Boris Pasternak



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə8/49
tarix04.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#90222
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   49

Reiese că tata, chiar pe când mama încă mai trăia, s-a încurcat cu o visătoare şi o extravagantă, cu o anume prinţesă Stolbunova-Enrizi. Această doamnă are cu tata un copil, un băiat de zece ani, pe care-l cheamă Evgraf.

Prinţesa e o schimnică. Locuieşte cu băiatul într-o casă de la marginea Omskului şi nu se ştie din ce trăiesc. Am: văzut fotografia casei, care-i destul de drăguţă, are cinci ferestre şi medalioane sculptate pe cornişă. Şi în ultimul timp simt că această casă mă priveşte cu toate Cele cinci ferestre ale ei, simt că privirea ei străbate miile de verste care despart Rusia europeană de Siberia şi că, mai devreme sau mai târziu, această privire îmi va aduce ghinion. Aşa că n-am nevoie de toate astea: nici de capital imaginar, nici de rivali inventaţi, nici de ura şi de invidia lor. Nici de avocaţi.

— Oricum, nu trebuia să renunţi, îl contrazise Anna Ivanovna. Ştiţi de ce v-am chemat? îşi repetă ea întrebarea şi continuă: Mi-am amintit numele lui. N-aţi uitat, ieri v-am povestit de pădurar, nu-i aşa? Îl chema Vakh1. Nu-i aşa că-i incredibil? O adevărată sperietoare, cu barba crescută până la sprâncene şi cu numele de Vakh! Avea faţa pocită de labele unui urs pe care-l doborâse. Şi-n locurile acelea toţi sunt ca el. Toţi au nume din astea. Ca să sune clar şi răspicat. Vakh. Sau Lupp. Sau Faust. Dintr-o singură silabă. Ia ascultaţi. Se-ntâmplă să aflăm că a venit unul din ăştia, Avkt sau Frol, cu nişte nume scurte ca împuşcăturile din arma cu două ţevi a bunicului. Noi, cei mici, într-o clipă ajungeam la bucătărie. Şi-acolo, închipuiţi-vă, dădeam peste-iân cărbunar cu un pui viu de urs sau peste un paznic venit tocmai de la capătul moşiei ca să aducă o probă de minereu. Şi bunicul le dădea la toţi act la mână, ca să meargă la administrator. Unii primeau bani, alţii crupe sau gloanţe. Şi pădurea începea chiar de sub fereastră. Şi ce zăpezi, ce mai zăpezi! Mai înalte decât casa '. Anna Ivanovna începu să tuşească.

— Ajunge, mamă, vorbeşti prea mult şi nu-i bine, o dojeni Tonia şi Iura o susţinu.

— Nu-i nimic. Fleacuri! Dar pentru că tot veni vorba: Egorovna mi-a zis că staţi la îndoială dacă să vă duceţi sau nu poimâine la petrecere. Să nu mai aud niciodată prostiile astea! Să vă fie ruşine! Şi ce doctor mai eşti şi tu, Iura? Deci am hotărât. Mergi, fără discuţie. Dar să ne întoarcem la Vakh. Acest Vakh a fost fierar în tinereţe, într-o încăierare, cineva i-a scos maţele cu cuţitul. Şi el şi-a făcut altele din fier. Ce prost eşti, Iura! Crezi că nu-mi dau seama? Fireşte că nu cred neghiobia asta. Dar aşa vorbea lumea.

Anna Ivanovna, începu iarăşi să tuşească. De data aceasta tuşea ţinu mult şi îşi pecăpătă cu greu respiraţia.

Iura şi Tonia se repeziră amândoi odată la ea. Umăr lângă umăr, se opriră lângă patul ei. Continuând să tuşească, Anna Ivanovna îi apucă de mâini şi le ţinu câtva timp împreunate, apoi, recăpătându-şi vocea şi respiraţia, spuse:

— Dacă mor, să nu vă despărţiţi. Sunteţi făcuţi unul pentru altul. Căsătoriţi-vă. Uite că v-am şi logodit, adăugă ea şi începu să plângă.

