Bob Woodward

La emisiunea Treizeci de minute cu… a postului public de televiziune, Richard Kleindienst răspunse unor întrebări puse de Elizabeth Drew, corespondenta la Washington a ziarului Atlantic, în legătură cu articolul publicat în Post. Procurorul general nu ştia dacă fuseseră distruse probe; nu înţelegea de ce ar fi vrut cineva de la CRP să distrugă documente. Dacă Mardian şi LaRue au distrus documente, declară el, atunci într-adevăr se putea vorbi de un act de obstrucţionare a justiţiei.

În opinia lui Bernstein şi Woodward, dovezile începeau să-1 indice cu certitudine pe John Mitchell, fost procuror general al Statelor Unite. De la declaraţia sa iniţială din data de 18 iunie privind neimplicarea CRP, Mitchell fusese aproape în permanenţă subiectul întrebărilor reporterilor, care ştiau acum că majoritatea membrilor Comitetului considerau că acesta era implicat.

După ce-şi dăduse demisia din funcţia de director de campanie al lui Nixon, Mitchell continuase să coordoneze eforturile în vederea realegerii. Un oficial al CRP spusese reporterilor că Mitchell ajuta la elaborarea multor aşa-zise dezminţiri, apărute ca urmare a articolelor publicate de ei doi. Mitchell fusese audiat de Marele Juriu Federal.

Pe urmă, mai era şi soţia lui. Din data de 22 iunie, când ea îi telefonase lui Helen Thomas de la United Press International, declarând că „se săturase de toată operaţiunea” şi ameninţând că-şi părăseşte soţul, izbucnirile Marthei Mitchell rămăseseră un aspect bizar al afacerii Watergate. La trei zile după acel prim telefon, doamna Mitchell telefonase din nou şi declarase că era o prizonieră politică: „N-am de gând să suport toate murdăriile care se petrec acolo. Dacă m-aţi putea vedea, nu v-ar veni să vă credeţi ochilor. Sunt toată numai vânătăi.”

Soţii Mitchell se mutaseră înapoi la New York şi locuiau la Essex House, Central Park South. Pe 21 septembrie, Woodward luă ultimul avion de noapte spre New York, sperând s-o găsească pe doamna Mitchell acasă a doua zi de dimineaţă, după ce soţul ei pleca la birourile firmei de avocaţi Mudge, Rose, Guthrie şi Alexander, unde fusese asociat cu Richard Nixon.

În dimineaţa următoare, la ora 9, Woodward rugă recepţionerul să-i spună numărul camerei lui J. N. Mitchell. în registru nu figura nimeni cu acest nume.

Se duse la o cabină telefonică de pe stradă şi telefona la Essex House.

i i

— Spune-ţi-mi repede în ce cameră stau soţii Milchcll Grăbiţi vi ceru el.

— Camera 710, îi răspunse centralista, făcându-i legătura. Răspunse un bărbat. întrebă cine era la celălalt capăt al Inului ||

Woodward se prezentă ca fiind reporter la Post. Bărbatul îi spuse ol doamna Mitchell nu putea veni la telefon, apoi închise.

Câteva minute mai târziu, Woodward luă ascensorul până la ciupii şapte şi se îndreptă spre camera 710, pe care plăcuţa de alamă prinsă pe uşa albă o indica a fi apartamentul Marriott. Se duse până în capătul con dorului şi bătu la o uşă. Nu răspunse nimeni – exact aşa cum sperase şi Woodward; asta însemna că, la nevoie, putea sta în faţa uşii toată ziua, ca şi cum ar fi aşteptat ca să vină să-i deschidă cineva.

