Iuri Andreevici se întorsese obosit de la gară. Era ziua de odihnă de la sfârşitul fiecărei decade. De regulă, în aceste zile libere recupera din orele de somn nedormite în timpul săptămânii. Sprijinit de spătarul canapelei, stătea pe marginea acesteia, luând din când în când o poziţie semiculcată sau întinzându-se de tot pe canapea. Deşi o asculta pe Simuşka prin valurile de somnolenţă care îl cuprindeau, părerile ei îl încântau. „Fireşte, toate acestea provin de la unchiul Kolia, se gândi el. Dar ce femeie talentată şi deşteaptă este!”
Sări de pe canapea şi se duse la fereastră. Aceasta dădea spre grădină, ca şi fereastra camerei din care acum şoaptele Larei şi Simei nu mai puteau fi înţelese.
Vremea se înrăutăţea. Afară se făcea întuneric. În curte intrară în zbor două coţofene, căutându-şi un loc de odihnă. Vântul le zburlea uşor penele. În cele din urmă, se lăsară pe capacul lăzii de gunoi, apoi zburară peste gard, coborâră pe pământ şi începură să umble prin curte.
„Coţofenele fac a ninsoare”, se gândi doctorul. În aceeaşi clipă, de după perdea, o auzi pe Sima spunând:
— Coţofenele înseamnă veste. Se pregăteşte cineva să te viziteze sau o să primeşti o scrisoare.
Ceva mai târziu, cineva trase de cordonul clopoţelului de la intrare, pe care Iuri Andreevici îl reparase de curând. De după perdea ieşi Larisa Fiodorovna şi, cu paşi repezi, se duse să deschidă. Din discuţia ei din faţa uşii de la intrare, Iuri Andreevici înţelese că venise sora Simei, Glafira Severinovna.
— Ai venit după sora dumitale? o întrebă Larisa Fiodorovna. Simuşka e la noi.
— Nu, n-am venit după ea. Dar oricum e bine. Mergem împreună, dacă nu vrea să mai stea. Dar nu după ea am venit. I-am adus o scrisoare prietenului dumitale. Să zică mulţumesc că am lucrat cândva la poştă. A trecut printr-o mulţime de mâini şi mi-a dat-o mie o cunoştinţă. E de la Moscova. A făcut cinci luni pe drum. Nu l-au putut găsi pe destinatar. Dar eu ştiu cine-i. S-a bărbierit o dată la mine.
Scrisoarea lungă, scrisă pe multe coli de hârtie, boţită, pătată de grăsime, băgată într-un plic ponosit şi aproape putred, era de la Tonia. Ca din transă, doctorul se pomeni cu scrisoarea în mână, nebăgând de seamă când Lara îi întinsese plicul. Când doctorul începu să citească scrisoarea, încă mai ştia în ce oraş şi în casa cui se află, dar pe măsură ce parcurgea rândurile Toniei, pierdea treptat legătura cu tot ce era împrejurul lui. Ieşi Sima şi îşi luă rămas-bun. Doctorul îi răspunse maşinal, cuviincios, dar fară să-i acorde nici o atenţie. Memoria lui nu înregistră în nici un fel plecarea femeii. Încetul cu încetul, uita unde se află şi ce îl înconjoară.
„Iura, îi scria Antonina Aleksandrovna, ştii că avem o fiică? Am botezat-o Maşa, în memoria mamei tale, răposata Maria Nikolaevna.
Acum altceva. Câţiva oameni de vază, profesori din partidul cadeţilor şi socialişti de dreapta, Melgunov, Kiselvetter, Koskov şi alţii, printre care unchiul meu, Nikolai Aleksandrovici Gromeko, şi tata, sunt exilaţi din Rusia în străinătate. Aceeaşi soartă o avem şi noi, eu şi copiii, ca membri ai familiei tatei.
