Boris Pasternak

Iarna venise de mult. Erau nişte geruri cumplite. Sunete şi forme zdrenţuite, fără nici o legătură vizibilă între ele, apăreau în ceaţa geroasă, se opreau, se mişcau, dispăreau. Pe cer nu mai era soarele cu care oamenii de pe pământ se obişnuiseră, ci un alt soare, care, ca un glob sângeriu, atârna în pădure. De la acesta, ţepene şi lente ca într-un vis sau o poveste, porneau raze de lumină, cleioase ca mierea, sidefii, care încremeneau la jumătatea drumului, se lipeau de copaci şi îngheţau acolo.

Abia atingând pământul cu tălpile lui ovale şi trezind la fiecare pas scârţâitul furios al zăpezii, în toate direcţiile înaintau nişte picioare nevăzute, încălţate cu pâslari, iar siluetele care le completau, cu glugi şi cojoace scurte, păreau că plutesc separat de picioare prin văzduh ca nişte aştri ce se rotesc pe sfera cerească.

Cei care se cunoşteau se opreau şi înfiripau câte-o discuţie, îşi apropiau unul de altul feţele înroşite, ca ieşite din baia de aburi, pe care atârnau, îngheţate, cârpele bărbilor şi mustăţilor. Vălătuci de abur dens, vâscos se smulgeau ca nişte nori din gurile lor şi, în imensitatea lor, erau total incompatibili cu cuvintele lor zgârcite, congelate parcă, din vorbirea lor simplă.

Pe potecă doctorul se întâlni cu Liveri.

— Dumneavoastră sunteţi? De cât timp nu ne-am văzut! Vă invit diseară la mine-n bordei. Veţi înnopta la mine. O să ne-aducem aminte de vremurile de altădată. Am să vă spun ceva.

— S-a întors curierul? Aveţi informaţii despre Varâkino?

— În raport nu se zice nici pâs despre ai mei sau ai dumneavoastră. Dar tocmai din asta trag concluzii liniştitoare. Deci au apucat să plece la timp. Altfel s-ar fi spus ceva despre ei. De fapt, vorbim diseară. Deci vă aştept.

În bordei, doctorul îşi repetă întrebarea:

— Spuneţi-mi mai iute ce ştiţi despre familiile noastre?

— Iar nu vreţi să vedeţi mai departe de lungul nasului. După toate aparenţele, ai noştri sunt teferi, în afara oricărui pericol. Dar nu despre ei e vorba. Am ştiri extraordinare. Vreţi nişte carne? Friptură rece de mânzat.

— Nu, mulţumesc. Nu mă duceţi cu vorba. Fiţi mai explicit.

— Păcat că nu vreţi. Eu o să iau o bucăţică. E scorbut în tabără. Oamenii au uitat de când n-au mai pus în gură pâine sau verdeţuri. Astă-toamnă trebuia să ne organizăm mai bine, să fi adunat nuci şi poame, cât timp au stat refugiatele cu noi. Vă spun că treburile noastre merg strună. S-a întâmplat ceea ce am susţinut eu întotdeauna. S-a spart gheaţa. Kolceak se retrage – pe toate fronturile. Este înfrângerea lui definitivă, care evoluează din ce în ce mai mult. Vedeţi? Ce vă spuneam eu? Iar dumneavoastră vă văitaţi.

— Când m-am văitat?

— Tot timpul. Mai ales când ne înghesuia Viţân.

Doctorul îşi aminti toamna, împuşcarea rebelilor, îşi aminti cum Pamfil îşi ucisese soţia şi copiii, îşi aminti încăierările sângeroase, când oamenii erau sacrificaţi ca la abator, când acest coşmar părea să nu mai aibă sfârşit. Albii şi roşii se întreceau în atrocităţi, care de care mai crunte, răspunzând la crime cu altele mai mari, ca şi cum le-ar fi multiplicat. Sângele îţi făcea greaţă, ţi se oprea în gât şi ţi se urca la cap, îţi înotau ochii în sânge. Asta nu era văicăreală, ci cu totul altceva. Dar cum să-i explice lui Liveri?