Vorbise cândva cu doamna Mitchell, prin 1971, când ea îi telefonase în urma unui articol referitor la coşurile înalte ale unei uzine uriaşe care poluau aerul nobil din împrejurimile Watergate. Verificând evidenţele oraşului, Woodward descoperise că printre reclamaţiile oficiale se număra şi una semnată de Martha Mitchell, care locuia în complexul Watergate. încercase să-i telefoneze înainte de a scrie articolul, ca s-o întrebe dacă fumul ieşit pe coşurile incriminate era produs de motoarele enorme care furnizau energie electrică pentru Casa Albă şi pentru Ministerul de Justiţie. Dar nu reuşise să dea de ea. Doamna Mitchell îl sunase chiar în dimineaţa în care fusese publicat articolul şi Woodward fusese de părere că era o persoană încântătoare.

— Dragule, îi spusese ea, mie puţin îmi pasă dacă John sau Preşedintele trebuie să lucreze la lumina lumânării.

Experienţa ei în Pine Bluff, Arkansas, era suficientă ca să înţeleagă că oamenii nu trebuie supuşi agresiunii deşeurilor nimănui.

Aceasta se întâmplase cu aproape un an în urmă. La Washington, doamna Mitchell fusese socotită una dintre persoanele care spuneau lucrurilor pe nume, deşi poate puţin cam excentrică. „Acum, se gândi Woodward, iată că doamna Mitchell devenea corul antic al dramei de la Watergate, lansându-şi avertismentele către oricine era dispus s-o asculte.”

Woodward aştepta pe coridor de vreo douăzeci de minute când body-guardul soţilor Mitchell, un negru solid, ieşi din apartament şi coborî cu ascensorul. Woodward se duse la o cabină telefonică din hol şi sună la camera 710. îi răspunse Martha Mitchell. Părea bine dispusă şi încântată că i se oferea ocazia să stea de vorbă. Discutară despre Washington, despre politică, despre apropierea alegerilor, despre Manhattan… îi întrerupse centralista, informându-i că, dacă doreau să continue conversaţia, îi va costa încă cinci cenţi.

— N-aş dori ca Katie Graham1 să cheltuiască alţi cinci cenţi cu mine, declară doamna Mitchell.

Woodward introduse altă monedă de cinci cenţi în telefon. Dar tonul ei deveni neliniştit şi-i spuse că se grăbea. Woodward luă ascesorul înapoi până la etajul şapte.

După câteva minute la uşa apartamentului 710 bătură câteva cameriste. Martha Mitchell le pofti înăuntru. în timp ce uşa se închidea, Woodward alergă spre camera 710 şi bătu în uşă. Doamna Mitchell, care probabil aştepta încă o cameristă, deschise din nou uşa. Purta o bluză cu imprimeuri, pantaloni negri şi sandale albe.

— Mă simt atât de penibil, spuse ea. M-ai prins cu mâţa-n sac.

Într-o conversaţie de cincisprezece minute, pe fundalul bâzâitului aspiratoarelor, doamna Mitchell îi spuse că intenţiona să scrie o carte despre experienţa ei la Washington şi că era mai mult decât fericită pentru că-şi „transformase familia într-o entitate non-politică”. Subiectul Watergate o neliniştea vizibil. De fiecare dată când Woodward punea câte o întrebare referitoare la caz, ea răspundea: „Nu ştiu”, „Spune-mi dumneata” sau „Asta va apărea în cartea la care lucrez”. Pe urmă începu să se agite. Nu voia să dezvolte declaraţiile anterioare – făcute reporterilor la telefon în toiul nopţii – despre „politica murdară” sau despre această afacere gen „hoţii şi vardiştii”.

Cu toate acestea, era dispusă să vorbească despre apropiatele alegeri. Anticipa că preşedintele Nixon avea să câştige alegerile cu „cel mai formidabil scor din istoria ţării… obţinând 99,9% din sufragii”.

„Cred că nici n-ar trebui să mai aibă loc alegeri. După părerea mea, Preşedintele ar trebui să beneficieze de un mandat de şapte ani, după care pac! Să fie îndepărtat din funcţie. Aşa, fiecare începe o nouă campanie electorală după nici doi ani în funcţie. Nici nu contează despre ce partid e vorba.”