E o nenorocire, mai ales în absenţa ta, dar trebuie să ne supunem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această formă blândă de expulzare, căci, în timpurile astea teribile, ar fi putut fi mult mai rău. Dacă ţi-ai fi făcut apariţia şi ai fi fost aici, ai fi plecat împreună cu noi. Dar unde eşti acum? Expediez scrisoarea pe adresa Antipovei, ştiind că ţi-o va transmite, dacă va da de tine. Mă chinuie ideea că nu ştiu dacă ulterior ţi se va acorda şi ţie, când va da Domnul să apari, permisiunea de plecare din ţară, ca fiind membru al familiei noastre, permisiunea care nouă ni s-a acordat la toţi. Cred că eşti în viaţă şi vei apărea în cele din urmă. Asta mi-o spune inima mea iubitoare şi eu mă încred în şoaptele ei. Este posibil ca atunci când tu vei reapărea, condiţiile de viaţă din Rusia să fie mai blânde. Poate că vei izbuti să obţii o viză personală pentru a călători în străinătate şi atunci vom putea fi iarăşi cu toţii la un loc. Însă, scriind aceste lucruri, nu-mi vine nici mie a crede în împlinirea unei asemenea fericiri.
Tot necazul e că te iubesc, iar tu nu mă iubeşti. Încerc să descopăr sensul acestei condamnări, s-o interpretez, s-o justific, privesc, mă adâncesc în mine însămi, îmi derulez în minte viaţa petrecută cu tine şi tot ceea ce ştiu despre mine însămi, însă nu văd motivul şi nu-mi pot aminti ce-am făcut de-am abătut asupra mea o asemenea nenorocire. Mă priveşti cumva greşit, pieziş, mă vezi deformată, ca într-o oglindă strâmbă.
Dar eu te iubesc. Ah, dacă ţi-ai putea imagina ce mult te iubesc. Iubesc tot ce e deosebit în tine, tot ce e în favoarea şi în defavoarea ta, toate laturile tale obişnuite, care mi-s dragi în neobişnuita lor împreunare, înnobilată de conţinutul interior al feţei tale, care, poate, fără ele, ar părea urâtă, îţi iubesc talentul şi inteligenţa care par a-ţi înlocui voinţa ce-ţi lipseşte cu desăvârşire. Toate acestea mi-s dragi şi nu ştiu să existe pe lumea asta un om mai bun decât tine.
Dar ştii ce vreau să-ţi spun? Chiar dacă nu mi-ai fi fost drag, chiar dacă nu mi-ai fi plăcut într-o asemenea măsură, oricum regretabilul adevăr al răcelii mele faţă de tine nu mi s-ar fi dezvăluit, oricum mi-aş fi închipuit că te iubesc. Numai din teamă faţă de pedeapsa înjositoare, distrugătoare a neiubirii, m-aş fi ferit în mod inconştient să înţeleg că nu te iubesc. Nici eu, nici tu nu am fi aflat acest lucru niciodată. Propria mea inimă ar fi ascuns-o faţă de mine, pentru că neiubirea este aproape ca o omucidere şi n-aş fi avut puterea să dau o asemenea lovitură cuiva.
Deşi încă nu există o hotărâre definitivă, probabil că vom merge la Paris. Am să ajung în nişte ţinuturi îndepărtate, unde ai fost tu când erai copil şi unde au învăţat tata şi unchiul meu. Tata îţi trimite salutări. Şura a crescut, n-aş zice că-i cine ştie ce chipeş, dar s-a făcut băiat mare şi zdravăn care, ori de câte ori îţi pomeneşte cineva numele, plânge amarnic şi nu mai poate fi împăcat cu nimic. Nu mai pot. Mi se sfâşie inima din pricina lacrimilor. Rămâi cu bine, lasă-mă să fac semnul crucii pentru tine şi să te binecuvântez pentru toată această despărţire interminabilă, pentru greutăţi şi incertitudine, pentru tot drumul tău lung-prelung şi întunecos. Nu te învinuiesc de nimic, nu-ţi fac nici un reproş, clădeşte-ţi viaţa cum vrei, numai să-ţi fie bine.
Înainte de a pleca din Uralii aceia atât de teribili şi fatali pentru noi, am cunoscut-o destul de bine pe Larisa Fiodorovna. Îi sunt recunoscătoare pentru că a stat lângă mine când îmi era greu şi m-a ajutat la naştere. Trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că e un om bun, dar nici nu vreau să fiu ipocrită: este exact contrariul meu. M-am născut pe lume ca să simplific viaţa şi să caut ieşirea cea bună. Ea, dimpotrivă, e făcută ca să complice viaţa şi să abată din drum.