În bordei mirosea a lemn ars. Funinginea ţi se aşeza pe cerul gurii, îţi gâdila nările şi gâtlejul. Bordeiul era luminat cu surcele subţiri, înfipte într-un trepied de fier. Când o surcea se termina de ars, tăciunele cădea în ligheanul cu apă de sub trepied şi Liveri înfigea în inel alta aprinsă.

— Vedeţi ce ard? Am terminat untdelemnul. Surcelele ard repede. Da, e scorbut în lagăr. Sigur nu vreţi friptură de mânzat? Scorbut. Dar dumneavoastră, doctore, ce aşteptaţi? De ce nu convocaţi statul-major, ca să lămuriţi situaţia, să le explicaţi comandanţilor ce măsuri trebuie să ia împotriva scorbutului?

— Nu mă mai chinuiţi, pentru Dumnezeu! Ce ştiţi exact despre familiile noastre?

— V-am spus doar că nu am nici un fel de informaţii exacte despre ai noştri. Dar nu v-am spus ceea ce ştiu din ultimele comunicate. Războiul civil s-a sfârşit. Kolceak este zdrobit. Armata Roşie îl goneşte din urmă de-a lungul căii ferate, mânându-l spre est, ca să-l arunce în mare. O altă parte a Armatei Roşii se grăbeşte să facă joncţiunea cu noi, pentru ca, cu forţe unite, să curăţăm spatele frontului de numeroasele rămăşiţe ale unităţilor auxiliare ale albilor. Sudul Rusiei a fost eliberat. De ce nu vă bucuraţi? Vi se pare puţin?

— Nu-i adevărat. Mă bucur. Dar unde sunt familiile noastre?

— În Varâkino nu sunt, şi asta-i un mare noroc. Deşi, aşa cum am bănuit, legendele de astă-vară ale lui Kamennodvorski nu s-au confirmat – vă mai amintiţi de zvonurile prosteşti cum că Varâkino ar fi fost invadat de nu ştiu ce populaţie enigmatică? – totuşi satul este pustiit. Trebuie să se fi întâmplat acolo ceva şi e foarte bine că amândouă familiile au plecat de-acolo la timp. Să sperăm că s-au salvat. După cum spun cercetaşii mei, aşa cred puţinii locuitori care au rămas pe loc.

— Dar Iuriatinul? Ce-i acolo? în mâinile cui e?

— Tot ceva de neînchipuit. Trebuie să fie o greşeală.

— Adică?

— Cică Iuriatinul e încă în mâna albilor. E o absurditate indiscutabilă, o imposibilitate evidentă. Acum o să vă demonstrez cât se poate de clar.

Liveri puse în opaiţ o surcea nouă şi, împăturind harta lui boţită în aşa fel încât zona necesară să fie deasupra, începu să-i explice cu creionul în mână.

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Pe toate aceste sectoare ale frontului, albii au fost puşi pe fugă. Aici şi aici, în toată regiunea. Mă urmăriţi cu atenţie?

— Da.

— Deci nu pot fi în zona Iuriatinului. Altfel, având comunicaţiile tăiate, riscă să fie încercuiţi. Asta nu pot să nu o înţeleagă generalii lor, ori cât ar fi ei de incapabili. V-aţi îmbrăcat cu cojocul? Unde vă duceţi?

— Scuzaţi-mă, ies câteva clipe. E prea mult fum de tutun şi de la surcele. Nu mă simt bine. Mă duc să iau puţin aer.

Ieşind din bordei, doctorul mătură cu mănuşa zăpada de pe buşteanul gros, care închipuia un fel de bancă, la ieşire. Se aşeză şi, sprijinindu-şi capul în palme, căzu pe gânduri. Taigaua, tabăra din pădurea înzăpezită, cele optsprezece luni petrecute la partizani parcă dispăruseră. Uitase totul. În imaginaţia lui, nu-i mai vedea decât pe cei dragi. Prin faţa ochilor i se perindau imagini închipuite, care de care mai îngrozitoare.

