Boris Pasternak

Când încerca să afle răspunsul de la tatăl lui, acesta îi spunea că punctele lui preliminare sunt absurde şi că nu trebuie să judece aşa, însă nu-i oferea în schimb nimic deosebit, care să-l atragă pe Mişa cu profunzimea sensului şi să-l oblige să se încline tăcut în faţa evidenţei.

Şi făcând excepţie pentru tatăl şi mama lui, încetul cu încetul, Mişa acumulase un mare dispreţ faţă de adulţii care singuri au încurcat iţele şi nu sunt în stare să le descurce. Era sigur că, atunci când va fi mare, va reuşi să lămurească el situaţia.

Chiar şi acum nimeni n-are curajul să spună că tatăl lui nu a făcut bine repezindu-se să-l ajungă pe smintit din urmă, când acesta se năpustise pe platformă, şi că nu trebuia să oprească trenul după ce nebunul, îmbrâncindu-l pe Grigori Osipovici şi dând de perete uşa vagonului, se aruncase din mers cu capul în jos pe terasament, aşa cum sar înotătorii în apă, luându-şi vânt de pe debarcader.

Însă, deoarece semnalul de alarmă fusese tras de Grigori Osipovici, reieşea că tocmai din vina lor trenul continua să stea în loc inexplicabil de mult.

Nimeni nu ştia de ce se tergiversează atâta. Unii spuneau că, din cauza opririi bruşte, s-au defectat frânele de aer, alţii susţineau că trenul s-a oprit în pantă şi că, fără demaraj, locomotiva nu va putea s-o depăşească. Circula şi o a treia părere, conform căreia sinucigaşul era o persoană importantă şi avocatul acesteia, prezent şi el în tren, ceruse ca la Kologrivovoka, staţia cea mai apropiată, să fie chemaţi martori pentru un proces-verbal. Cică de asta ajutorul mecanicului se căţărase pe un stâlp de telegraf. Probabil că drezina o şi pornise spre ei.

În vagon se simţea mirosul neplăcut al W. C.-urilor, cu toată apa de toaletă întrebuinţată pentru a-l face să dispară. Mai mirosea şi de la puii fripţi, cu iz uşor de alterare, care erau înveliţi în hârtie pătată de grăsime. Ca şi mai înainte, în vagon continuau să se pudreze, să-şi şteargă palmele cu batistele, să discute cu voci sonore şi scrâşnitoare doamnele cărunte din Petersburg, care se prefăcuseră toate în ţigănci focoase datorită aderenţei funinginii de locomotivă la cosmetica lor grasă. Când treceau pe lângă compartimentul familiei Gordon, înfăşurându-şi umerii în pelerine şi transformând strâmtoarea coridorului într-o sursă de nouă cochetărie, lui Mişa i se părea că ele sâsâie sau, judecând după buzele lor comprimate, că trebuiau să sâsâie: „Ah, ia priviţi ce sensibilitate! Suntem deosebite! Suntem intelectuale! Noi nu putem!”.

Cadavrul sinucigaşului zăcea în iarba de lângă terasament. Un fir de sânge închegat se desena ca un semn contrastant de-a curmezişul frunţii şi de-a lungul ochiului spart, ca şi cum fila feţei i-ar fi fost anulată prin două tăieturi în cruce. Nu părea a fi sângele lui, scurs din el, ci un adaos străin, un plasture, o împroşcătură uscată de noroi sau o frunză udă de mesteacăn.

Cioporul curioşilor şi miloşilor dimprejurul cadavrului era mereu format din alţi oameni. Posac, fără nici o expresie, lângă cadavru stătea prietenul şi vecinul de compartiment, un avocat corpolent şi arogant, ce semăna foarte bine cu un animal de rasă, îmbrăcat cu o cămaşă leoarcă de transpiraţie. Era chinuit de arşiţă şi îşi făcea vânt cu pălăria. La toate întrebările, foarte puţin amabil, scrâşnea printre dinţi, strângând din umeri şi, fără să se întoarcă spre conlocutor, spunea: „A fost un alcoolic. Nu se vede? E consecinţa cea mai tipică pe care o are delirium tremens.