În primăvara anului 1906, înainte ca Lara să treacă în ultima clasă de gimnaziu, legătura ei cu Komarovski care dura deja de şase luni, devenise insuportabilă pentru fată. Acesta exploata cu uşurinţă deprimarea ei şi, atunci când îi convenea, fără s-o arate, îi amintea fin şi pe neobservate că a pângărit-o. Aceste aluzii o aduceau pe Lara exact în acea stare de panică de care bărbatul senzual are nevoie la femei. Această panică o împingea tot mai mult pe Lara în ghearele coşmarului carnal care, atunci când se trezea, o făcea să se îngrozească. Contradicţiile demenţei nocturne erau inexplicabile, precum necromanţia. Totul era anapoda şi împotriva logicii, durerea ascuţită era precedată de hohote de râs cristalin, lupta şi refuzul desemnau consimţământul şi sărutările de recunoştinţă acopereau mâna călăului.

Se părea că acest calvar nu va avea sfârşit, însă în primăvară, în timpul uneia dintre ultimele ore ale anului şcolar, gândindu-se cât de des se vor repeta toate acestea în timpul vacanţei, când nu va mai fi ocupată cu şcoala, care reprezenta ultimul ei adăpost împotriva frecventelor întâlniri cu Komarovski, Lara luă dintr-o dată o hotărâre care, pentru mult timp, îi schimbă cursul vieţii.

Era o dimineaţă fierbinte şi se anunţa furtună. Ferestrele clasei erau deschise. În depărtare, pe o singură notă, vuia oraşul, aidoma unui stup de albine. Din curte se auzeau strigătele copiilor care se jucau. O durea capul din pricina mirosului de iarbă al pământului şi al frunzişului crud încă, aşa cum simţi că-ţi plesnesc tâmplele de Lăsatul Secului din pricina votcii şi fumului de clătite.

Profesorul de istorie le povestea despre campania lui Napoleon în Egipt. Când ajunse la debarcarea de la Frejus, cerul se înnegri, pârâi şi fu despicat de fulger şi tunet, iar în clasă, o dată cu mirosul proaspăt, pătrunseră vârtejuri de nisip şi praf. Două linguşitoare se repeziră pe culoar fica să-l aducă pe portarul ce trebuia să închidă ferestrele.

Când deschiseră uşa, se făcu curent şi prin clasă zburară toate sugativele din caiete.

Portarul închise ferestrele. Începuse o ploaie torenţială, murdară, citadină, amestecată cu praf. Lara smulse o foaie dintr-un carnet şi îi scrise colegei sale de bancă, Nadia Kologrivova: „Nadia, trebuie să trăiesc separat de mama. Ajută-mă să-mi găsesc câteva meditaţii bine plătite. Ştii o mulţime de oameni bogaţi”.

Nadia îi răspunse tot cu un bileţel: „Părinţii mei caută o meditatoare pentru Lipa. Vino la noi. Ar fi grozav! Ştii cât de mult te iubesc mama şi tata”.

Lara îşi petrecu mai mult de trei ani în familia Kologrivov, apărată ca de o fortăreaţă. Nimeni nu mai atenta la ea şi chiar mama şi fratele, faţă de care se simţea foarte înstrăinată, nu o deranjau aducându-i aminte de existenţa lor.

Lavrenti Mihailovici Kologrivov era un mare om de afaceri, un practician modern, talentat şi inteligent. Ura societatea în decădere cu o ură îndoită: cea a bogătaşului cu avere fabuloasă, capabil să concesioneze vistieria statului, şi cea a omului din popor, ridicat prin forţele sale la înălţimi de basm. Adăpostea în casa lui oameni urmăriţi de lege, angaja avocaţi pentru cei implicaţi în procese politice şi chiar, după cum spunea în glumă, subsidiind revoluţia, îşi submina singur calitatea de proprietar şi organiza greve la propria sa fabrică. Lavrenti Mihailovici era trăgător de elită şi mare amator de vânătoare. În iarna lui nouă sute cinci, mersese în fiecare duminică la Serebriannâi Bor şi la Losinâi Ostrov ca să-i instruiască la trasul cu arma pe membrii detaşamentelor de luptă.

Era un om extraordinar. Serafima Filippovna, soţia lui, era o persoană la fel de remarcabilă. Lara le era amândurora admiratoare entuziastă. Toţi ai casei o îndrăgiseră de parcă ar fi făcut parte din familie.

