem? 6 „Sui eum non receperunt; quotquot autem non receperunt” an non erant sui? 7

— E chiar bine, spune le Feuillant, să nu fie foarte sigure, căci contestarea este semnul incertitudinii (Sfântul Atanasie, Sfântul Hrisostom: morala, necredincioşii).

Iezuiţii n-au făcut adevărul nesigur, ci doar nelegiuirea lor.

Contradicţia a fost întotdeauna lăsată pentru a-i orbi pe cei răi, căci tot ceea ce este potrivnic adevărului sau carităţii este rău: acesta este adevăratul principiu.

— Toate religiile şi secretele din lume au o raţiune firească drept călăuză. Numai creştini au fost constrânşi să-şi extragă regulile din afara lor şi să înveţe din cele pe care Iisus Christos le-a lăsat celor vechi pentru a fi transmise credincioşilor. Această constrângere îi oboseşte pe unii Părinţi. Ei ar vrea, precum la alte popoare, să aibă libertatea de a-şi urma fanteziile lor. În zadar le strigăm, cum făceau altădată profeţii evreilor: „Intraţi în sânul Bisericii, învăţaţi legile pe care cei vechi vi le-au lăsat şi urmaţi căile lor.” Ei au răspuns asemenea evreilor: „Nu vom urma acele căi; noi vom urma cugetul inimii noastre”; şi ne-au spus: „Suntem asemenea celorlalte popoare.”

— Ei fac excepţia de la regulă.

Cei vechi au dat absoluţia înainte de căinţă? Aplicaţi-o ca pe o excepţie. Dar din excepţie, voi aţi făcut o regulă fără excepţii, în aşa fel încât nu vreţi nici măcar ca regula să aibă o excepţie.

— Confesiunea şi absoluţia fără semnul căinţei.

— Dumnezeu nu vorbeşte decât lăuntrului nostru. Biserica nu judecă decât din exterior.

Dumnezeu absolvă imediat ce vede căinţă în inimă, Biserica când o vede în fapte. Dumnezeu va construi o Biserică pură pe dinăuntru care să unească prin sfinţenia sa interioară şi pe de-a întregul spirituală impietatea interioară a înţelepţilor trufaşi şi a fariseilor: iar biserica va constitui o adunare de oameni ale căror moravuri exterioare să fie atât de pure încât să topească în ele moravurile păgâne. Dacă există ipocriţi, dar atât de bine ascunşi că ea nu le poate detecta veninul, ea îi îndură, căci aceştia nu vor fi primiţi de Dumnezeu, care nu poate fi înşelat, şi până la urmă sunt doar nişte oameni care înşeală pe alţi oameni. Şi astfel Biserica nu se va simţi dezonorată prin purtarea lor care pare sfântă; dar voi aţi vrea ca Biserica să nu judece, nici din interior, pentru că aceasta îi aparţine lui Dumnezeu, nici din exterior pentru că pe Dumnezeu nu-l interesează decât lăuntrul; şi luându-i astfel posibilitatea de a-şi alege oamenii, rămân în Biserică desfrânaţii, cei care o dezonorează atât de mult, dintre acei pe care sinagogile evreilor şi sectele filosofilor i-ar fi exilat ca nedemni şi i-ar fi urât ca pe nişte nelegiuiţi.

— Condiţiile în care se poate trăi după rânduiala lumească sunt foarte uşoare, e foarte greu de trăit după rânduiala lui Dumnezeu; şi dimpotrivă: nimic nu e atât de dificil după rânduiala lumii decât viaţa religioasă, nimic nu e mai uşor decât s-o petreci fără Dumnezeu. Nimic nu e mai uşor decât să ai funcţii înalte şi averi după rânduiala lumească: nimic nu e mai greu decât să trăieşti după rânduiala lui Dumnezeu fără să mai participi la plăcerile lumeşti.

— Cazuiştii îşi supun decizia unei raţiuni corupte şi alegerea deciziilor unei voinţe corupte, în aşa fel încât tot ceea ce e corupt în natura omului să se regăsească în purtarea sa.

— Este oare probabil ca probabilitatea să dea siguranţă?