Woodward redacta un scurt articol pentru rubrica Stil a ziarului Post. Dar drumul la New York fusese o pierdere de timp.

Fiica soţilor Sloan, Melissa Madison Sloan, se născu pe 25 septembrie la Spitalul Georgetown din Washington. Bernstein vorbi la telefon cu Hugh Sloan chiar a doua zi. Acesta părea relaxat, detaşat de problemele

1 Referire la Katharine Graham de la Washington Post. (n.tr) ‘„’ legate de Watergate şi CRP. Bernstein încercase să-l întâlnea”* B ‘I…OU pe Sloan zile la rând. Dar în dimineaţa de după naşterea fetiţei, chiai a o simplă aluzie la Watergate părea deplasată. Pălăvrăgiră câteva minute despre copil, despre mamă – se înţelegea de la sine că era în culmea feri cirii, spunea el – şi despre bunici, care urmau să sosească în oraş m cunul săptămânii.

Poate că Sloan reuşea să-şi găsească vreo câteva minute să sica de vorbă cu ei, sugeră Bernstein. Sloan promise că va încerca şi-i spuse lui Bernstein să-l sune peste vreo câteva zile.

În aceeaşi după-amiază, Bernstein chibzui puţin, apoi telefona la o florărie şi comandă flori, pe care le trimise la Spitalul Georgetown. Se temea ca gestul lui să nu fie greşit înţeles. Nu putea nega că avea cumva şi un interes personal. Dar nu era mai puţin adevărat că îi simpatiza pe soţii Sloan, în special pe doamna Sloan. Spera că florile nu vor sosi în timp ce Maurice Stans sau unii dintre prietenii de la Casa Albă se aflau în salonul doamnei Sloan.

Două zile mai târziu, Bernstein îi telefona lui Sloan. Acesta spuse că s-ar putea să aibă ceva timp în dimineaţa următoare, dar nu înţelegea în ce fel i-ar fi putut fi de folos… Ei, dacă reporterii ar fi avut unele informaţii pe care el să le confirme sau la care să-i sfătuiască să renunţe, aşa ar mai merge. în acest fel, n-ar înşela încrederea celor faţă de care se angajase să fie loial. L-ar putea căuta ziariştii a doua zi de dimineaţă?

Bernstein îl sună înainte de ora 8.

Sloan spuse că trebuia să facă ordine prin casă înainte de sosirea socrilor, dar dacă reporterii ar putea ajunge rapid în cartierul McLean, atunci i-ar putea face o scurtă vizită.

Sloan era îmbrăcat sport şi, făcând abstracţie de mătura pe care o ţinea în mână, arăta şi de astă-dată ca în vremea studenţiei de la Princeton. Dădu mâna cu Woodward, care se oferi imediat să-l ajute la curăţenie. Sloan refuză şi le oferi cafea. Lângă masa din bucătărie era agăţată o felicitare de Crăciun înfăţişându-i pe preşedintele Nixon şi pe doamna Nixon acasă, la Casa Albă. Pe felicitare se vedea un mesaj scris în grabă, din partea Preşedintelui şi a Primei-Doamne.

În sufragerie se găseau şi alte amintiri: o altă felicitare de Crăciun, cutii de chibrituri cu sigiliul prezidenţial (Bernstein îşi aprinse o ţigară şi vârî în buzunar una dintre cutii), amintiri din campania din 1968.

Sloan se aşeză într-un scaun tapiţat, cu spătar înalt, bătând uşor cu linguriţa în ceaşcă în timp ce vorbea, sorbind când şi când din cafea, tras la faţă. Era un timid.

Discutară despre biroul lui Maurice Stans: cine lucra acolo, cine cui se subordona. Sloan îi era devotat lui Stans. Cei care îşi închipuiau că Stans ar fi fost cu bunăştiinţă implicat în spionajul politic nu-1 cunoşteau cu adevărat pe fostul ministru al Comerţului, spunea el. Stans era disperat. îngăduise să fie ponegrit de presă pentru a-i proteja pe oamenii politici. Nu ştiuse niciodată pe ce urmau să fie cheltuiţi banii primiţi de Liddy, Porter şi Magruder.