De două sau de trei ori, de cadavru se apropie o femeie uscăţivă, îmbrăcată într-o rochie de lână, cu năframă dantelată. Femeia era văduvă, avea doi feciori mecanici de locomotivă, se numea Tiverzina şi, împreună cu cele două nurori, călătorea în vagonul de clasa a treia, având dreptul la bilete gratuite. Celelalte două femei, tăcute, îmbrobodite cu năframe, o urmau fără să scoată o vorbă, ca, şi cum ar fi fost două călugăriţe care nu-şi scapă stareţa din ochi. Grupul lor impunea respect, oamenii le făceu loc să treacă.

Soţul Tiverzinei arsese de viu într-un accident de cale ferată. Acum, femeia se opri la câţiva paşi de cadavru, ca să poată vedea printre cei înghesuiţi mai aproape şi, oftând făcea parcă o comparaţie. „Cum îi este scris fiecăruia”, părea că zice ea. „Unul moare din voia lui Dumnezeu, iar ăsta şi-a pus capăt zilelor din pricina vieţii bogate şi a smintelii.”

Toţi pasagerii trenului mergeau să vadă cadavrul şi se întorceau în vagoane numai de teamă ca nu cumva cineva să le fure bagajele.

Când săreau pe linia ferată, când se dezmorţeau, rupeau, flori şi făceau câte-o scurtă alergare, toţi aveau sentimentul că locul acesta a apărut pe lume abia acum câteva clipe tocmai datorită opririi trenului şi că această luncă cu mlaştini şi moviliţe, acest râu lat, având pe malul opus o casă frumoasă şi o biserică, nici n-ar fi existat vreodată dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul.

Chiar soarele, care părea şi el un accesoriu al acestor locuri, lumina crepuscular, timid scena de lângă şine, parcă temându-se să se apropie de ea, aşa cum s-ar fi temut să se apropie de terasament şi să se uite la oameni vreo vacă din cireada care păştea în apropiere.

Mişa era cutremurat de cele întâmplate şi, timp de câteva minute, a plâns de ciudă şi de spaimă. În decursul lungii lor călătorii, sinucigaşul venise de câteva ori la ei în compartiment şi discutase ore întregi cu tatăl lui Mişa. Spunea că îşi odihneşte sufletul, în liniştea moralmente pură, în lumea lor plină de înţelegere, îl descosea pe Grigori Osipovici pe marginea a diferite subtilităţi juridice şi în probleme de şicane privitoare la poliţe, titluri de donaţie, falimente şi falsuri.

— Ah, aşa ziceţi? se mira el, ascultând explicaţiile lui Gordon. Sunteţi în posesia unor legi mai blânde. Avocatul meu are alte informaţii. Are păreri mult mai proaste despre lucrurile acestea.

De fiecare dată, după ce acest om irascibil se potolea, venea după el, din vagonul de clasa întâi, juristul şi vecinul lui de compartiment, care-i lua la vagonul-restaurant ca să bea şampanie. Juristul era acel avocat corpolent, insolent, bine bărbierit şi spilcuit, care păzea acum cadavrul fără să se mire de nimic. Nu puteai scăpa de impresia că agitaţia permanentă a clientului său îi convenise într-o anumită privinţă.

Mişa aflase de la tatăl lui că omul care vine în compartimentul lor este un bogătaş celebru, un om bun şi zurbagiu, deja pe jumătate iresponsabil. Fără să se jeneze de prezenţa lui Mişa, acesta povestea despre fiul lui, cam de-aceeaşi vârstă cu Mişa, despre răposata luai soţie, apoi trecea la cea de-a doua familie, părăsită şi ea. Deodată îşi amintea ceva nou, pălea de spaimă şi începea să bată câmpii şi să nu-şi mai dea seama ce spune.

Faţă de Mişa manifesta o gingăşie inexplicabilă, probabil deviată şi, poate, nu lui destinată. Mereu îi dăruia câte ceva, pentru aceasta coborând în staţiile cele mai mari şi intrând în sălile de aşteptare de clasa întâi, unde erau tejghele cu cărţi, cu jocuri şi cu ilustrate ale obiectivelor turistice din ţinut.