În cel de-al patrulea an de viaţă lipsită de griji, Lara primi vizita fratelui ei Rodia. Legănându-se afectat pe picioarele lui lungi şi, pentru a-şi da importanţă, vorbind pe nas şi lungind nefiresc cuvintele, acesta îi povesti daravera în care intrase. Cadeţii promoţiei lui strânseseră bani pentru a-i cumpăra un cadou directorului şcolii, îi încredinţaseră toată suma lui Rodia ca să aleagă şi să cumpere cadoul. Şi toţi aceşti bani, acum două zile, Rodia îi pierduse la cărţi. Terminând de spus toate acestea, Rodia se trânti în fotoliu cât era de lung şi începu să plângă.

Lara îngheţă de spaimă. Rodia continuă printre sughiţuri de plâns:

— Am fost aseară la Viktor Ippolitovici. N-a vrut să vorbească cu mine pe tema asta, dar mi-a zis că dacă tu ai vrea. Zice că, deşi nu ne mai iubeşti, ai încă multă putere asupra lui. Larocika. Un cuvânt de-al tău ar fi de ajuns. Ştii ce ruşine-i asta, ştii cum îmi pătez onoarea de cadet? Doar nu vrei să şterg toate astea cu sângele meu.

— Să ştergi cu sângele. Onoarea de cadet. Lara repeta indignată aceste cuvinte, plimbându-se agitată prin cameră. Eu nu sunt cadet, eu n-am onoare, cu mine se poate face orice. Îţi dai seama ce mă rogi? Măcar ai priceput ce propunere ţi-a făcut nemernicul? An de an, am clădit ceva printr-o muncă sisifică, am zidit, n-am dormit nopţile şi pe el îl doare-n cot că suflă, scuipă şi face ţăndări tot ce-am reuşit eu să fac. Ţăndări! Să te ia naiba. N-ai decât să-ţi zbori creierii. Ce mă priveşte pe mine? Câţi bani îţi trebuie?

— Şase sute nouăzeci şi ceva de ruble. Să zicem şapte sute, ca să fie o sumă rotundă, spuse Rodia după o clipă de ezitare.

— Rodia! Ţi-ai pierdut minţile! Îţi dai seama ce spui? Ai uierdut şapte sute de ruble? Rodia! Rodia! Ştii în cât timp poate un om obişnuit ca mine să încropească suma asta, muncind cinstit?

După o scurtă pauză, adăugă cu voce rece şi străină:

— Bine. O să încerc. Vino mâine. Şi adu revolverul cu care voiai să te sinucizi. O să mi-l dai mie. Să aibă şi destule gloanţe, ţine minte.

Aceşti bani îi luă de la Kologrivov.

Slujba de la familia Kologrivov nu o împiedică pe Lara să termine gimnaziul, să intre la cursurile superioare, să le promoveze cu bine şi să se apropie de absolvirea acestora, care urma să se producă în anul viitor, 1912.

În primăvara lui 1911 termină gimnaziul Lipa, eleva Larei. Aceasta era deja logodită cu un tânăr inginer, Friesendank, dintr-o familie bună şi înstărită. Părinţii erau de acord cu alegerea Lipăi, dar nu voiau s-o lase să se mărite atât de devreme, aşa că o sfătuiau să mai aştepte. Din acest motiv se produceau adevărate drame. Răsfăţată şi zănatică, Lipa, favorita familiei, ţipa la tatăl şi la mama ei, plângea şi bătea din picior.

În această casă bogată, unde toţi o considerau pe Lara ca făcând parte din familie, nimeni nu-şi amintea de banii împrumutaţi pentru Rodia şi nu făcea aluzie la ei.

Lara ar fi restituit de mult această datorie, dacă nu ar fi avut nişte cheltuieli permanente, a căror destinaţie o ascundea.

Fără să ştie Paşa, îi trimitea bani tatălui acestuia, exilatului în Siberia Antipov, şi o ajuta pe mama lui, o femeie bolnăvicioasă şi cârcotaşă. În plus, încă şi în mai mare secret, îi reducea cheltuielile lui Paşa, plătind direct proprietarilor, fără ca el să ştie, o parte din costul mesei şi al casei.