Asta însemna că Stans ştiuse de aceste cheltuieli?

Sloan şovăi. încercase să pledeze cauza lui Stans şi nu reuşise decât să-1 incrimineze şi mai tare.

Contabila refuzase să declare dacă Stans ştiuse de retragerea banilor la vremea când se întâmplase acest lucru. Bernstein încercă să joace rolul avocatului diavolului, sugerând că Stans ar fi comis o ilegalitate dacă n-ar fi pretins să fie ţinut la curent cu retragerea unor sume de bani din propriul lui seif. Sloan se declară de acord. Apoi spuse că Stans îşi dăduse acceptul înainte ca Liddy, Porter şi Magruder să primească autorizaţia de a retrage bani din fond. Dar Stans nu dăduse această autorizaţie decât după ce primise asigurări din partea directorilor politici de campanie că ei solicitaseră banii.

Cine erau aceşti directori politici?

Întrebarea îl puse în încurcătură pe Sloan. Era destul să se ştie că Stans nu acţionase din proprie iniţiativă, răspunse el.

Woodward profită de ocazie. Cu alte cuvinte, câteva persoane din departamentul politic al campaniei aveau autoritatea supremă de a aproba plăţi din fondul secret?

Sloan confirmă, dar refuză să intre în detalii.

„Dă-mi numele lor şi terminăm povestea”, îl îndemnă în gând Bernstein.

Sloan era mai interesat să discute despre implicarea lui Mardian şi LaRue în operaţiunea de distrugere a documentelor CRP. Era curios să afle şi de unde anume îşi procuraseră reporterii informaţiile. Aceste informaţii îi confirmau deducţiile, dar era surprins că cineva care era la curent cu detaliile afacerii vorbise atât de deschis.

Stomacul lui Bernstein se strânse din cauza unui acces de panică. Avusese impresia că Sloan confirma aproape toată povestea pornind de la cunoaşterea lui directă, nu de la deducţii. E drept că alte surse confirmaseră elementele de bază ale cazului, dar o bună parte se bazau pe cele declarate de Sloan, ori acum acesta părea că vrea să dea înapoi. Reluară conţinutul articolului, frustraţi de faptul că nu-1 aveau sub ochi.

Parcurgând conţinutul articolului punct cu punct, Woodwurd ţii Hi rn li In sc mai liniştiră. Foarte puţin, de fapt aproape nimic, din cele di i lui li anterior de Sloan erau doar nişte simple deducţii. Nu era sigui că ctli hi lase datele concrete din articol drept dovezi ale operaţiunii de distrugi n de documente, dar acest lucru era de competenţa reporterilor, Nu I cunoştea prea bine pe Odle; totuşi, faptul nu conta prea mult, iuihh. ii informaţia provenea din altă parte. Nimic din articol nu era în discordanti Cu ceea ce el considera a fi adevărat, declară Sloan.

Discuţia continuă să se învârtă pe departe în jurul fondului secret Exista vreo şansă ca banii să fi fost folosiţi pentru activităţi legale? Pentru proiecte curente de colectare de informaţii, pentru activităţi inofensive cum ar fi înregistrarea discursurilor opoziţiei şi decuparea unor articole de/iar? La aproape toate întrebările referitoare la fond, Sloan răspunse că împrejurările îl obligaseră „să-şi imagineze ce-i mai rău”, după care îi întrebă pe reporteri care era părerea lor. El mai fusese la Casa Albă, la CRP şi mai lucrase în campanii şi înainte, dar poate că ei cunoşteau unele lucruri care aveau să-1 determine să-şi schimbe părerile.