Diferenţa între tihna şi siguranţa conştiinţei. Nimic nu-ţi dă siguranţă decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului.

— Toţi aceşti cazuişti adunaţi la un loc nu pot da nici un fel de asigurări conştiinţei în eroare; iată de ce este important să-ţi alegi bune călăuze.

Astfel, vor fi de două ori vinovaţi: că au urmat căi pe care n-ar fi trebuit să meargă şi au ascultat de învăţaţii de care n-ar fi trebuit să asculte.

— Oare nu complezenţa lumii va face să credeţi că lucrurile sunt probabile? Vreţi să ne faceţi să credem că acesta ar fi adevărul şi că dacă moda duelului n-ar exista, aţi descoperi probabilitatea de a vă putea bate, privind lucrul în sine?

— Ar trebui să ucidem ca să nu mai existe răii pe lume? Ar însemna să facem doi răi în loc de unul: Vince în bono malum8.

— Universal.

— Morala şi limbajul sunt ştiinţe speciale dar universale.

— Probabilitatea.

— Fiecare poate adăuga ceva, dar nimeni nu poate lua.

— Ei lasă să acţioneze desfrânarea şi stopează scrupulul când ar fi trebuit să facă invers.

— Montalte.

— Opiniile delăsătoare plac atât de mult oamenilor că ar părea ciudat dacă nu le-ar plăcea. Pentru că au depăşit orice măsură. Şi, pe deasupra, sunt mulţi oameni care văd adevărul şi care nu pot ajunge la el. Dar sunt puţini cei care nu ştiu că puritatea religiei este potrivnică ticăloşiei noastre. E ridicol să spui că o recompensă eternă se oferă unor moravuri escobartine.

— Probabilitatea.

— Ei au câteva principii adevărate, dar abuzează de ele. Or abuzul adevărurilor trebuie pedepsit exact ca şi introducerea unei minciuni!

Ca şi cum ar exista două infernuri, unul pentru păcătoşii împotriva carităţii, celălalt pentru păcatele împotriva dreptăţii!

— Probabilitatea.

— Ardoarea sfinţilor în căutarea adevărului ar fi fost inutilă dacă probabilul ar fi fost sigur. Teama sfinţilor care au urmat întotdeauna calea cea mai sigură (Sfânta Tereza şi-a urmat întotdeauna duhovnicul).

— S-o lipseşti de probabilitate este un lucru neplăcut lumii: dar se va bucura dacă-i vei oferi probabilitatea.

— Acestea sunt efectele păcatelor noroadelor şi ale iezuiţilor: cei mari doresc să fie flataţi; iezuiţii au dorit să fie iubiţi de cei mari. Erau toţi capabili să se lase în voia spiritului minciunii, unii pentru a înşela, alţii pentru a se lăsa înşelaţi. Ei erau avari, ambiţioşi, dedaţi la voluptăţi. Coacervabunt sibi mafâstros.9 Demni discipoli de asemenea maeştri, digni sunt, şi-au căutat măgulitori şi i-au găsit.

— Dacă renunţă la probabilitate, maximele lor cele bune vor fi la fel de puţin sfinte ca şi cele rele, căci îşi au temeiul în autoritatea omenească; şi astfel, dacă sunt mai drepte, vor fi mai rezonabile, dar nu mai sfinte. Ele se ţin pe aceea tulpină sălbatică pe care au fost altoite.

Dacă ceea ce vă spun nu vă luminează, ele vor fi de folos poporului.

Dacă acesta va tăcea, pietrele vor vorbi.

Tăcerea este cea mai mare persecuţie: niciodată sfinţii n-au tăcut. E adevărat, că este nevoie de chemare, dar nu din hotărârile Conciliului vom afla dacă avem chemare, ci din nevoia de a vorbi. Or, după ce Roma a vorbit şi s-a crezut că ea condamnă adevărul, ei l-au scris: dacă acele cărţi care au spus contrariul au fost cenzurate, trebuie să ridicăm vocea cu atât mai tare cu cât această cenzură este mai nedreaptă, dorind violent înăbuşirea adevărului până când va veni un papă care să asculte ambele părţi şi să cerceteze pe cei vechi pentru a face dreptate. Papii cei buni vor găsi Biserica plină de vuiet.