Iat-o pe Tonia, pe câmp, mergând prin crivăţ cu Şurocika în braţe. Îl înveleşte în pătură, picioarele ei se afundă în zăpadă, ea şi le smulge din răsputeri, iar viscolul o troieneşte, vântul o trânteşte la pământ, ea cade şi se ridică, dar n-o mai ţin picioarele slăbite, care i se împleticesc. Ah, dar vezi că uită, uită mereu. Tonia are doi copii, iar pe cel mic îl ţine la sân. Are amândouă mâinile ocupate, la fel ca refugiatele de la Cilimka, care înnebuniseră de amărăciune şi de eforturile mai presus de puterile lor.

Are amândouă mâinile ocupate şi în apropiere nu se vede ţipenie de om. N-are cine s-o ajute. Tatăl lui Şurocika nu se ştie unde este. El e departe, întotdeauna e departe, toată viaţa lipseşte de lângă ei şi parcă-i tată, aşa sunt oare taţii? Dar unde-i tatăl ei? Unde-i Aleksandr Aleksandrovici? Unde-i Niuşa? Unde-s ceilalţi? Ah, mai bine să nu-şi pună aceste întrebări, mai bine să nu se gândească, mai bine să nu încerce să ghicească.

Doctorul se ridică de pe buştean, cu intenţia de a coborî iar în bordeiul de sub pământ. Brusc, gândurile sale luară altă turnură. Se hotărî să nu se mai întoarcă la Liveri.

Schiuri, un săculeţ cu pesmeţi şi cu alte lucruri necesare pentru evadare le avea de mult puse deoparte. Le îngropase în zăpadă dincolo de linia păzită a taberei, sub un brad alb, pe care, pentru mai multă siguranţă, îl însemnase cu o crestătură. Pe poteca bătucită de paşi, printre troiene, doctorul o porni spre ascunzătoare. Era o noapte senină cu lună plină. Doctorul ştia posturile santinelelor şi le ocoli cu succes. Dar lângă poiana cu scoruşul îngheţat, o santinelă îl somă de departe, în timp ce, înfipt în schiurile lui, alunecă iute spre el.

— Stai! Stai că trag! Cine eşti? Parola!

— Ce-i frate, te-ai ţicnit? Sunt de-al vostru. Nu m-ai recunoscut? Sunt doctorul vostru, Jivago.

— Iertare. Nu te supăra, tovarăşe Jelvak. Nu te-am cunoscut. Dar chiar dacă eşti Jelvak, nu-ţi dau voie să treci. Trebuie să-mi zici parola.

— Bine, dacă aşa vrei. Parola: „Siberia. Roşie”, răspunsul: „Jos intervenţia”.

— Asta-i altă gâscă. Du-te unde vrei. Dar după care drac umbli-n toiul nopţii?

— Nu pot dormi şi m-a dat gata setea. M-am gândit să mă plimb un pic şi să-nghit nişte zăpadă. Am văzut scoruşul plin de poame îngheţate şi mi s-a făcut poftă.

— Asta chiar că-i prostie domnească să umbli iarna după poame. De trei ani îi burduşim ca să le scoatem prostia din cap, dar degeaba. N-au nici un pic de minte. Du-te după scoruşele tale. Crezi că-mi pare rău?

Şi la fel de repede cum venise, santinela îşi făcu vânt pe schiurile care şuierau prin zăpada neatinsă, dispărând îndărătul tufişurilor golaşe, ca nişte fire rare de păr din capul cuiva. Iar cărarea pe care păşea doctorul îl duse chiar până la scoruş.

Era pe jumătate troienit de zăpadă. Cealaltă jumătate era acoperită de frunze şi poame îngheţate, din care se întindeau spre el două ramuri înverzite. Îşi aminti mâinile mari şi albe ale Larei, rotunde, darnice şi, agăţându-se de ramuri, strânse arbustul la piept. Ca şi cum ar fi înţeles tot, scoruşul făcu o mişcare de răspuns şi-l albi de zăpadă din cap până-n picioare. Doctorul bolborosi, nedându-şi seama că vorbeşte de unul singur.

— Te voi vedea, frumoasa mea, prinţesa mea, scoruşul meu, sângele meu.

Noaptea era senină. Luna lumina din cer. El se afundă mai departe în pădure, ajunse la bradul tainic, îşi dezgropă lucrurile şi părăsi tabăra.

Partea a XIII-a.

VIZAVI DE CASA CU STATUI.