Bea tot timpul şi se plângea că de mai bine de două luni nu are somn şi că, atunci când fie şi pentru scurtă vreme nu este beat, îndură chinuri pe care un om normal nu şi le poate închipui.

Cu câteva minute înaintea sfârşitului, dăduse buzna în compartimentul lor, îl înşfăcase pe Grigori Osipovici de mână, voise să-i spună ceva, însă nu putuse şi, năpustindu-se pe platformă, se aruncase în gol.

Mişa studia micul set de minerale de Ural, ambalat într-o cutie de lemn – ultimul cadou primit de la răposat. Deodată totul se puse în mişcare. Pe cealaltă linie veni o drezină, din care săriră anchetatorul penal, care avea pe cap o caschetă cu cocardă, un doctor şi doi gardieni. Se auzeau glasurile lor reci, profesionale. Puneau întrebări, îşi luau notiţe. În susul rambleului, poticnindu-se mereu şi alunecând pe nisip, conductorii şi gardienii târau, neîndemânatici, cadavrul. O femeie începu să plângă. Publicul fu rugat să urce în vagoane şi se dădu semnalul de plecare. Trenul se puse în mişcare.

„Iar a venit sălciul ăsta!”, se gândi cu ciudă Nika şi se agită prin cameră. Glasurile musafirilor se apropiau, retragerea îi era tăiată. În dormitor erau două paturi, al lui Voskoboinikov şi al lui, al lui Nika. Gândindu-se câteva clipe, Nika se ascunse sub cel de-al doilea.

Îi auzi cum îl cheamă, îl strigă prin celelalte camere, cum se miră de dispariţia lui. Apoi intrară în dormitor.

— Asta-i situaţia, spuse Vedeniapin. Mai plimbă-te, Iura, poate apare mai târziu amicul tău ca să vă jucaţi.

Câtva timp vorbiră despre tulburările studenţeşti de la Petersburg şi Moscova, silindu-l pe Nika să rămână vreo douăzeci de minute în ambuscada lui prostească şi umilitoare. În sfârşit, ieşiră pe terasă. Nika deschise încet fereastra şi, încălecând pervazul, sări în parc.

Astăzi nu se simţea deloc în apele lui şi nici nu dormise noaptea trecută. Se apropia de vârsta de paisprezece ani. Se săturase să mai fie mic. Toată noaptea nu dormise şi în zori ieşise din atenansă. Răsărea soarele şi pământul din parc era acoperit de umbra copacilor, lungă, udă de rouă, şerpuită. Umbra nu era neagră, ci cumva cenuşie, ca o bucată umedă de pâslă. Parfumul buimăcitor al dimineţii părea că izvorăşte chiar din această umbră jilavă de pe ţărână, întreruptă din loc în loc de spaţii albe şi lungi, care semănau cu degetele unei fetiţe.

Deodată un fir argintiu de mercur, la fel de argintiu ca picăturile de rouă de pe iarbă, se scurse la câţiva paşi de el. Firul se prelingea, se prelingea, însă ţărâna nu o absorbea. Brusc, cu o mişcare neaşteptată, firul sări într-o parte şi dispăru. Fusese un ceciliz, un şarpe mic. Nika tresări.

Era un băiat ciudat. Când se simţea tulburat, vorbea singur cu glas tare. O imita pe mama lui în atracţia faţă de lucrurile abstracte şi faţă de paradoxuri.

„Ce bine-i pe lume!”, se gândi el. „Dar de ce, din pricina asta, sufăr întotdeauna? Fireşte că Dumnezeu există. Dar dacă există, atunci eu sunt el. Căci eu îi poruncesc”, se gândi el, privind spre un plop tremurător, care fremăta din toată făptura lui (frunzele lui umede şi strălucitoare păreau tăiate din tablă), „uite, acum o să-i poruncesc” – şi, suprasolicitându-şi nebuneşte puterile, nu şopti, ci cu tot trupul său, cu toată carnea şi cu tot sângele lui, dori şi rosti în gând: „Potoleşte-te!” şi, pe loc, copacul încremeni în nemişcare. Nika începu să râdă de bucurie şi o luă la sănătoasa spre râu, ca să se scalde.