Rămâi cu bine, trebuie să închei. A venit cineva după scrisoare şi trebuie să împachetez. Ah, Iura, Iura, iubitule, dragul meu, soţul meu, tatăl copiilor mei, ce înseamnă asta? Ştiu doar că n-o să ne mai vedem niciodată, niciodată. Iată că am scris şi aceste cuvinte, îţi dai seama ce înseamnă ele? Pricepi, înţelegi? Mi se face semn să mă grăbesc şi asta parcă ar însemna că au venit după mine ca să mă ducă la execuţie. Iura! Iura!”
Iuri Andreevici îşi ridică de pe o scrisoare ochii absenţi, fără lacrimi, îndreptaţi în gol, uscaţi de suferinţă, pustiiţi de durere. Nu vedea nimic împrejur, nu era conştient de nimic.
Dincolo de fereastră începuse să ningă. Vântul purta fulgii pieziş, ninsoarea se înteţea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze cine ştie ce întârziere, şi Iuri Andreevici privea pe fereastră de parcă afară n-ar fi nins, ci ar fi văzut în continuare în faţa ochilor scrisoarea Toniei, şi nu steluţele albe şi reci ale fulgilor i-ar fi licărit dinainte, ci micile spaţii ale hârtiei albe dintre literele mici şi negre, spaţiile albe, albe, fără sfârşit, fără sfârşit.
Fără să vrea, Iuri Andreevici gemu şi se încleştă cu mâna de piept. Simţi că leşină, se împletici până la canapea şi se prăbuşi pe ea fără cunoştinţă.
Partea a XIV-a.
IARĂŞI LA VARÂKINO.
Iarna se instalase de-a binelea. Ningea cu nişte fulgi mari şi pufoşi. Iuri Andreevici se întoarse acasă de la spital.
— A venit Komarovski! îi spuse Lara cu vocea răguşită. Îl luase chiar de la uşă, din camera din faţă. Arăta dezorientată, de parcă ar fi bătut-o cineva.
— Unde? La cine? E la noi?
— Nu, fireşte că nu. A trecut azi-dimineaţă şi a spus că revine spre seară. Trebuie să pice din clipă în clipă. Vrea să discute cu tine.
— De ce a venit?
— N-am înţeles prea bine ce-a vrut să-mi spună. Zice că e în drum spre Extremul Orient şi jeă în mod intenţionat a făcut un ocol spre Iuriatin, ca să se întâlnească cu noi. În special ca să vă vadă pe tine şi pe Paşa. A vorbit mult despre amândoi. Susţine că toţi trei, adică eu, tu şi Patulia, suntem într-o primejdie de moarte şi că numai el ne poate salva, dacă îi ascultăm sfaturile.
— Plec. N-am chef să-l văd.
Lara izbucni în lacrimi, încercă să îngenuncheze în faţa doctorului şi, îmbrăţişându-i picioarele, să-şi înfunde capul în ele. Însă el îi curmă intenţia, ţinând-o cu forţa în picioare.
— Rămâi de dragul meu, te implor. Să nu crezi că mi-e frică să stau de vorbă cu el între patru ochi. Dar mi-e greu. Cruţă-mă de neplăcerea unei întâlniri în doi. În plus, e un om practic, trecut prin multe. Poate că într-adevăr ne va sfătui ceva. Dezgustul tău faţă de el e firesc. Dar te rog, calcă-ţi pe inimă. Rămâi.
— Ce-i cu tine, îngerul meu? Calmează-te. Ce faci? Nu îngenunchea. Ridică-te! Fii veselă! Alungă obsesia asta. Te-a speriat pentru toată viaţa. Sunt cu tine. Dacă trebuie, dacă îmi porunceşti, îl omor.
Peste o jumătate de ceas se făcu seară. De-acum era întuneric. De vreo jumătate de an astupaseră găurile de şobolani din duşumea. Iuri Andreevici urmărea apariţia noilor găuri şi avea grijă să le astupe. Aduseseră în apartament un motan mare, pufos, care îşi petrecea timpul într-o misterioasă şi imobilă contemplaţie. Şobolanii nu plecaseră din casă, dar deveniseră mai precauţi.