Strada Negustorilor cobora în linie curbă spre străzile Mălăia Spasskaia şi Novosvalocinâi. Putea fi văzută din clădirile şi bisericile situate în zonele mai înalte ale oraşului.

La colţul ei se înălţa o clădire cenuşie, cu statui. Pe pietrele uriaşe, pătrate din fundaţia înclinată a acestei clădiri se vedeau, lipite de curând, numere recente ale ziarelor centrale, decrete şi hotărâri guvernamentale. Această literatură o citeau, întârziind mult timp pe trotuar, mici grupuri de trecători.

După câteva zile de dezgheţ, acum vremea era uscată. Era destul de frig şi gerul se înteţea treptat. La orele când, cu puţin timp în urmă, se însera, acum era încă lumină. Iarna de-abia plecase. Pustietatea locului abia eliberat o umplea lumina, care nu se mai stingea atât de iute, întârziind la ceasurile înserării. Această lumină tulbura sufletele, chema în depărtări, speria şi punea pe gânduri.

Abia de câteva zile albii părăsiseră oraşul, cedându-l roşilor. Se pusese capăt astfel bombardamentelor, vărsării de sânge, alarmelor. Ca şi plecarea iernii, ca şi lungirea zilelor de primăvară, şi acalmia era ameninţătoare şi alarmantă.

Înştiinţările pe care, în lumina întârziată a serii, le citeau trecătorii anunţau: „Spre ştirea populaţiei. Cărţile de muncă pentru cetăţenii încadraţi în câmpul muncii pot fi obţinute contra-cost, 50 ruble bucata, la Oficiul Alimentar de pe lângă Sovietul din Iuriatin, strada Octombrie, fosta stradă a Guvernatorului General, 5, camera 137.

Neposedarea cărţii de muncă sau înscrierea de date inexacte, cu atât mai mult false, se pedepseşte conform rigorilor perioadei de război. Procedura exactă de utilizare a cărţilor de muncă a fost publicată în Instrucţiunile Comitetului Executiv Iuriatin nr. 86 (1013), anul curent, care sunt afişate la Oficiul Alimentar Iuriatin, camera 137”.

Alt afiş comunica faptul că în oraş există suficiente rezerve de produse alimentare, pe care burghezia le ascunde pentru a dezorganiza distribuţia şi a semăna haos în problema alimentară. Anunţul se încheia cu cuvintele: „Cei ce vor fi descoperiţi că ascund rezervele alimentare vor fi împuşcaţi pe loc”.

Un al treilea anunţ spunea: „în scopul rezolvării problemei alimentare, cetăţenii care nu fac parte dintre elementele exploatatoare se asociază în comune de consum. Informaţii suplimentare pot fi obţinute la Oficiul Alimentar de pe lângă Sovietul Iuriatin, strada Octombrie, fosta stradă a Guvernatorului General, 5, camera 137”.

Militarii erau atenţionaţi: „Persoanele care nu predau armele şi cei care le poartă fără a poseda permis de tip nou vor fi sancţionate Conform legii. Permisele se preschimbă la Comitetul Revoluţionar Iuriatin, strada Octombrie, 6, camera 63”.

De grupul celor care citeau ordonanţele se apropie un om slab, care nu se spălase de mult şi de aceea părea oacheş la faţă. Omul arăta cam sălbatic, avea o desagă în spinare şi un băţ în mână. Părul vâlvoi, netuns de mult, nu avea nici un fir cărunt, însă în barba lui castanie, nerasă de multe zile, străluceau deja fire albe. Era doctorul Iuri Andreevici Jivago. Probabil că de mult cojocul îi fusese furat pe drum sau îl schimbase el însuşi pentru mâncare. Purta o haină străină, cu mânecile prea scurte, care, de zdrenţuită ce era, nici măcar nu-i ţinea de cald.

În desagă mai avea un codru de pâine, primit de pomană în ultimul sat din preajma oraşului, şi o bucată de slănină. Acum aproape un ceas intrase în oraş dinspre calea ferată şi de atunci străbătuse cu mare greutate distanţa de la periferie până la această intersecţie, deoarece era sleit şi slăbit de drumurile lungi făcute în ultimele zile. Se oprise des şi abia se abţinuse să nu cadă la pământ şi să sărute pietrele oraşului, unde nu mai spera să ajungă vreodată şi la vederea căruia, acum, se bucura nespus, de parcă ar fi întâlnit o fiinţă vie.