Tatăl lui, teroristul Demenţi Dudorov, îşi ispăşea anii de ocnă la care, din mila ţarului, fusese condamnat în locul pedepsei cu moartea prin spânzurătoare. Mama lui, prinţesă gruzină din neamul Eristov, era o femeie tânără şi frumoasă, veşnic pasionată de ceva – de revolte, de revoltaţi, de teorii extremiste, de artişti celebri, de rataţi săraci.

l iubea foarte mult pe Nika şi, din numele lui, Innokenti, născocea o mulţime de porecle gingaşe, cum ar fi Inocek1 sau Nocenka2, şi îl ducea adeseori să-l arate rudelor ei din Tiflis. Acolo Nika fusese foarte uluit, văzând un copac cu ramurile răsfirate în curtea casei în care se opriseră. Copacul era un uriaş tropical, caraghios. Cu frunzele lui ce semănau cu nişte urechi de elefant, apăra curtea de arşiţa soarelui sudic. Nicidecum Nika nu se putea obişnui cu gândul că acest copac este o plantă, nu un animal.

Pentru băiat era periculos să poarte numele teribil al tatălui lui. Cu acordul Ninei Galaktionovna, Ivan Ivanovici voia să facă o petiţie la ţar, pentru ca băiatului să i se acorde dreptul de a purta numele de familie al mamei.

Când stătea ascuns sub pat, indignat de felul cum merg lucrurile pe lumea asta, Nika se gândise şi la lucrul acesta. Cine-i Voskoboinikov, de-şi permite să se amestece în halul ăsta! O să-l înveţe el minte!

Şi Nadia asta! Crede că, dacă a împlinit cincisprezece ani, are dreptul să se ţină cu nasul pe sus şi să vorbească cu el de parcă ar fi un ţânc? Şi ei o să-i arate! „O urăsc! repetă el de câteva ori în gând. O omor! O s-o iau la plimbare cu barca şi o s-o înec!”

Dar nici cu mama n-ai treabă. Plecând, i-a păcălit şi pe el, şi pe Voskoboinikov. Nu a plecat în nici un Caucaz, ci, pur şi simplu, la primul nod de cale ferată, a cotit-o spre nord şi acum, la Petersburg, împreună cu studenţii, trage în poliţie. Iar el trebuie să putrezească de viu în groapa asta împuţită. Dar o să-i păcălească el pe toţi. O s-o înece pe Nadia, o să fugă de la gimnaziu şi o s-o şteargă în Siberia, la taică-su, ca să facă revoluţie.

Coada iazului era cu totul năpădită de nuferi. Lotca tăia hăţişul acesta, fâşâind uscat; Printre nuferii striviţi pătrundea apa iazului, aşa cum sucul unui harbuz apare în tăietura triunghiulară.

Băiatul şi fata începură să rupă nuferii, aplecând tot mai mult lotca pe-o parte, întinşi amândoi pe buza ei, foarte aproape de apă.

— M-am săturat de învăţătură, spuse Nika. Ar fi timpul să-mi încep viaţa, să câştig, să fiu om ca toţi oamenii.

— Şi eu, care tocmai voiam să te rog să-mi explici ecuaţiile de gradul doi. Sunt atât de slabă la algebră, încât mai că n-am rămas corijentă.

În cuvintele fetei, Nika simţi nişte împunsături. Da, fireşte, îl pune la punct, aducându-i aminte că-i încă mic. Ecuaţiile de gradul doi! Păi, ei nici n-au aflat cu ce se mănâncă algebra!

Ascunzând faptul că se simte ofensat, Nika întrebă cu glas prefăcut, pricepând în aceeaşi clipă stupizenia cuvintelor lui:

— Cu cine vrei să te măriţi când o să te faci mare?

— O, mai e mult până atunci. Probabil că n-o să mă mărit cu nimeni. Până acum nici nu m-am gândit la asta.

— Să nu crezi că chiar mă interesează.

— Atunci de ce mă întrebi?

— Eşti proastă.

Începură să se certe. Nika îşi aminti misoginismul său de dimineaţă. O ameninţă pe Nadia că, dacă mai spune cuvinte obraznice, o îneacă.

— Încearcă! îi spuse Nadia.