În aşteptarea lui Komarovski, Larisa Fiodorovna tăie câteva felii de pâine neagră, primită la raţie, şi puse pe masă o farfurie cu câţiva cartofi fierţi. Aveau de gând să-şi primească musafirul în fosta sufragerie a proprietarilor, care-şi păstrase destinaţia. Acolo era o masă de mari dimensiuni, din lemn de stejar, şi un dulap mare şi greu din aceeaşi esenţă. Pe masă ardea opaiţul mobil al doctorului, adică un flacon cu fitil, plin cu ulei de ricin.
Komarovski îşi făcu apariţia din întunericul lui decembrie, plin de zăpada care se dezlipea de pe cojocul, căciula şi galoşii lui, topindu-se pe duşumea şi formând băltoace. Din pricina zăpezii care-i intrase în mustăţile şi barba pe care altădată şi le rădea, Komarovski avea ceva de clovn, de măscărici. Era îmbrăcat cu un costum destul de bine păstrat, cu pantalonii în dungi şi bine călcaţi. Înainte de a-şi saluta amfitrionii şi de a le spune ceva, îşi pieptănă mult timp părul ud şi zburlit şi-şi şterse cu o batistă bine călcată mustăţile ude şi sprâncenele. Apoi, cu o expresie de tăcută teatralitate, semnificativă, le întinse simultan amândouă mâinile, stânga Larisei Fiodorovna şi dreapta lui Iuri Andreevici.
— Să considerăm că ne cunoaştem, îi spuse el lui Iuri Andreevici. Am fost foarte bun prieten cu tatăl dumneavoastră, probabil că ştiţi. A murit în braţele mele. Mă tot uit la dumneavoastră ca să găsesc o asemănare cu el. Dar degeaba, nu v-aţi aruncat în partea lui. A fost un om cu suflet larg. Spontan, expansiv. Judecând după înfăţişarea dumneavoastră, cred că semănaţi mai degrabă cu mama. A fost o femeie delicată. O visătoare.
— Larisa Fiodorovna m-a rugat să vă ascult. Din cuvintele ei reiese că aveţi o anumită treabă cu mine. Am cedat rugăminţilor ei. Discuţia dintre noi este deci din constrângere. N-aş fi încercat să vă cunosc din proprie iniţiativă şi nu consider că am făcut cunoştinţă. De aceea v-aş ruga să fiţi concret. Ce doriţi?
— Bine v-am găsit, dragii mei! Simt totul, simt absolut totul şi înţeleg totul cât se poate de bine. Iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş zice că semănaţi extraordinar unul cu altul. Sunteţi o pereche armonizată la superlativ.
— Sunt nevoit să vă întrerup. Vă rog să nu vă amestecaţi în lucruri care nu vă privesc. Nimeni nu vă cere părerea. Săriţi peste cal.
— Iar dumneavoastră, tinere, nu vă aprindeţi aşa, deodată. Nu, cred totuşi că semănaţi mai mult cu tatăl dumneavoastră. Şi el exploda iute. Da, cu permisiunea dumneavoastră, vă felicit, copiii mei. Regret că, aşa cum am mai spus, sunteţi într-adevăr nişte copii, care nu ştiu nimic şi care nu se gândesc la nimic. Sunt aici numai de două zile şi am aflat mai multe despre dumneavoastră decât v-aţi putea închipui. Dacă nu preîntâmpinăm cumva primejdia, zilele libertăţii dumneavoastră, poate şi ale vieţii, sunt numărate.
Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Nu pricep de ce vă jucaţi cu focul. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei. Bine-ar fi dacă acesta ar fi secretul dumneavoastră. Dar aici există oameni influenţi, de la Moscova. Ei ştiu exact ce vă poate pielea. Amândoi le sunteţi teribil de nesuferiţi sacerdoţilor locali ai Femidei. Tovarăşii Antipov şi Tiverzin îşi ascut ghearele pentru Larisa Fiodorovna şi pentru dumneavoastră.
Sunteţi bărbat, sunteţi cazac slobod sau cum s-o mai fi zicând. Aveţi dreptul sfânt de a vă face de cap, de a vă juca cu propria dumneavoastră viaţă. Dar Larisa Fiodorovna nu e un om liber. Dumneaei e mamă. Are în mâinile ei viaţa unui copil, soarta lui. Nu are dreptul să fantazeze, să umble cu capul în nori.