Paşa, care era cu câteva luni mai mic decât Lara, o iubea la nebunie şi nu ieşea din cuvântul ei. La insistenţele ei, după absolvirea gimnaziului real, se apucase de latină şi greacă, pentru a putea urma filologia. Lara visa ca peste un an, după ce vor da examenele de stat, să se cunune cu Paşa şi să plece într-unul din oraşele de gubernie din Ural, el ca profesor de gimnaziu de băieţi, iar ea ca profesoară la un gimnaziu de fete.

Paşa locuia într-o cameră găsită de Lara, la nişte proprietari liniştiţi, într-o clădire nouă de pe stradela Kamergherski, nu departe de Hudojestfennâi Teatr.

În vară lui 1911 Lara vizită Duplianka, pentru cea din urmă oară, împreună cu familia Kologrivov. Îi plăcea la nebunie acest loc, îl iubea măi mult decât proprietarii. Aceştia ştiau acest lucru şi, cu privire la Lara, instauraseră o convenţie nescrisă pentru cazurile unor asemenea călătorii estivale. După ce trenul încins şi murdar îi lăsa în staţie şi-şi vedea de drum, iar Lara, în liniştea infinită, buimacă şi parfumată, îşi pierdea graiul de emoţie, o lăsau să plece singură pe jos la moşie, în timp ce ei cărau bagajele şi le încărcau în şaretă, iar vizitiul de la Duplianka, îmbrăcat cu un pieptar, prin găurile căruia îi ieşeau mânecile cămăşii roşii, le povestea stăpânilor noutăţile locale ale sezonului trecut.

Lara mergea de-a lungul terasamentului, pe poteca bătătorită de drumeţi şi pelerini şi apoi o cotea pe cărăruia care străbătea lunca şi ducea spre pădure. Aici se oprea şi, mijindu-şi ochii, trăgea în piept aerul încărcat de aromele spaţiului aceluia vast. Acest aer îi era mai drag decât părinţii, i se părea mai dulce decât orice iubit şi mai înţelept decât orice carte. Pentru o clipă, Larei i se redescoperea sensul existenţei. Se află aici, se gândea ea, pentru a se regăsi pe sine în acest farmec nebun al pământului, pentru a spune lucrurilor pe nume şi, dacă nu va fi în stare să facă aşa ceva, pentru a da naştere, din dragoste de viaţă, unor urmaşi care s-o facă în locul ei.

În această vară Lara venise extenuată de munca peste măsură pe care şi-o asumase. Se enerva uşor. Se dezvoltase în ea un sentiment de anxietate, pe care mai înainte nu-l avusese şi care, acum, îi minusculiza caracterul ce dovedise întotdeauna generozitate şi nobleţe.

Kologrivovii n-o lăsau să plece, o înconjurau cu aceeaşi dragoste. Însă de când Lipa terminase gimnaziul, Lara se simţea de prisos în această casă. Refuzase salariul, dar ei insistau. În acelaşi timp însă, avea nevoie de bani şi se jena, în calitatea ei de musafiră, să caute un câştig în altă parte, ceea ce ar fi fost, de altfel, imposibil.

Lara considera că situaţia ei este falsă şi insuportabilă. I se părea că este o povară pentru aceşti oameni, dar că ei nu o arată. Era o povară pentru ea însăşi. Ar fi vrut să fugă încotro vedea cu ochii şi de ea însăşi, şi de Kologrivovi, însă, în concepţia ei, trebuia mai întâi să restituie datoria. Neavând de unde face rost de bani, se simţea ostatecă din pricina prostiei lui Rodia şi nu-şi găsea locul. O chinuia o furie neputincioasă.

În tot şi în toate i se năzăreau semne de desconsideraţie. Dacă invitaţii familiei Kologrivov erau atenţi cu ea însemna că aceştia o privesc ca pe o „guvernantă” smerită, ca pe o pradă uşoară. Iar când era lăsată în pace îşi spunea că, pentru ei, este un zero absolut, pe care nici nu-l bagă în seamă.