O înşfacă de-a curmezişul taliei, ea i se împotrivi: îşi pierdură echilibrul şi se prăbuşiră în apă.

Amândoi ştiau să înoate, dar nuferii li se agăţau de braţe şi de picioare. În plus, nu ajungeau cu tălpile la fundul iazului. În sfârşit, împotmolindu-se în mâl, ieşiră pe mal. Apa le curgea din pantofi şi buzunare. Cel mai obosit era Nika.

Dacă această întâmplare s-ar fi petrecut cu câtva timp în urmă, în primăvara aceasta, amândoi, aflaţi în aceeaşi situaţie, uzi până la piele după o asemenea traversare a iazului, ar fi făcut gălăgie, s-ar fi certat sau s-ar fi umflat de râs.

Însă acum tăceau amândoi şi răsuflau din greu, uluiţi de absurditatea tărăşeniei. Nadia era indignată şi se scandaliza în tăcere, iar pe Nika îl durea tot trupul, de parcă cineva îl bătuse cu nuiaua peste mâini şi peste picioare şi i-ar fi muiat coastele.

În sfârşit, calm, ca o femeie în toată firea, Nadia spuse: „Eşti nebun!”, iar el, tot ca un om mare, replică: „Iartă-mă”.

Începură să urce panta spre casă, lăsând urme ude, ca două sacale. Trebuiau să urce în apropierea locului plin de şerpi, unde de cu dimineaţă Nika văzuse cecilizul.

Băiatul îşi aminti solemnitatea fermecată a nopţii, zorii şi atotputernicia lui matinală, când putuse să-i poruncească naturii după pofta inimii. Ce să-i poruncească acum? se întreba el. Ce-ar vrea oare acum mai mult şi mai mult? I se păru că mai mult şi mai mult ar fi vrut să se mai prăbuşească o dată în iaz cu Nadia şi ar fi dat oricât ca să afle dacă acest lucru se va mai întâmpla vreodată sau nu.

Partea a II-a.

O FATĂ DIN ALTĂ LUME.

Războiul cu Japonia încă nu se terminase. Pe neaşteptate, fu pus în umbră de alte evenimente. Peste Rusia se prăvăliră talazurile revoluţiei, unul mai înalt şi mai nemaipomenit decât celălalt.

Chiar în aceste zile sosi, din Ural, la Moscova văduva unui inginer belgian, franţuzoaica rusificată Amalia Karlovna Guichar cu cei doi copii ai ei, Rodion şi Larisa. Fiul şi-l înscrise la trupa de cădeţi, iar pe fiică-sa o înscrise, din întâmplare, la acelaşi gimnaziu în care învăţase Nadia Kologrivova.

Madame Guichar avea moştenire de la soţul ei economii în hârtii de valoare, care altădată creşteau în preţ, însă acum începuseră să scadă. Ca să curme diminuarea averii şi să nu stea cu mâinile încrucişate, madame Guichar cumpără o mică afacere, atelierul de croitorie al doamnei Leviţkaia, situat aproape de Arcul de Triumf. L-a cumpărat de la moştenitorul croitoresei, cu dreptul de păstrare a vechii firme, cu toată fosta clientelă, cu toate modistele şi ucenicele.

Acest lucru madame Guichar l-a făcut sfătuită fiind de avocatul Komarovski, prietenul răposatului ei soţ şi sprijinul ei de nădejde. Komarovski era un om de afaceri cu sânge rece, care ştia de minune toate subtilităţile businessului din Rusia. Madame Guichar corespondase cu el, stabilind detaliile mutării, el îi întâmpinase la gară şi, traversând toată Moscova, îi dusese la stabilimentul cu camere mobilate „Muntenegru” din strada Orujeinaja, unde le închinase un apartament. Tot el o sfătuise să-l dea pe Rodion la cădeţi, iar pentru Larisa îi recomandase gimnaziul cu pricina, glumind neatent cu băiatul şi privind-o pe fată atât de insistent, încât o făcea să roşească.

Locuiseră aproape o lună la „Muntenegru” înainte de a se muta într-un apartament mic, de trei camere, din clădirea în care se afla şi atelierul. Acestea erau cele mai teribile locuri din Moscova, bordeluri şi spelunci, străzi întregi lăsate pradă desfrâului, mahalale ale „creaturilor pierdute”.