Inchiziţia şi Societatea, cele două flageluri ale adevărului.

De ce nu le acuzaţi de arianism? N-au spus ei oare că Iisus Christos este Dumnezeu: poate că ei aşa înţeleg, nu prin natură, ci după cum s-a spus, Dii estis.

Dacă scrisorile mele sunt condamnate la Roma, ceea ce eu condamn în ele este condamnat în cer: Ad tuum Domine Jesu, tribunal appello10.

Voi înşivă sunteţi coruptibili.

Mă tem să nu fi scris prost, văzându-mă condamnat; dar exemplul atâtor scrieri pioase mă fac să cred contrariul. Nu este îngăduit să scrii bine, atât de coruptă şi ignorantă e Inchiziţia!

„E mai bine să asculţi de Dumnezeu decât de oameni.”

Nu mă tem de nimic, nu sper nimic. Episcopii n-ar trebui să fie aşa. Port-Royal se teme şi este o proastă politică de a-i ţine la distanţă, căci în curând nu se vor mai teme şi vor deveni de temut. Eu nu mă tem de cenzurile voastre personale dacă nu sunt întemeiate pe cele ale tradiţiei. Puteţi oare cenzura totul? Oare? Chiar respectul meu? Nu. Deci spuneţi ce, altfel nu veţi face nimic dacă nu desemnaţi răul şi nu explicaţi de ce e rău. Iată ce este foarte greu de făcut.

Probabilitate.

— Ei au explicat cu multă bunăvoinţă siguranţa; căci după ce au stabilit că toate căile lor sunt sigure, n-au mai numit-o sigură pe cea care duce la cer, temându-se că nu vor ajunge acolo, ci ceea ce în mod sigur ne va scoate de pe această cale.

Ce aţi câştigat acuzându-mă că am batjocorit cele sfinte? Nici atât n-o să câştigaţi, acuzându-mă de impostură.

Încă n-am spus totul, veţi vedea voi…

— Ci sfinţii despică firul în patru pentru a-şi găsi păcate şi a-şi acuza cele mai bune fapte. Dar aceştia apelează la subtilităţi pentru a le scuza pe cele mai rele.

O clădire frumoasă pe dinafară, dar cu fundaţia şubredă construiesc înţelepţii cei păgâni şi diavolul îi înşeală pe oameni prin această asemănare aparentă, susţinută de un temei cu totul diferit.

Niciodată un om n-a avut un scop mai frumos decât al meu; şi niciodată nimeni nu şi-a dat mai bine seama decât voi.

Cu cât vorbesc mai mult despre semnele slăbiciunii mele cu atât ei sporesc autoritatea cauzei mele:

Spuneţi că sunt eretic. E oare îngăduit? Dacă nu vă temeţi că oamenii îmi vor face dreptate, nu vă temeţi că Dumnezeu mi-o va face?

Veţi simţi forţa adevărului şi veţi ceda…

Există ceva supranatural într-o asemenea orbire nefirească Diqna necesitas11.

Falsă pietate, dublu păcat.

Sunt singur împotriva a treizeci de mii? Nicidecum. Păstraţi-vă Curtea, voi, impostori; eu am adevărul: aceasta este forţa mea; dacă-l pierd sunt pierdut. Nu-mi vor lipsi acuzaţiile şi persecuţiile. Dar eu deţin adevărul şi vom vedea cine va învinge.

Nu-mi revine mie onoarea de a apăra religia, dar nici vouă onoarea de a apăra eroarea şi nedreptatea. Fie ca Dumnezeu prin marea lui milostivire să nu ţină cont de răul care e în mine, ci de binele care se află în voi şi să fie voia lui ca adevărul să nu moară în mâinile mele, iar minciuna…

— Probabil – Să se vadă dacă cineva îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu prin compararea lucrurilor pe care le iubeşte: probabil că această carne nu mă va otrăvi: probabil că nu voi pierde procesul nesolicitând…

— În Sfânta căinţă nu iertarea curăţă de păcat, ci sincera remuşcare, care nu e adevărată dacă nu vrea să se sfinţească.