Reporterii răspunseră că nu. Concluziile lor se îndreptau spre latură politică a Comitetului, îndeosebi spre John N. Mitchell. Bernstein îi aminti lui Sloan de propria-i remarcă, şi anume că Mitchell ştiuse aproape cu certitudine de plăţile în numerar efectuate din fondul secret. Era şi el unul dintre cei „autorizaţi”, după cum se exprimase Sloan cu numai câteva minute mai înainte, să aprobe plăţi?

— Evident, răspunse Sloan.

Existau cinci persoane care aveau acces la fond, Mitchell fiind una dintre ele. Alta era Stans.

Ştiuse Mitchell de banii plătiţi lui Magruder, Porter şi Liddy?

Sloan încuviinţă din cap. Dar asta nu dovedea că Mitchell fusese la curent şi cu tentativa de interceptare. Exista o vagă posibilitate ca cei trei să fi acţionat pe cont propriu şi să fi cheltuit banii pe proiecte neautorizate, deşi Sloan se îndoia. Era foarte circumspect.

Cum funcţionase sistemul? Cum îşi exercitase Mitchell autoritatea asupra fondului? Prin documente justificative?

Era o procedură de rutină, răspunse Sloan, iar în contextul unei campanii cu un buget de peste cincizeci de milioane de dolari, la vremea respectivă fondul păruse nesemnificativ. Când lui Sloan i se ceruseră pentru prima oară bani, pur şi simplu ridicase receptorul şi-1 sunase pe Mitchell la Ministerul de Justiţie. Nu durase decât câteva secunde.

Mitchell îi spunea de fiecare dată să plătească folosind banii din fond. Existaseră câteva telefoane de acest fel, începând cu 1971.

Reporterii evitau să se privească. Cât timp fusese procuror general al Statelor Unite, John Mitchell autorizase cheltuirea fondurilor de campanie pentru activităţi aparent ilegale, îndreptate împotriva opoziţiei politice. Cei doi ziarişti voiau să se asigure că auziseră bine.

Era adevărat. Nu numai că Mitchell era una dintre cele cinci persoane care controlau fondul, dar exercitase acest control în mod frecvent. într-adevăr, iniţial fusese singurul care autoriza cheltuielile. Mai târziu, autoritatea fusese trecută asupra celorlalţi. Printre care şi Magruder, spuse Sloan.

Evidenţa fondului, aşa cum o ţinuse contabila, începea să prindă sens. Ea spusese că erau implicate şase persoane. Dar, din câte ştia ea, numai trei – Porter, Liddy şi Magruder – luaseră bani. Ceilalţi, declarase femeia, primiseră doar telefoane. Toate se legau. Celelalte nume aparţineau celor care puteau autoriza plăţile. Aceştia fuseseră sunaţi de Sloan înainte de a fi daţi banii în numerar. Iniţial, Magruder primise bani din fond cu aprobarea lui Mitchell. în cele din urmă, i se conferise autoritatea de a aproba şi el plăţi către alţii.

Mitchell, Stans şi Magruder – după spusele lui Sloan, mai rămâneau încă două persoane care puteau autoriza plăţi. Şi ele lucrau la departamentul politic al CRP?

Niciuna dintre ele nu lucra pentru Comitetul de Realegere, răspunse Sloan, însă refuză să spună mai mult.

Chiar şi fără nume, reporterii tot nu înţelegeau pe deplin scopul fondului. Cine altcineva putea să fi primit bani gheaţă din seiful lui Stans? Era neapărat nevoie ca aceştia să fi fost la curent cu tentativa de interceptare?

Sloan nu avea nici un motiv să creadă că celelalte persoane care primiseră bani erau implicate sau că banii primiţi finanţaseră ceva ilegal sau necurat. Numai Porter, Liddy şi Magruder primiseră sume mari de bani. Mult mai mari decât cele primite de alţii.

Cum putea Sloan fi atât de sigur că banii retraşi de cei trei fuseseră utilizaţi în scopuri ilegale sau necurate, dacă restul banilor erau cheltuiţi în scopuri legale?