Pe copii nu-i mirau murdăria din camere, ploşniţele, mobilele urâte. După moartea tatălui lor mama trăia permanent cu frica de sărăcie. Rodia şi Lara se obişnuiseră să audă că sunt pe marginea prăpastiei. Înţelegeau că nu sunt copii ai străzii, dar părinţii le insuflaseră adânc timiditatea faţă de cei bogaţi şi, în preajma acestora, se simţeau ca ieşiţi din orfelinate.

Exemplul viu de asemenea spaimă li-l oferea mama lor. Amalia Karlovna era o blondă dolofană de vreo treizeci şi cinci de ani, care de la crize de inimă trecea la crize de prostie. Era grozav de fricoasă şi o înspăimântau bărbaţii. Tocmai din prea multă spaimă şi confuzie nimerea mereu în braţele câte unuia.

La „Muntenegru” ocupau camera 23, iar în camera 24, din ziua întemeierii stabilimentului, locuia violoncelistul Tâşkevici, un om cumsecade, chel, cu perucă, predispus la transpiraţie îmbelşugată, care-şi aduna mâinile a rugă, împreunându-şi-le pe piept când încerca să convingă pe cineva de vreun lucru. Când cânta în public sau îşi interpreta partitura la concerte, îşi dădea capul pe spate şi îşi întorcea ochii pe dos. Acasă nu stătea aproape deloc, plecând pentru câteva zile în şir la Balşoi Teatr sau la Conservator. Ca vecini, au făcut cunoştinţă, apoi i-au apropiat câteva servicii reciproce.

Întrucât prezenţa copiilor o deranja uneori pe Amalia Karlovna în timpul vizitelor lui Komarovski, plecând, Tâşkevici îi lăsa cheia de la camera lui, pentru a-şi putea primi cum se cuvine musafirul. Curând madame Guichar se deprinsese până-ntr-atâta cu spiritul lui de sacrificiu, încât de câteva ori, cu lacrimi în ochi, îi bătuse la uşă, rugându-l s-o apere de protectorul ei.

Casa nu avea decât parter şi era situată aproape de colţul cu strada Tver. Se simţea apropierea magistralei de cale ferată Brest. Din preajma casei începeau proprietăţile, locuinţele de serviciu ale personalului, depoul de locomotive şi depozitele.

În partea aceea a oraşului locuia Olia Demina, o fată deşteaptă, nepoata unui funcţionar al gării de mărfuri.

Olia era o ucenică foarte capabilă. Fusese remarcată de fosta proprietară şi acum începuse să şi-o apropie şi noua proprietară. Oliei Demina îi plăcea foarte mult de Lara.

Totul rămăsese ca pe vremea când treburile erau conduse de Leviţkaia. Ca buimace, maşinile de cusut se învârteau sub apăsările picioarelor sau sub mâinile plutitoare ale meşterelor. Câte una cosea liniştită, şezând la masă şi zvâcnindu-şi în sus mâna cu acul de care se ţinea un fir lung de aţă. Duşumeaua era plină de bucăţi de pânză. Trebuiau să vorbească tare, ca să poată acoperi ţăcănitul maşinilor de cusut şi trilurile zglobii ale lui Kirill Modestovici, canarul din colivia de sub arcul ferestrei, al cărui nume avea probabil un secret luat cu ea în mormânt de fosta proprietară.

În sala de primire, damele înconjurau masa plină de jurnale, formând o grupă pitorească. Stăteau în picioare, şedeau şi-şi sprijineau obrajii în palme luând pozele pe care le vedeau în fotografii şi, studiind mostrele, se sfătuiau cu privire la modele. La cealaltă masă, pe locul directoarei, şedea asistenta Amaliei Karlovna, una dintre vechile croitorese Faina Silantievna Fetisova, o femeie costelivă, cu negi în adâncurile obrajilor ei scofâlciţi.

Între dinţii îngălbeniţi de tutun, ţinea muştiucul cu ţigara aprinsă, îşi mijea ochiul cu albeaţa îngălbenită şi, suflând un nor galben de fum din gură şi din nas, îşi nota în caiet măsurile numerelor de chitanţe, adresele şi dorinţele clientelor.