— Oameni fără cuvânt, fără credinţă, fără onoare, cu inima şi limba vicleană, semănând acelui animal, cum vi s-a reproşat odinioară, amfibia din parabolă, din pricina stării lui ambigue, între pasăre şi peşte…

Este imoral pentru regi, pentru părinţi, să cinstească pietatea: iată de ce sunt obligaţi să vi se mărturisească vouă.

1 Această Viaţă a lui Pascal fusese pregătită pentru ediţia numită Port-Royal (1670). Dar cum le era teamă că anumite pasaje ar putea provoca polemici cu privire la jansenismul lui Pascal, primii editori au amânat pentru mai târziu publicarea ei. Ea a apărut întâi în Olanda, în 1684, după o copie destul de inexactă. Chiar în acelaşi an, Pierre Bayle, în Nouveles de la republiques des lettres (dec. 1684), judeca astfel această biografie: „O sută de volume de predici nu valorează cât o asemenea viaţă, fiind mult mai puţin capabile să-i dezarmeze pe necredincioşi. Nu ne mai pot spune acum că numai spiritele comune pot fi pioase, căci au văzut pietatea manifestându-se la unul din cei mai mari geometri, la unul din cei mai subtili metafizicieni care au existat vreodată… E bine să fie dat publicităţii exemplul unei asemenea virtuţi pentru a împiedica obstacularea spiritului Evangheliei de către spiritul lumii.”

Textul pe care-l oferim e mai cuprinzător decât cel din 1684, şi versiunea lui exactă a fost publicată de domnul Gazier în Revue d'histoire litteraire, din octombrie 1898. Este textul descoperit de Brunschvicg la Mazarine printre manuscrisele oferite de Faugere.

Sora lui Pascal, Gilberte, s-a căsătorit cu domnul Perier în anul 1641. Născută în anul 1620, ea a murit în anul 1687. Amintirea a doi dintre cei cinci copii ai ei este inseparabil legată de Pascal şi de Cugetările sale: Fiul ei Etienne care a scris atât de judicioasa Prefaţă a primei ediţii şi fiica ei Marguerite, vindecată prin minunea Sfântului Spin, moartă în 1733.

2 Actul de botez al lui Blaise Pascal datează din 27 iunie 1623, parohia Saint-Pierre de Clermont-Ferrand.

3 Geniu are aici sensul de predispoziţie naturală; ceea ce justifică prepoziţia (ingenium ad…).

4 „Suma unghiurilor unui triunghi este egal cu două drepte.”

5 Brunschvicg corectează puţin neverosimilul acestei reinventări a geometriei de către un copil de doisprezece ani prin acest citat extras din Historiettes de Tallemant des Reaux (188-l89). „Preşedintele Pascal ne-a lăsat un fiu care a dovedit din fragedă copilărie înclinaţia pe care o avea pentru matematică; tatăl său îi interzisese să se ocupe de ea până când nu va fi învăţat bine latina şi greaca. Acest copil de doisprezece, treisprezece ani, citindu-l pe Euclide pe ascuns, ajunsese să facă deja demonstraţii; tatăl său dădu peste câteva din ele; îl cheamă la el şi-i spuse: „ Ce înseamnă acest lucru? „ Băiatul, tremurând, i-a răspuns că nu făcea decât să se joace în zilele lui de vacanţă. „ – Tu înţelegi bine această demonstraţie?

— Da, tata.

— Şi de unde ai învăţat-o?

— Din Euclid, ale cărui prime zece cărţi le-am citit.

— Şi când le-ai citit?

— Pe prima într-o seară, după cină, pe altele într-un timp mai scurt, după caz. „ Băgaţi de seamă că i-au trebuit zece luni ca să le înţeleagă.”

6 Domnul Le Pailleur, făcând parte din casa mareşalei de Themine, nu era un savant de profesie. Dar contemporanii lui l-au citat adesea ca pe un amator foarte avizat faţă de iluştrii matematicieni şi fizicieni ai timpului său, Roberval, Mersenne, Carcavi etc. (Cf. Brunschvicg, I, 115).

7 Părintele Marsenne îi primea la el pe Descartes, Hobbes, Roberval, Fermat, Desarques. Aceste adunări se vor desfăşură mai târziu la Montmort şi Thevenot.