Multă vreme, o jumătate din pribegia lui pedestră, mersese de-a lungul căii ferate, care era părăsită, necirculată şi troienită de zăpadă. Trecuse pe lângă garnituri întregi de-ale albilor, trenuri de pasageri şi de marfă, care fuseseră surprinse de înzăpeziri, de înfrângerea totală a lui Kolceak şi de epuizarea combustibilului. Aceste trenuri împotmolite, oprite pentru totdeauna şi îngropate sub zăpadă, se întindeau unul după altul, ca o panglică aproape continuă, cale de multe zeci de verste. Serveau drept fortăreţe bandelor de tâlhari înarmaţi, care pustiau drumurile, drept adăposturi pentru deţinuţii de drept comun sau politici, care evadaseră, dar cel mai adesea serveau de morminte comune sau cavouri prefabricate pentru cei morţi de frig sau ucişi de tifosul care bântuise de-a lungul căii ferate şi cosise sate întregi aflate în apropiere.

Aceste vremuri justificau vechea zicală că omul este lup pentru semenul său. Călătorul făcea cale întoarsă la vederea altui călător, străinul îl omora pe străin ca să nu fie el omorât. Apăruseră cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei omeneşti erau de-acum uitate. Omul visa visele preistorice ale cavernelor.

Umbrele singuratice, care uneori se furişau pe marginile liniei, care traversau cu frică poteca mult înainte şi pe care Iuri Andreevici, cum putea, le evita, i se păreau adeseori cunoscute, văzute cândva. I se năzărea că toate aceste umbre sunt din tabăra partizanilor. De cele mai multe ori greşea, însă o dată privirea nu l-a înşelat. Adolescentul, care ieşise târâş dintr-un dâmb de zăpadă ce acoperea un vagon internaţional de dormit şi care, după ce-şi făcuse nevoile, dispăruse iarăşi în nămete, era într-adevăr din frăţia pădureană. Era Terenti Galuzin, cel executat prin împuşcare. Fusese doar rănit în câteva locuri, zăcuse mult timp leşinat, îşi venise apoi în fire, se îndepărtase târâş de locul execuţiei, se ascunsese în pădure, rănile i se vindecaseră şi acum, pe furiş, sub nume fals, încerca să ajungă la ai lui, în Krasnovozdvijensk, ferindu-se pe drum de oameni şi adăpostindu-se în trenurile înzăpezite.

Aceste tablouri şi spectacole dădeau impresia de ceva străin, transcendental. Apăreau ca nişte crâmpeie din alte existenţe, neştiute, de pe alte planete, existenţe care fuseseră din greşeală aruncate pe pământ. Şi numai natura rămânea credincioasă istoriei şi se arăta privirii exact aşa cum o zugrăveau pictorii contemporani.

Din când în când, se întâmpla câte o seară calmă, scăldată în nuanţe de cenuşiu şi roz pământiu. În zarea senină, se conturau vârfurile negre ale mestecenilor, subţiri ca nişte slove vechi. Pe sub pojghiţa subţire ca un fum al gheţii, curgeau pâraiele negre în albiile lor străjuite de troiene înalte, albe, pe care apa întunecată le înnegrea de jos în sus. Tocmai o asemenea seară, cenuşiu-lăptoasă ca mâţişorii de salcie, promitea să se lase, peste un ceas sau două, vizavi de casa cu statui din Iuriatin.

Doctorul dădu să se apropie de panoul Presei Centrale, aflat pe peretele de piatră al clădirii, ca să citească ordonanţele oficiale. Dar clipă de clipă privirea i se îndrepta spre partea cealaltă a străzii, se aburca în sus, spre cele două ferestre de la etajul clădirii de vizavi. Aceste ferestre, care dădeau spre stradă, erau cândva văruite, în cele două camere era depozitată mobila stăpânilor. Deşi gerul acoperise partea de jos a geamurilor cu o pojghiţă cristalină de gheaţă, se vedea că ferestrele sunt acum transparente, cu varul şters de pe ele. Ce va fi însemnând această schimbare? Se vor fi întors proprietarii? Sau Lara e plecată şi în apartament locuiesc alţi oameni, care au şters geamurile?