Amalia Karlovna era, în acest atelier, un om abia venit şi lipsit de experienţă. Nu se simţea aici stăpână cu adevărat. Însă personalul era cinstit şi pe Fetisova se putea bizui. Cu toate acestea, timpurile erau alarmante.

Amaliei Karlovna îi era frică să se gândească la viitor, se simţea disperată şi nu avea spor la nimic.

Destul de des îi vizita Komarovski. Când Viktor Ippolitovici traversa atelierul şi se îndrepta spre apartamentul lor, speriindu-le pe spilcuitele care se schimbau şi, la vederea lui, se ascundeau după paravane, de unde parau în joacă glumele lui ireverenţioase, meşterele şopteau cu dezaprobare şi ironie în urma lui: „A venit”, „Iubiţelul”, „Drăguţul Amaliei”, „Buhaiul”, „Deochiul muieresc”.

Însă şi mai urât de femei era buldogul lui Komarovski, Jack, pe care îl aducea uneori în lesă şi care îşi trăgea stăpânul după el cu nişte salturi atât de bruşte, încât Komarovski îşi pierdea ritmul paşilor, se smucea înainte şi venea cu mâna întinsă în urma câinelui, de parcă ar fi fost un orb purtat de-o călăuză.

În timpul primăverii, Jack a apucat-o o dată pe Lara de picior, rupându-i ciorapul.

— Îi fac capătul necuratului ăstuia, îi şopti Larei la ureche Olia Demina, aşa cum fac copiii.

— Da, chiar că-i un câine nesuferit. Dar cum o să-l omori, prostuţo?

— Mai încet, nu ţipa, dacă vrei să te învăţ. Ştii că de Paşti se fac nişte ouă de pitră. Are mama ta câteva pe comodă.

— Da, sunt din marmură şi de cristal.

— Aha, asta-i. Apleacă-te, să-ţi spun la ureche. Iei un ou din acelea, îl ungi cu grăsime, dar bine, ca să persiste mirosul, şi, dacă-l dai satanei, îl înghite, îşi umflă diavolul pântecele şi crapă! Cu labele-n sus! Asta-i!

Lara râsese şi se gândise cu invidie: fata asta trăieşte în sărăcie, munceşte. Copiii săraci se dezvoltă repede, însă iată ce fire sinceră de copil are. Ouăle, Jack – de unde le mai scoate pe toate? „De ce mi-e hărăzită o asemenea soartă? se întrebă Lara. Pe toate le văd şi pentru toate sufăr.” „Păi, mama pentru el e cum se zice. Păi, el e pentru mama. Cuvintele astea murdare nu vreau să le repet. Atunci de ce mă priveşte cu ochii ăştia? Sunt doar fiica ei.”

Avea şaisprezece ani şi câteva luni, însă arăta ca o domnişoară adevărată. I se dădeau optsprezece ani sau chiar mai mult. Avea mintea clară şi firea blândă. Era foarte frumoasă.

Ea şi Rodia înţelegeau că în viaţă totul trebuie câştigat cu propriile lor braţe. Faţă de cei leneşi şi cu viitorul asigurat, el nu aveau timp să se dedice şmecheriilor timpurii sau să miroasă lucrurile la modul teoretic, dacă acestea nu-i priveau practic. E murdar doar tot ce e de prisos. Lara era cea mai curată fiinţă din lume.

Amândoi, şi fratele, şi sora, ştiau preţul succeselor lor. Trebuia să fie bine văzuţi ca să răzbată. Lara învăţa bine, dar nu din pasiune abstractă pentru învăţătură, ci pentru că trebuia să fie elevă bună ca să fie scutită de taxe şi, pentru aceasta, trebuia să înveţe bine. La fel de bine cum învăţa, Lara spăla vasele fără efort, ajuta la atelier şi făcea comisioanele pe care i le încredinţa mama ei. Mergea lin şi fără zgomot şi, în făptura ei, totul se armoniza: iuţeala imperceptibilă a mişcărilor, înălţimea, vocea, ochii cenuşii şi culoarea aurie a părului.