Toată dimineaţa mi-am pierdut-o încercând s-o conving să ia în serios situaţia de aici. Dar nu doreşte să mă asculte. Uzaţi de autoritatea dumneavoastră, influenţaţi-o pe Larisa Fiodorovna. Nu are dreptul să se joace cu siguranţa Katiei, nu trebuie să-mi ignore argumentele.
— Niciodată în viaţă nu am încercat să conving pe cineva sau să-i impun cuiva voinţa mea. Mai ales celor dragi. Larisa Fiodorovna e liberă să vă asculte sau nu. E treaba ei. În plus, nici nu ştiu prea bine despre ce-i vorba. Nu cunosc ceea ce dumneavoastră numiţi argumente.
— Nu, din ce în ce mai mult îmi amintiţi de tatăl dumneavoastră. Şi cu dumneavoastră mi-i tot atât de greu să mă înţeleg. Deci să trecem la lucrurile cele mai importante. Însă, deoarece este un subiect destul de complicat, vă rog să aveţi răbdare. Vă rog să mă ascultaţi şi să nu mă întrerupeţi.
Sus se pun la cale mari schimbări. Nu, nu, o ştiu din sursele cele mai demne de încredere, puteţi să nu vă îndoiţi de asta. Se are în vedere trecerea la un curs mai democratic, concesii făcute legalităţii, şi asta în viitorul cel mai apropiat.
Dar chiar din cauza aceasta, instituţiile represive, care urmează a fi desfiinţate, acum, la sfârşit, vor face ravagii, încheindu-şi în grabă socotelile locale. A venit rândul distrugerii dumneavoastră, Iuri Andreevici. Numele dumneavoastră e pe listă. Nu glumesc spunându-vă acest lucru, am văzut cu ochii mei, puteţi să mă credeţi. Cât nu-i prea târziu, gândiţi-vă la salvarea dumneavoastră.
Dar toate acestea n-au fost decât un preambul. Trec la fondul problemei.
În zona mării, lângă Oceanul Pacific, are loc regruparea forţelor politice rămase fidele Guvernului Provizoriu şi Adunării Constituante care a fost dizolvată. Se adună membri ai Dumei, activişti politici, cei mai importanţi dintre oamenii fostei Zemstve, afacerişti, industriaşi. Generalii îşi concentrează aici rămăşiţele armatelor lor de voluntari.
Puterea sovietică se face că nu vede apariţia Republicii Extremului Orient. Existenţa unei asemenea formaţiuni statale îi este utilă drept tampon între Siberia roşie şi lumea exterioară. Guvernul republicii va fi compozit. Moscova a obţinut mai mult de jumătate din locuri pentru comunişti, pentru ca, cu ajutorul acestora, când le va conveni, să facă o lovitură de stat şi să pună stăpânire pe republică. Planul e destul de transparent, însă problema este să putem profita de timpul rămas.
Înainte de revoluţie, m-am ocupat cu afacerile fraţilor Arharov, Merkulov şi ale altor bănci şi case de comerţ din Vladivostok. Sunt cunoscut acolo. Un emisar secret al guvernului în curs de constituire, pe jumătate în secret, pe jumătate cu acordul tacit al oficialităţilor sovietice, mi-a adus propunerea să intru ca ministru al justiţiei în Guvernul din Extremul Orient. Am acceptat şi merg acolo. După cum v-am spus, toate acestea au loc cu ştirea şi acordul tacit al puterii sovietice, totuşi această încuviinţare nu este atât de făţişă, încât să vorbesc de ea pe toate drumurile.
Pot să vă iau cu mine pe dumneavoastră şi pe Larisa Fiodorovna. De-acolo veţi putea ajunge uşor pe mare la ai dumneavoastră. Cred că ştiţi că au fost exilaţi. A fost o istorie scandaloasă, despre care vorbeşte toată Moscova. Larisei Fiodorovna i-am promis să parez lovitura care-l ameninţă pe Pavel Pavlovici. Ca membru al unui guvern independent şi recunoscut, îl voi găsi pe Strelnikov în Siberia de Est şi-i voi înlesni trecerea în regiunea noastră autonomă. Dacă nu va reuşi să evadeze, voi propune să ne fie predat în schimbul vreunei persoane reţinute de aliaţi, care prezintă interes pentru puterea centrală de la Moscova.