Aceste accese de ipohondrie n-o împiedicau pe Lara să participe la distracţiile numeroşilor oaspeţi care îşi petreceau vacanţa la Duplianka. Se scălda şi înota, se plimba cu barca, participa la picnicuri nocturne pe malul celălalt al râului, dansa şi aprindea focuri de artificii la un loc cu ceilalţi. Juca în spectacole improvizate şi o pasionau concursurile de tir cu mauserele scurte, cărora le prefera totuşi revolverul uşor al lui Rodia. Ajunsese să-l mânuiască cu destulă precizie şi, în glumă, îşi exprima regretul că e femeie şi nu poate face carieră de duelist. Nici singură nu ştia ce vrea.

Această stare de dezorientare se accentuă după ce se întoarseră în oraş. Neplăcerilor ei li se adăugaseră aici micile certuri cu Paşa (avea grijă să nu se certe serios cu el, pentru că îl considera ultima ei apărare). În ultimul timp Paşa manifesta mici semne de înfumurare. Notele didacticiste din conversaţia lui o amuzau şi o întristau pe Lara.

Paşa, Lipa, Kologrivovii, banii – toate acestea i se învârtejeau în minte. I se urâse, îşi ieşea din minţi încetul cu încetul. Îi venea s-o rupă cu tot ce cunoscuse şi trăise până atunci ca să înceapă ceva nou. În această stare de spirit, cu ocazia Crăciunului din anul 1911, ajunsese la decizie teribilă: se va despărţi imediat de Kologrivovi, îşi va aranja viaţa cumva independent, iar banii necesari pentru aceasta îi va împrumuta de la Komarovski. Larei se părea că, după ceea ce se întâmplase, după anii de libertate pe care reuşise ulterior să-i cucerească, el e obligat s-o ajute cavalereşte, dezinteresat, fără să ceară nici un fel de explicaţii şi fără s-o împroaşte cu noroi.

Cu acest scop, în seara zilei de 27 decembrie, se duse în strada Petrov şi, ieşind din casă, îşi pusese în manşon pistolul lui Rodia, pe care-l încărcase şi-i trăsese piedica, având intenţia să-l împuşte pe Viktor Ippolitovici, dacă acesta ar refuza-o, ar înţelege-o anapoda sau ar înjosi-o într-un fel sau altul.

Teribil de tulburată, mergea pe străzile împodobite sărbătoreşte, fără să vadă nimic în jurul ei. Împuşcătura plănuită răsunase deja în închipuirea ei şi nu mai avea absolut nici o importanţă cui îi fusese destinată. Împuşcătura era singurul lucru de care era conştientă. Focul de revolver îi răsunase în urechi tot drumul, glonţul îl dobora pe Komarovski, o dobora pe ea însăşi, nimerea în propria ei soartă şi în stejarul de pe pajiştea de la Duplianka, pe trunchiul căruia era crestată o ţintă.

— Nu-mi atingeţi manşonul, îi spuse ea Emmei Ernestovna, care îi deschisese uşa şi cu exclamaţii de „oh” şi „ah” îşi întinsese mâinile spre Lara ca s-o ajute să se dezbrace.

Viktor Ippolitovici nu era acasă. Emma Ernestovna continua s-o roage pe Lara să intre şi să-şi scoată haina de blană.

— Nu pot. Mă grăbesc. Unde-i?

Emma Ernestovna îi spuse că cel căutat se află la o petrecere de Crăciun. Cu adresa în mână, Lara coborî în fugă scara întunecoasă, care-i aminti brusc totul, trecu pe lângă stemele colorate de la ferestre şi se duse la Mucinoi gorodok, la familia Sventiţki.

Abia acum, ajunsă a doua oară în stradă, Lara începu să-şi dea seama pe ce lume se află. Iarna. Oraşul. Seara.

Era un ger muşcător. Străzile erau acoperite de un ştrat negru de gheaţă, gros ca fundurile sticlelor de bere sparte. Gerul îi tăia dureros respiraţia. Văzduhul era ticsit de chiciură cenuşie şi se părea că înţeapă şi gâdilă la fel cum o mângâia aspru şi-i intra în gură blana ei de etolă. Cu inima clocotindă, Lara străbătea străzile pustii. În drum vedea aburul ieşind din uşile ceainăriilor şi birturilor. Din ceaţă răsăreau feţele înfrigurate ale trecătorilor, roşii precum cârnaţii, boturi păroase de cai şi câini, cu bărbi de ţurţuri. De sub stratul gros de gheaţă şi zăpadă, ferestrele caselor păreau spoite cu var şi pe suprafeţele lor opace jucau reflexele multicolore ale brazilor de Crăciun şi umbrele celor ce se distrau, de parcă trecătorilor li s-ar fi arătat din interioare imagini ceţoase, proiectate pe nişte cearşafuri albe, atârnate în dreptul unei lanterne magice.