Incertitudinea îl tulbura pe doctor. Nu-şi putea stăpâni emoţia. Traversă strada, intră pe uşa principală în vestibul şi începu să urce scara atât de bine ştiută şi atât de dragă inimii lui. În tabăra din pădure îşi amintise deseori şi ultima volută a acestor trepte din fontă, şi ultimul amănunt al desenului. La o anumită curbă a scării, privind prin zăbrelele de sub picioare, puteai vedea jos, la parter, găleţi sparte, hârdaie şi scaune stricate. Această privelişte a văzut-o şi acum. Nimic nu se schimbase, totul rămăsese ca şi altădată. Doctorul mai că nu-i era recunoscător scării pentru fidelitatea ei faţă de trecut.

Altădată lângă uşă era o sonerie. Însă aceasta se stricase şi nu mai funcţiona încă de pe când doctorul mai venea pe aici, înainte de a fi capturat de partizani în pădure. Voi să bată la uşă, însă băgă de seamă că este încuiată altfel, cu un lacăt mare, trecut prin două belciuge, grosolan înşurubate în lustrul uşii vechi de stejar, cu furnirul foarte frumos, dar pe alocuri desprins. Mai înainte un asemenea vandalism ar fi fost de neconceput. Erau utilizate broaşte, care se încuiau bine şi, dacă se stricau, existau lăcătuşi care să le repare. Acest amănunt insignifiant era, în felul său, o mărturie asupra deteriorării generale, mult evoluate în ultima vreme.

Doctorul era sigur că Lara şi Katia nu sunt acasă. Poate că nici în Iuriatin nu mai erau, poate că nici în viaţă nu mai erau. Era pregătit pentru cele mai groaznice dezamăgiri. Numai ca să-şi liniştească propria conştiinţă, se hotărî să caute în gaura de care se temeau atât de mult el şi Katia. Izbi cu piciorul în zid ca să nu dea cu mâna peste vreun şobolan. Nu avea nici o speranţă că va găsi ceva în tainiţă. Gaura era astupată cu o cărămidă. Iuri Andreevici scoase cărămida şi-şi băgă mâna înăuntru. Şi minune! O cheie şi o scrisoare! Scrisoarea era destul de lungă, pe o foaie mare de hârtie. Doctorul se duse la fereastra de pe casa scării. O minune şi mai mare, şi mai incredibilă! Scrisoarea era pentru el! Citi repede: „Dumnezeule, ce fericire! Mi s-a spus că trăieşti şi că ţi-ai făcut apariţia. Cineva te-a văzut prin împrejurimi, a dat fuga şi m-a anunţat. Presupunând că mai întâi te vei grăbi către Varâkino, merg şi eu acolo, împreună cu Katenka. Pentru orice eventualitate, îţi las cheia la locul ştiut. Stai aici până mă întorc, nu pleca nicăieri. Da, nu ştii, acum locuiesc în partea dinspre stradă a apartamentului. Cred că o să-ţi dai seama şi singur. Casa-i goală, lăsată în paragină, a trebuit să vând o parte din mobila proprietarilor. Îţi las nişte mâncare, cartofi fierţi. Pune ceva pe capacul castronului, fierul de călcat sau alt obiect greu, cum am făcut eu, ca să nu-şi bage nasul şobolanii. Sunt nebună de bucurie”.

Aici se terminau rândurile scrise pe faţa filei. Doctorul nu băgă de seamă că mai era ceva scris şi pe verso. Cu fila întinsă pe palme, şi-o duse la buze şi apoi, fără s-o mai privească o dată, o împături şi, împreună cu cheia, şi-o băgă în buzunar. O durere grozavă, tăioasă se insinua în bucuria lui nebunească. Dacă Lara, fără să stea pe gânduri, fără nici un fel de preziceri, pleacă la Varâkino, înseamnă că familia lui nu mai e acolo. În afară de alarma provocată de acest amănunt, simţea o durere tristă şi adâncă pentru cei dragi. Nu-şi putea explica de ce Lara nu scrisese nici un cuvânt despre ei, despre locul unde se află, ca şi cum nici n-ar fi existat pe lume.