Larisa Fiodorovna urmărea cu greu firul discuţiei, al cărei sens îi scăpa adeseori. Dar auzind ultimele cuvinte ale lui Komarovski, privitoare la securitatea doctorului şi a lui Strelnikov, ieşi din starea ei de indiferenţă tăcută, deveni atentă şi, roşind puţin, spuse:
— Înţelegi, Iurocika, ce importante sunt planurile acestea pentru tine şi pentru Paşa?
— Eşti prea credulă, draga mea. Nu trebuie să iei un proiect drept fapt dus deja la îndeplinire. Nu spun că Viktor Ippolitovici ne duce de nas în mod conştient. Dar nu sunt decât nişte castele de nisip! Iar acum, Viktor Ippolitovici, voi spune şi eu câteva cuvinte. Vă mulţumesc că vă gândiţi la mine, dar chiar credeţi că vă voi lăsa să-mi clădiţi destinul? Cât priveşte grija dumneavoastră faţă de Strelnikov, Lara trebuie să se gândească la aceasta.
— Nu înţelegi ce vreau să spun? Dacă să mergem sau nu cu el, după cum ne propune. Ştii prea bine că fără tine nu merg nicăieri.
Komarovski bea des din spirtul diluat pe care doctorul îl adusese de la dispensar şi-l pusese pe masă, molfăia cartofi şi se ameţea încetul cu încetul.
Se făcuse târziu. Ori de câte ori i se scurta mucul, fitilul opaiţului îşi mărea flacăra, trosnea şi lumina întreaga cameră. Apoi totul se cufunda iarăşi în întuneric. Gazdelor le era somn şi voiau să vorbească între patru ochi. Dar Komarovski nu mai pleca. Prezenţa lui era apăsătoare, ca şi vederea dulapului greu din stejar, ca şi bezna de gheaţă a lui decembrie, care stăpânea dincolo de fereastră.
Komarovski nu se uita la ei, ci undeva, peste capetele lor, proptindu-şi ochii împăienjeniţi de băutură într-un punct fix şi, cu limba muiată de somn, împleticită, meliţa întruna, meliţa anost unul şi acelaşi lucru. Calul lui de bătaie era acum Extremul Orient. Despre Extremul Orient întindea pelteaua, dezvoltându-şi în faţa Larei şi a doctorului competiţiile despre importanţa politică a Mongoliei.
Iuri Andreevici şi Larisa Fiodorovna nu băgaseră de seamă în care punct al discuţiei Komarovski se împiedicase de Mongolia. Faptul că le scăpase modul cum făcuse acest salt verbal le amplifica şi mai mult plictisul pe care-l simţeau faţă de o temă străină, neinteresantă pentru ei.
Komarovski spunea:
— Siberia, această Nouă Americă, cum i se spune pe bună dreptate, ascunde posibilităţi imense. Ea e leagănul marelui viitor al Rusiei, garanţia democratizării noastre, a înfloririi, a însănătoşirii politice. Încă şi mai bogat în posibilităţi atrăgătoare este viitorul Mongoliei, al Mongoliei Externe, al marelui nostru vecin din Extremul Orient. Ce ştiţi despre Mongolia? Nu vă e jenă să căscaţi şi să clipiţi de somn, însă e vorba despre un teritoriu de un milion şi jumătate de verste pătrate, de zăcăminte minerale neprospectate, de o ţară în stare de virginitate preistorică, spre care îşi întind mâinile lacome China, Japonia şi America, în detrimentul intereselor noastre, ale Rusiei, care sunt recunoscute de către toţi aliaţii ori de câte ori se face o împărţire a sferelor de influenţă în acest colţ îndepărtat al globului pământesc.
China profită de înapoierea feudal-teocratică a Mongoliei, influenţându-i pe preoţii lama1 şi hutuhta. Japonia se sprijină pe prinţii locali, în mongolă – hoşuni. Rusia roşie, comunistă, îşi are drept aliat hamdjils-ul, altfel spus asociaţia revoluţionară a păstorilor răsculaţi din Mongolia. În ceea ce mă priveşte, aş vrea să văd o Mongolie într-adevăr prosperă, sub conducerea unui hurultai liber ales. În mod direct, ar trebui să ne intereseze următoarele. După ce faceţi un pas dincolo de graniţa mongolă şi lumea e la picioarele dumneavoastră, veţi fi liber ca pasărea cerului.