Sloan declară din nou că îşi imagina ce era mai rău. Dar în cazul lui era vorba de ceva mai mult decât simple supoziţii. Sloan văzuse şi auzise multe.

Woodward, care nu-1 cunoscuse pe Sloan până atunci, eru impn „lonal de grija şi dorinţa lui de a nu menţiona numele unor persoane despn i alt nu avea nici un motiv să creadă că făcuseră ceva rău. Sloan pana IUI „ perfectă. Era devotat în totalitate realegerii lui Richard Nixon şi pfln 11 convins că Preşedintele nu ştiuse nimic despre indiscreţiile comise dl staff-ul său de campanie.

De asemenea, părea să înţeleagă cum se petrecuseră toate acestea Excesul de zel, suprasolicitarea, dorinţa de a nu lăsa nimic la voia înlam plării în efortul de a-1 realege pe Preşedinte – la Casa Albă el asistase la toate aceste lucruri. Când erai în serviciul Preşedintelui, respirai un act rarefiat. Iar Sloan credea că cei de la Casa Albă puteau fi implicaţi în tentativa de interceptare.

Celelalte două persoane autorizate să aprobe plăţi din fondul secret lăceau parte din staff-ul Casei Albe?

Numai una, răspunse Sloan. Cealaltă nu era un oficial din cadrul campaniei, nu lucra în administraţie şi nu era din Washington.

Reporterii sugerară că numai trei persoane de la Casa Albă puteau controla fondul: H. R. Haldeman, Charles Colson şi John Ehrlichman. Ei unii optau pentru Colson.

Sloan clătină din cap. Colson nu opera în acest fel, spuse el. Chuck era prea priceput, prea atent ca să-şi asume astfel de riscuri. Dacă ar fi fost vorba de Colson, atunci ar fi făcut-o prin intermediul altcuiva şi nu s-ar fi întâmplat nimic.

Singurul motiv pentru care reporterii îl menţionaseră pe Ehrlichman era poziţia înaltă ocupată de acesta la Casa Albă. Dacă Stans şi Mitchell trebuiseră să fie consultaţi înainte de efectuarea plăţilor, atunci probabil că era implicată o personalitate de asemenea importanţă. Din câte ştiau reporterii, Ehrlichman nu avea un rol major în campanie. Haldeman, ca supervizor al CRP şi totodată datorită reputaţiei lui, părea o variantă mai logică.

Sloan confirmă că Haldeman, cunoscut reporterilor numai prin reputaţia lui de a exercita un control autocratic asupra personalului Casei Albe, era ochii şi urechile Preşedintelui în campanie. Prin intermediul asistentului său politic, Gordon Strachan, Haldeman era ţinut la curent cu fiecare decizie importantă luată la CRP. Magrader era omul lui Haldeman în CRP, instalat acolo ca să se asigure că John Mitchell nu conducea Comitetul fără să respecte indicaţiile Casei Albe.

Totuşi, Sloan refuză să răspundă prin da sau nu. Pe de altă parte, nu făcu nimic ca să-i îndepărteze pe reporteri de persoana lui Haldeman, aşa cum procedase cu Colson. Cei doi erau aproape convinşi că era vorba de Haldeman.

Ceea ce însemna că mai rămânea o persoană – cineva care nu lucra nici pentru Casa Albă, nici pentru CRP.

Murray Chotiner?

Nu, răspunse Sloan.

Bernstein rosti un nume pe care Woodwad nu-1 mai auzise niciodată: Herbert Kalmbach, avocatul personal al preşedintelui Nixon. II rosti la întâmplare. Sloan rămase uimit.

Bernstein îşi amintise că în februarie trecut citise în New York Times un articol care se referea la Kalmbach ca fiind „avocatul personal al lui Nixon pe Coasta de Vest”, adăugând că posibilii clienţi care aveau treburi la guvern nu puteau sta de vorbă cu el pentru mai puţin de 10000 de dolari. Articolul menţiona că situaţia sa ca avocat prosperase şi că numai Maurice Stans era mai important ca el în echipa naţională de colectare de fonduri a lui Nixon. Kalmbach era secretar al Fundaţiei Nixon, care intenţiona să amenajeze Biblioteca Nixon. Articolul mai spunea că avocatul lucra frecvent la proiecte particulare în beneficiul Preşedintelui şi al Casei Albe.