Dar nu mai avea timp de stat pe gânduri. Afară începuse să se însereze. Trebuia să se apuce să facă o mulţime de treburi cât mai era încă lumină. Una dintre primele griji trebuia s-o constituie citirea decretelor lipite în stradă. Cu vremurile acestea nu-i de glumit. Din neştiinţă, puteai plăti cu viaţa pentru că ai încurcat cine ştie ce ordonanţă obligatorie. Şi fără a mai intra în apartament, fără să-şi dea jos desaga de pe umărul obosit, el coborî în stradă şi se apropie de peretele pe care, pe o mare porţiune, erau lipite anunţurile, tipărite în fel şi chip.

Tipăriturile constau din articole din ziare, din procese-verbale ale unor şedinţe şi din decrete. Iuri Andreevici parcurse repede titlurile: „Modul de desfăşurare a rechiziţiilor şi de impozitare a claselor avute. Controlul muncitoresc. Comitetele de fabrici şi uzine”. Erau ordonanţele puterii noi, care pătrunsese de curând în oraş şi abroga legile elaborate de către vechile autorităţi. Noua putere reamintea stricteţea principiilor sale, pe care, poate, populaţia le uitase în timpul administraţiei temporare a albilor. Dar Iuri Andreevici începu să ameţească din pricina acestor repetiţii uniforme şi interminabile. Din ce perioadă erau aceste titluri? Ce fel de inscripţii sunt acestea? De anul trecut? De acum doi ani? O dată în viaţă se entuziasmase de caracterul necondiţionat al acestui limbaj şi de francheţea acestor idei. Oare pentru acest entuziasm imprudent trebuie să plătească, să nu mai vadă nimic altceva în viaţă decât aceste ţipete şi comenzi, care aveau să dăinuiască neschimbate ani şi ani, decât aceste imperative bezmetice, care vor deveni din ce în ce mai inaplicabile, mai ininteligibile şi mai irealizabile? Oare pentru o clipă de simpatie prea generoasă trebuie să se lase robit pe toată viaţa?

Un petic de raport rupt de cine ştie de unde îi nimeri sub ochi. Citi: „Informaţiile privitoare la foamete divulgă incredibila lipsă de activitate a organizaţiilor locale. Cazurile de abuzuri sunt evidente, speculaţia este monstruoasă, dar ce a făcut biroul organizatorilor sindicali, ce au făcut comitetele sindicale de fabrică şi uzine din oraş şi din judeţ? Cât timp nu vom efectua percheziţii masive în depozitele gării Iuriatin-Mărfuri, ale sectoarelor feroviare Iuriatin-Razvilie şi Iuriatin-Râbalka, cât timp nu vom lua măsuri severe de teroare faţă de speculanţi, mergând până la împuşcarea pe loc, nu vom scăpa de foamete”.

„Ce orbire demnă de invidiat! se gândi doctorul. Despre ce fel de grâne mai poate fi vorba, când acestea nu mai există în natură? Ce clase avute, ce speculanţi, când aceştia au fost de mult nimiciţi de sensul decretelor precedente? Ce ţărani, care sate, când nici ele nu mai există? Care uitare a propriilor indicaţii şi măsuri, când acestea de mult n-au mai lăsat piatră peste piatră? Ce fel de oameni trebuie să fie aceştia care, din an în an, delirează cu asemenea ardoare neogoită pe marginea unor teme inexistente, care au dispărut de mult, nemaivrând să ştie şi să audă de nimic altceva!”

Doctorul ameţi. Leşină şi căzu fără cunoştinţă pe trotuar. Curând îşi reveni şi nişte oameni, care îl ajutară să se ridice, îi propuseră să-l ducă unde doreşte. El le mulţumi şi le refuză ajutorul, explicându-le că nu trebuie decât să traverseze strada, vizavi.

Încă o dată urcă treptele şi se apucă să deschidă uşa de la apartamentul Larei. Casa scării era la fel de luminată ca şi atunci când urcase prima dată. Cu bucurie recunoscătoare, remarcă astfel că soarele nu-l grăbeşte.