Flecăreala lui verboasă pe marginea unei teme sâcâitoare, care n-avea nici o legătură cu ei, o iritau pe Larisa Fiodorovna. Istovită de plictisul vizitei prelungite, îi întinsese hotărâtă mâna lui Komarovski în semn de rămas-bun şi, fără ocolişuri, cu ostilitate făţişă, îi spuse:
— E târziu. E timpul să plecaţi. Mi-e somn.
— Sper că nu veţi fi atât de neospitalieri, încât să mă daţi afară la ora asta din noapte. Nu sunt sigur că voi găsi drumul într-un oraş străin, neluminat.
— Trebuia să vă gândiţi mai devreme şi să nu staţi atât de mult. Nimeni nu v-a reţinut.
— Ah, de ce vorbiţi atât de categoric cu mine? Nici măcar nu m-aţi întrebat dacă am adăpost.
— Nu mă interesează absolut deloc. Ştiu că vă puteţi descurca şi singur. Dacă insistaţi să rămâneţi la noi, aflaţi că nu vă primesc în camera noastră, unde dormim împreună cu Katenka. Iar în celelalte camere n-o să vă lase în pace şobolanii.
— Nu mi-e frică de ei.
— Treaba dumneavoastră.
— Ce-i cu tine, îngerul meu? A câta noapte nu dormi, de când nu te atingi de mâncare şi umbli toată ziua năucă? La ce te tot gândeşti? Ce te obsedează? Nu trebuie să te laşi copleşită de gândurile astea alarmante.
— Iar a trecut pe-aici Izot, paznicul de la spital. Se ţine cu spălătoreasă din curte. A trecut pe la mine ca să mă bucure. Am un secret, zice, groaznic. Al tău n-are să scape de răcoare. Mâine-poimâine or să-l bage la puşcărie. Pe urmă şi tu, sărmano, tot acolo ai să nimereşti. De unde, zic eu, Izot, ai asemenea informaţii? Nu te îndoi, zice, poţi fi sigură, mi-a spus de la „igzecuţie”. După cum îţi poţi da seama şi singur, prin „igzecuţie” Izot înţelegea comitetul executiv.
Larisa Fiodorovna şi doctorul izbucniră în râs.
— Are dreptate.
— Pericolul e foarte aproape de noi, pândeşte în prag. Trebuie să dispărem imediat. Problema este unde să ne ducem. Să încercăm să plecăm toţi la Moscova – nici nu merită să ne gândim. Pregătirile ar fi prea complicate şi ar atrage atenţia. Iar noi trebuie să dispărem fără zgomot. Ştii ce, bucuria mea? Hai să ne întoarcem la ideea ta. Hai să ne înghită pământul pentru câtva timp. Iar locul dispariţiei ar putea fi Varâkino. Să mergem acolo pentru vreo două săptămâni, poate pentru o lună.
— Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc. Ah, cât mă bucur! înţeleg că toată fiinţa ta ar trebui să fie împotriva acestei hotărâri. Dar nu e vorba de casa voastră, într-adevăr, acolo ne-ar fi imposibil să locuim. Ai vedea camerele pustii, reproşuri, comparaţii. Crezi că nu înţeleg? Pricep prea bine ce înseamnă să-ţi clădeşti fericirea pe suferinţa altuia, să calci în picioare tot ce are el mai scump şi mai sfânt. N-aş accepta niciodată această jertfă din partea ta. Dar nu-i vorba de asta. Casa voastră e atât de dărăpănată, încât doar cu mare greutate am aduce camerele în starea de a putea fi locuite. Când vorbeam de Varâkino, mă gândeam mai degrabă la casa părăsită de Mikuliţân.
— E foarte adevărat. Mulţumesc pentru înţelegere. Dar stai o clipă. Tot timpul vreau să te întreb şi uit. Unde-i Komarovski? Mai e aici sau a plecat? N-am mai auzit nimic de el de la cearta pe care am avut-o, când i-am făcut vânt pe scări.
Dostları ilə paylaş: |