Sloan declară că nu voia să intre într-un joc de-a ghicitoarea. Reporterii n-ar fi putut spune dacă aceasta se întâmpla fiindcă ei ghiciseră numele lui Kalmbach sau pentru că Sloan considera sugestia ridicolă. Dar nu era nici o grabă. Numele cu adevărat important era cel al lui Haldeman – dacă, într-adevăr, era vorba de Haldeman.

Reporterii goliseră deja trei ceşti de cafea, mergând mereu în bucătărie ca să şi le reumple. Sloan, care se tot uita la ceas, le reaminti că trebuia să termine curăţenia. Zăboviseră mai mult de două ore. Nu avea sens să depăşească limita. Mai făcură o încercare relativ la Haldeman.

Dacă era vorba de el, atunci de ce Sloan n-o spunea deschis?

— Pur şi simplu nu vreau să fiu amestecat, răspunse Sloan, fără să spună nimic care le-ar fi confirmat reporterilor că se găseau pe calea cea bună.

După alte câteva minute de conversaţie pe teme generale legate de campanie, toţi trei se îndreptară către uşă.

— Poate că într-o bună zi veţi deveni preşedinte, îi spuse Woodward lui Sloan.

Pe Bemstein îl miră remarca, mai ales că nu părea sa h lua rti illtfl In glumă. Woodward intenţionase să-1 flateze, dar cuvintele lui trădau un sentiment de real respect. Chiar mai mult decât atât: speranţa că Sloan l ieşi cu bine din afacerea aceea murdară.

Când cei doi reporteri ajunseră la birou trecuse de amiază. Woodv” ard dădu un telefon scurt unui informator implicat în ancheta federală Intri limp, reporterii ajunseseră să-şi verifice cu regularitate informaţiill OU vreo şase persoane din Ministerul de Justiţie şi din FBI, care se arătau dil puse să confirme date obţinute din altă parte. Sursele rareori mergeau mai departe de această confirmare, uneori nici atât.

De data aceasta Woodward avu noroc. Sloan relatase anchetatori loi întreaga poveste a fondului; la fel şi contabila. Mitchell, Stans, Magruder. lira adevărat. Informatorul nu oferi şi numele celorlalte două persoane care controlaseră fondul. Se ştia cu certitudine că banii finanţaseră activităţi de spionaj la adresa democraţilor; din declaraţiile martorilor, rămânea neclar dacă tot din fond fusese subvenţionată şi spargerea de la Watergate. Detaliile despre modul în care era utilizat al fondul erau cele descrise de Sloan şi de contabilă, adăugă sursa.

Dar Haldeman?

Informatorul refuză să vorbească.

Câteva minute mai târziu se întâlniră cu Bradlee, Simons, Rosenfeld şi Sussman în biroul lui Bradlee, o încăpere confortabilă, cu covor pe jos, o canapea de piele neagră, în loc de birou o masă modernă, ovală, din lemn de trandafir. Un perete mare de sticlă o despărţea de sala redacţiei. în timpul discuţiilor, Bradlee lua din când în când de pe birou o minge mică de baseball din cauciuc şi o arunca spre un inel prins cu ventuze de fereastră, (iestul trăda capacitatea de concentrare limitată în timp a directorului executiv, denotând totodată şi o lejeritate studiată. Personalitatea lui Bradlee era o combinaţie fascinantă de aristocrat şi om de rând: Boston Brahmin, Harvard, marină în cel de al Doilea Război Mondial, ataşat de presă la Ambasada SUA din Paris, reporter însărcinat cu activitatea poliţiei, reporter politic la o revistă de ştiri şi şef al redacţiei din Washington a revistei Newsweek.