Ajungând în strada Kamergherski, Lara se opri. „Nu mai pot, nu mai rezist, gemu ea aproape cu voce tare. Urc la el şi-i spun totul”, se gândi, după ce izbuti să-şi stăpânească tulburarea. Deschise uşa grea, impozantă şi intră.

Roşu la faţă de încordare, bombându-şi obrazul cu limba, Paşa se chinuia în faţa oglinzii, punându-şi gulerul şi încercând să bage butonul în găurile apretate ale plastronului. Se pregătea să meargă într-o vizită şi era încă atât de pur şi inocent, încât se zăpăcise atunci când Lara, intrând fără să bată la uşă, îl găsise cu această mică lacună în ţinută. Remarcă imediat tulburarea ei. Fetei i se tăiaseră picioarele. Intră, împingând cu greu fusta, de parcă ar fi păşit printr-un vad.

— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? o întrebă el îngrijorat, dând fuga spre ea.

— Şezi lângă mine. Şezi aşa cum eşti. Nu te mai ferchezui. Mă grăbesc. Trebuie să plec imediat. Nu pune mâna pe manşon. Ai răbdare. Întoarce-te o clipă cu spatele.

El îi făcu pe plac. Lara era îmbrăcată într-un costum englezesc. Îşi scoase jacheta, o puse în cui şi mută revolverul lui Rodia în buzunarul jachetei. Apoi, aşezându-se iarăşi pe canapea, îi spuse:

— Acum poţi să te uiţi. Aprinde o luminare şi stinge becul.

Larei îi plăcea să stea de vorbă în lumina palidă a luminărilor. Paşa avea tot timpul în casă un pachet nedesfăcut de luminări. Scoase mucul vechi, mută sfeşnicul pe pervaz, înfipse în el o lumânare nouă şi o aprinse. Flăcăruia se înecă în stearină, împroşcă în toate părţile steluţe trosnitoare, apoi se ascuţi ca o săgeată. Camera se umplu de o lumină catifelată. Pe geam, în dreptul flăcării, gheaţa începu să se topească şi să contureze un ochi negru.

— Ascultă, Patulia, îi spuse Lara. Am necazuri. Trebuie să mă ajuţi să scap de ele. Nu te speria şi nu mă întreba nimic, dar renunţă la gândul că noi suntem ca toată lumea. Trebuie să iei lucrurile în serios. Sunt într-o primejdie permanentă. Dacă mă iubeşti şi vrei să mă salvezi, hai să nu mai amânăm. Hai să ne căsătorim imediat.

— Păi, asta-i dorinţa mea dintotdeauna, o întrerupse el. Stabileşte tu ziua şi eu n-am să stau pe gânduri. Dar spune-mi clar şi răspicat ce-i cu tine, nu mă chinui cu parabole.

Însă Lara schimbă subiectul, evitând să-i dea un răspuns direct. Discutară încă mult timp pe marginea unor teme care nu aveau nici o legătură cu pricina tristeţii ei.

În această iarnă, Iura scria o lucrare despre nervii retinei, pe care avea de gând s-o prezinte ca să câştige medalia de aur ce se acorda cu ocazia absolvirii universităţii. Deşi termina medicina generală, Iura cunoştea ochiul cu minuţia unui viitor oculist.

Acest interes faţă de fiziologia văzului era susţinut de celelalte laturi ale firii lui, de aptitudinile creatoare şi de meditaţiile lui asupra esenţei imaginii artistice şi a construcţiei ideii logice.

Tonia şi Iura mergeau cu o sanie la familia Sventiţki, la sărbătoarea de Crăciun. Trăiseră unul lângă altul şase anii împreună prin începutul adolescenţei şi sfârşitul copilăriei. Se cunoşteau perfect unul pe altul. Aveau obiceiuri comune, acelaşi mod de a-şi arunca reciproc vorbe maliţioase, acelaşi fel de a pufni întretăiat drept răspuns. Aşa mergeau şi acum, tăcuţi, strângându-şi buzele din cauza frigului şi schimbând scurte remarce. Fiecare îşi rumega gândurile lui.

Iura îşi aminti că se apropie termenul concursului şi că trebuie să se grăbească cu lucrarea, gând care sărea imediat spre alte lucruri în buimăceala sărbătorească a sfârşitului de an, care se simţea pe străzi, La facultatea lui Gordon se edita o revistă hectografiată. Iura îi promisese de mult amicului său, care era redactor, un articol despre Blok. De Blok era obsedat tot tineretul din ambele capitale, Iura şi Mişa în mod special.

Însă nici aceste gânduri nu rămâneau pentru mult timp în mintea lui Iura. Mergeau cu bărbiile cufundate în gulerele de blană, îşi frecau urechile îngheţate şi prin cap le treceau câte şi mai câte. Însă un anume gând dăinuia în minţile amândurora.

Recenta scenă din odaia Annei Ivanovna îi făcuse pe amândoi să renască. În clipa aceea li se deschiseseră parcă ochii şi se priviseră cu adevărat unul pe celălalt.

Tonia, acest vechi amic, această evidenţă înţeleasă, care nu trebuia explicată, se dovedise lucrul cel mai inaccesibil şi mai complex din tot ce-şi putea închipui Iura, se dovedise că este femeie. Cu un oarecare efort de fantezie, Iura se putea închipui eroul care urcă pe Ararat, profet, învingător, orice altceva, numai nu femeie.

Şi iată că această sarcină supremă şi aproape imposibilă şi-o luase Tonia pe umerii ei mici şi fragili (lui Iura începuse să i se pară dintr-o dată slabă şi delicată, deşi era o fată destul de bine făcută). Şi el se simţea acaparat de acea simpatie arzătoare, de acea uimire sfioasă, care este chiar începutul unei pasiuni. Acelaşi lucru, cu modificările de rigoare, se întâmplase şi în atitudinea Toniei faţă de Iura.

Iura îşi spunea că, poate, n-ar fi trebuit să plece acum de acasă. Îi era teamă ca nu cumva să se întâmple ceva în lipsa lor. Rememoră clipele de dinaintea plecării. Aflând că Anna Ivanovna se simte mai rău, ei, îmbrăcaţi deja în hainele de gală, s-au dus în camera ei şi i-au spus că nu mai pleacă. Însă ea se revoltase şi le poruncise categoric să meargă la sărbătoarea bradului. Iura şi Tonia se duseseră după draperie, în nişa adâncă a ferestrei, ca să vadă cum e vremea afară. Când au ieşit din nişă, amândouă jumătăţile draperiei se lipiseră de hainele lor noi, nepurtare. Pânza uşoară de tul se târâse câţiva paşi după rochia Toniei, ca un văl de cununie în urma miresei. Toţi izbucniseră în râs, uluiţi brusc de această asemănare.

Acum Iura privea împrejur şi avea în faţa ochilor ceea ce văzuse Lara cu puţin timp înainte. Sania lor făcea un zgomot nefiresc de puternic, care trezea un ecou nefiresc de prelung printre copacii degeraţi din grădini şi de pe bulevarde. Ferestrele îngheţate ale caselor îşi clipoceau lumina tulbure şi păreau nişte casete preţioase din topaz fumuriu. Înlăuntrul lor pâlpâia Crăciunul Moscovei, ardeau luminările în pomi, petreceau musafirii şi mascaţii poznaşi se jucau de-a v-aţi ascunselea şi de-a ineluş-învârtecuş.

Deodată lui Iura îi trecu prin minte că Blok este Crăciunul în toată viaţa Rusiei, în modul de viaţă citadin, septentrional şi în noua literatură, sub cerul înstelat al unei străzi moderne şi împrejurul unui brad cu lumânări aprinse într-un salon al secolului nostru îşi spuse că nu-i nevoie de nici un articol despre Blok şi că trebuie pictată o închinare rusească a magilor, cum au olandezii, un tablou în care să apară gerul, lupii şi pădurea, întunecată de brazi.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin