Boris Pasternak

Neauzind că este rugat să tacă şi să aştepte puţin, preşedintele de la centru continuă cu ton obositor de orator:

— Puterea burghezo-militară care există acum în Siberia, prin politica ei de jaf, biruri, violenţă, execuţii şi torturi, trebuie să le deschidă ochii celor care s-au lăsat înşelaţi. Această putere îi este ostilă nu numai clasei muncitoare, ci, în esenţa lucrurilor, şi întregii ţărănimi. Ţărănimea muncitoare din Siberia şi Urali trebuie să înţeleagă că numai în alianţă cu proletariatul de la oraşe, cu soldaţii, în alianţă cu sărăcimea kirghiză şi buriată.

În sfârşit, auzind că este întrerupt, se opri, îşi şterse cu batista fruntea transpirată, îşi coborî pleoapele obosite şi umflate, închizând ochii.

Cei de lângă el îi şoptiră:

— Hodineşte-te oleacă. Bea nişte apă.

Şefului de partizani, care se alarmase, i se comunică:

— De ce te temi? Totul e în ordine. Felinarul de semnal e în fereastră. Santinela, vorbind metaforic, devorează spaţiul cu ochii. Cred că trebuie continuat referatul. Vorbiţi, tovarăşe Lidocika.

Interiorul magaziei mari fusese golit de lemne. În partea rămasă liberă se desfăşura întrunirea ilegală. Cei adunaţi erau ascunşi de stiva de lemne înălţată până la tavan, care despărţea jumătatea goală de ghereta de trecere şi de uşă. În caz de primejdie, cei adunaţi aveau o cale de retragere: ridicând chepengul dârî duşumea, se putea coborî şi, printr-un tunel subteran, se putea ajunge în partea din spate a fundacului Konstantinov, dincolo de zidul mănăstirii.

Referentul, cu o pălărie neagră din percal, care-i acoperea ţeasta cheală, avea faţa palidă, mată, acoperită de barbă până la urechi. Suferea de transpiraţie pe fond nervos şi de aceea se ştergea mereu cu batista. Îşi aprinse cu lăcomie chiştocul de ţigară, aplecându-se cu el în gură spre jetul fierbinte care ieşea din sticla lămpii cu gaz, apoi se uită prin hârtiile aruncate pe masă. Plimbându-şi nervos şi repede peste ele ochii miopi, ca şi cum le-ar fi adulmecat, referentul continuă cu voce inexpresivă şi obosită:

— Această alianţă dintre sărăcimea de la oraşe şi sate poate fi realizată numai prin intermediul sovietelor. Vrând-nevrând, de-acum ţărănimea” siberiană va voi acelaşi lucru pe care îl voieşte muncitorul siberian, care a început lupta de mult. Scopul lor comun îl reprezintă răsturnarea autocraţiei amiralilor şi hatmanilor, pe care poporul îi urăşte atât de mult, pe calea unei insurecţii armate naţionale. În plus, în lupta lor cu mercenarii înarmaţi până în dinţi ai clicii ofiţereşti şi căzăceşti, insurgenţii vor trebui să acţioneze în condiţii de război, conform unei tactici adecvate, întrucât lupta va fi îndârjită şi îndelungată.

Vorbitorul se opri iarăşi, îşi şterse transpiraţia şi îşi închise ochii. În pofida regulamentului, cineva sări în picioare, îşi ridică mâna, dorind să facă o observaţie.

Căpetenia partizanilor, mai exact comandantul militar al grupării din Kejemsk a partizanilor de dincolo de Urali, şedea chiar sub nasul vorbitorului, cu o poză provocatoare şi neglijentă, întrerupându-l în mod grosolan şi nearătându-i nici un pic de respect. Îţi venea greu să crezi că un militar atât de tânăr, aproape un băieţandru, comandă armate şi grupări întregi, că i se dădea ascultare şi se bucura de respect. Şedea cu braţele şi picioarele învelite în poalele unei mantale de cavalerist. Partea de sus a mantalei şi mânecile, aruncate pe spătarul scaunului, lăsau să se vadă bustul lui în tunică, pe umerii căreia se zăreau încă urmele întunecate ale galoanelor de sublocotenent, pe care şi le descususe.

La dreapta şi la stânga lui stăteau în picioare doi ostaşi din garda personală, la fel de tineri ca şi el, îmbrăcaţi în scurte de oaie destul de ponosite, cu vipuşti cârlionţate din blană de miel. Feţele lor frumoase şi împietrite nu exprimau nimic, în afară de devotamentul orb faţă de comandantul lor şi de hotărârea de a face orice de dragul lui. Erau martori pasivi ai întrunirii, nu-i interesau chestiunile discutate, nici polemicile, nu vorbeau şi nu zâmbeau.

În afara acestor oameni, în magazie mai erau încă vreo zece-cincisprezece inşi. Unii stăteau în picioare, alţii şedeau pe duşumea, cu picioarele întinse sau ţinându-şi genunchii cu mâinile, sprijiniţi de pereţi sau de bârnele ieşite în afară, câlţuite în spaţiile goale.

Pentru oaspeţii de onoare erau şi câteva scaune. Acestea erau ocupate de trei-patru muncitori, care participaseră la fosta revoluţie. Printre ei era Tiverzin, posomorit şi schimbat, şi prietenul lui, bătrânul Antipov, care îi susţinea mereu părerile. Incluşi în categoria zeilor, la picioarele cărora revoluţia îşi depusese toate ofrandele şi jertfele, ei şedeau ca nişte idoli tăcuţi, severi, din care trufia politică stârpise tot ce aveau viu, omenesc.

În magazie mai existau câteva figuri demne de atenţie. Nestând o clipă liniştit, se ridica de pe duşumea şi se aşeza la loc, umbla şi se oprea în mijlocul încăperii unul dintre stâlpii anarhismului rusesc, Vdovicenko-Drapelul Negru, un grăsan uriaş, cu capul imens, cu gura mare şi cu părul ca o coamă de leu, unul dintre ofiţerii care apucaseră să lupte în războiul cu Japonia, dacă nu cumva chiar şi în ultimul război cu Turcia. Acesta era un visător veşnic absorbit de fanteziile sale.

Din pricina imensei sale blândeţi şi a staturii colosale, care îl împiedica să observe fenomenele mai mici în dimensiune, acesta nu acorda suficientă importanţă întrunirii şi, înţelegând totul anapoda, îşi confunda opiniile proprii cu cele care de fapt i le contraziceau, ceea ce-l făcea să fie de acord cu orice.

Alături de el, pe duşumea, şedea prietenul lui, Svirid, un vânător. Deşi Svirid nu era un truditor al pământului, fiinţa lui pământie, plugărească răzbătea prin tăietura cămăşii negre de postav, pe care şi-o strângea într-un ghemotoc cu tot cu guler şi cu crucea de la gât, ghemotoc pe care-l purta încoace şi încolo, scărpinându-şi pieptul. Era pe jumătate buriat, un mujic inimos şi analfabet cu laţe subţiri de păr în cap, cu mustăţi rare şi cu barba încă şi mai rară, alcătuită doar din câteva smocuri. Trăsăturile mongoloide îi îmbătrâneau faţa, pe care şi-o încreţea permanent într-un zâmbet ce voia să exprime acordul lui faţă de cele discutate.

Oratorul, care cutreierase toată Siberia pentru a prezenta Instrucţiunile Militare ale Comitetului Central, era cu capul în nori şi îşi imagina nemărginirea spaţiului pe care trebuia să-l mai străbată. Faţă de majoritatea celor de faţă nu simţea nici un interes. Dar, fiind încă din copilărie revoluţionar şi poporanist până în vârful unghiilor, îl privea cu adoraţie pe tânărul comandant care şedea în faţa lui. Nu numai că îi trecea băieţandrului cu vederea toate grosolăniile, care bătrânului i se păreau a fi vocea spiritului revoluţionar subteran, acum descătuşat, dar mai era şi încântat de ieşirile prea familiare ale acestuia, aşa cum unei femei îndrăgostite îi poate plăcea grosolănia neruşinată a stăpânului ei.

Căpetenia partizanilor era fiul lui Mikuliţân, Liveri, vorbitorul venit de la centru era fostul mobilizat la muncă forţată Kostoed-Amurski, care în trecut făcuse parte din rânduriie revoluţionarilor socialişti. În ultimul timp îşi revizuise opiniile, recunoscuse caracterul eronat al platformei sale, se pocăise în câteva declaraţii amănunţite şi nu numai că fusese primit în rândurile partidului comunist, dar, curând după aceea, i se încredinţase această muncă atât de importantă.

Fusese ales pentru această misiune, deşi nu era câtuşi de puţin militar, în semn de respect pentru stagiul lui de revoluţionar, pentru anii grei de suferinţă petrecuţi în închisoare şi datorită faptului că, făcând parte dintre cei mobilizaţi la muncă forţată, se presupunea că trebuie să cunoască foarte bine starea de spirit a maselor ţărăneşti din Siberia Apuseană, cuprinsă de răscoale. Iar în chestiunea respectivă, această presupusă cunoaştere apărea mai importantă decât pregătirea militară.

Schimbarea convingerilor politice îl făcuse pe Kostoed de nerecunoscut. Avea acum cu totul altă înfăţişare, cu totul alte gesturi şi maniere. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut în trecut cu chelie şi barbă. O fi fiind în travesti? Partidul îi recomandase un incognito strict. Numele lui conspirative erau Berendei şi tovarăşul Lidocika.

După ce se stinse rumoarea provocată de inoportuna declaraţie a lui Vdovicenko că este de acord cu punctele prezentate din instrucţiuni, Kostoed continuă:

— În scopul cuprinderii complete a mişcării crescânde a maselor ţărăneşti trebuie să stabilim imediat un contact permanent cu toate detaşamentele de partizani care se află în zona comitetului de gubernie.

În continuare, Kostoed vorbi despre tehnica întâlnirilor conspirative, despre parole, cifruri şi mijloace de comunicare. Apoi trecu iarăşi la detalii:

— Detaşamentele vor fi informate despre depozitele de arme, echipament şi alimente ale instituţiilor şi organizaţiilor pe care se sprijină albii, li se vor comunica locurile unde se ţin sume mari de bani şi sistemele de pază ale acestora.

Este necesar să se elaboreze, până în cele mai mici detalii, toate problemele privitoare la organizarea internă a detaşamentelor, la comandanţi, la disciplina militară tovărăşească, la conspiraţie, la legătura detaşamentelor cu restul lumii, la comportamentul cu populaţia locală, la curtea marţială revoluţionară, la tactica subversivă dusă pe teritoriul inamic: distrugerea podurilor, a căilor ferate, a vapoarelor, şlepurilor, gărilor, atelierelor cu echipamentul lor tehnic, a telegrafului, minelor şi proviziilor alimentare.

Liveri răbdă cât răbdă şi până la urmă nu mai putu să suporte. Toate acestea i se păreau nişte aiureli de diletant, care nu aveau nici o legătură cu realitatea. De aceea interveni:

— E o lecţie grozavă. O să iau aminte. Probabil că toate acestea trebuie acceptate fără discuţie, dacă nu vrem să pierdem sprijinul Armatei Roşii.

— Bineînţeles.

— Dar ce să fac eu, minunată Lidocika, cu fiţuica dumitale de adormit copiii, când, fir-ai tu să fii, forţele mele, adică trei regimente, cu artilerie şi cavalerie, sunt de mult în marş şi dau lovituri excelente inamicului?

„Admirabil! Ce forţă!”, se gândi Kostoed.

În discuţie interveni Tiverzin, căruia nu-i plăcuse tonul impertinent al lui Liveri.

— Scuzaţi-mă, tovarăşe conferenţiar. Nu sunt sigur. Poate că mi-am notat inexact unul dintre punctele instrucţiunilor. Îl voi citi. Vreau să mă conving. „Este foarte de dorit să fie atraşi în comitet ostaşii care au fost pe front în timpul revoluţiei şi care acum fac parte din organizaţiile soldăţeşti. Este de dorit să fie incluşi în componenţa comitetului unul sau doi subofiţeri şi un tehnician militar.” Tovarăşe Kostoed, am notat corect?

— Corect. Cuvânt cu cuvânt.

— În cazul acesta, permiteţi să fac următoarea observaţie. Punctul privitor la specialiştii militari mă pune pe gânduri. Noi, muncitorii care am participat la revoluţia din 1905, nu suntem obişnuiţi să avem încredere în ofiţerime. Întotdeauna atrage după sine elemente contrarevoluţionare.

Oamenii începură să strige:

— Ajunge! Rezoluţia! Rezoluţia! E timpul să mergem acasă. E târziu.

— Sunt de acord cu părerea majorităţii, tună Vdovicenko, cu vocea groasă. Chiar aşa, exprimându-mă poetic. Instituţiile civile trebuie să crească de jos, pe baze democratice, ca nişte puieţi plantaţi în sol, care au prins rădăcini. Nu pot fi bătute de sus, ca stâlpii de la gard. Aceasta a fost greşeala dictaturii iacobinilor, motiv pentru care Convenţia a fost strivită de termidorieni.

— E limpede ca lumina zilei, îl susţinu Svirid pe tovarăşul său de hoinăreli. Asta o pricepe chiar şi un copil. Trebuia să ne gândim la asta mai de mult, acum e prea târziu. Acum nu ne-a mai rămas decât să luptăm şi să mergem drept la ţintă. Taci şi rabdă. Că văd c-acu' şi de popi se ia lumea! Dacă ai intrat în horă, ia şi joacă! Dacă te-ai băgat în apă, nu striga: „Mă-nec!”.

— Rezoluţia! Rezoluţia! cereau oamenii din toate părţile.

Au mai vorbit un timp, ascultându-se din ce în ce mai puţin unul pe altul, iar în zori au pus capăt şedinţei. Plecară pe rând, luându-şi toate măsurile de siguranţă.

De-a lungul şleaului era un loc pitoresc. Amplasate pe panta abruptă, despărţite de iutele pârâu Pajinka, aproape lipite unul de celălalt erau cătunul Kuteinâi Posad care cobora de sus şi satul Mălai Ermolai, ce se întindea pestriţ la vale, în continuarea acestuia. În Kuteinâi erau petrecuţi la armată recruţi, iar în Mălai Ermolai, sub conducerea colonelului Streşe, îşi continua activitatea comisia de recrutare, convocând, după scurta întrerupere prilejuită de Paşti, tineretul din sat şi din plasele învecinate, care împlinise vârsta de încorporare. Cu această ocazie, în sat acţionau trupe de miliţie călare şi cazaci.

Era a treia zi de Paşti care în anul acela căzuse foarte târziu, într-o primăvară neobişnuit de timpurie, blândă şi călduroasă. Mesele cu gustări pentru recruţii încorporaţi erau aşezate în Kuteinâi sub cerul liber, la marginea şoselei, ca să nu încurce circulaţia. Puse cap la cap, mesele alcătuiau o linie nu tocmai dreaptă şi, ca un cârnat strâmb, se aliniau aproximativ, sub feţele albe de masă care ajungeau până la pământ.

Mâncărurile pentru recruţi fuseseră colectate din întreg satul, reprezentând în principal ceea ce mai rămăsese de la praznicul de Paşti, la care se mai adăugaseră două şunci afumate, câţiva cozonaci, două-trei păşti. Pe toată lungimea mesei comune erau aşezate castroane cu ciuperci, castraveţi şi varză murată, farfurii cu pâine de casă, talere cu ouă vopsite, clătite în moviliţe înalte. Cele mai multe dintre ele erau roz sau albastre.

Iarba dimprejurul meselor era murdară de bucăţele de coji de ouă roz şi albastre pe dinafară şi albe pe dinăuntru. Albastre şi roz erau şi cămăşile flăcăilor, atât cât se vedeau de sub surtucuri. Albastre şi roz erau rochiile fetelor. Albastru era cerul. Rozalii erau norii, care pluteau pe cer atât de încet şi graţios, încât cerul părea a curge o dată cu ei.

Tot roz era şi cămaşa lui Vlas Pahomovici Galuzin, peste care era încins cu o cingătoare de mătase, când acesta, bocănind mărunt cu tocurile cizmelor şi aruncându-şi picioarele la dreapta şi la stânga, coborî în fugă treptele de la casa lui Pafnutkin (casă aflată pe un dâmb, chiar lângă şirul de mese) şi începu:

— Paharul acesta de rachiu neaoş, neavând şampanie, îl ridic pentru voi, băieţi. Noroc şi mulţi ani, tineri recruţi! Domnilor recruţi! Doresc să vă felicit în multe alte momente şi privinţe. Atenţie, vă rog. Drumul crucii, care se întinde de-acum în faţa voastră, vă e hărăzit pentru a apăra cu piepturile voastre patria siluită de duşmanii care au înroşit câmpiile noastre cu sângele fratricid. Poporul a trăit cu speranţa că nu va vărsa sânge pentru împărţirea cuceririlor revoluţiei, dar de îndată partidul bolşevicilor, alcătuit din slugoi ai capitalului, a dizolvat visul sfânt al poporului, Adunarea Constituantă, folosind pentru asta forţa brutală a baionetei şi sângele, care curge ca un fluviu lipsit de apărare. Tineri care plecaţi acum! Ridicaţi cât puteţi de sus onoarea murdărită a armatei ruse, căci suntem datori faţă de aliaţii noştri cinstiţi, ne-am acoperit de ruşine, rămânând deoparte, la un loc cu roşii, şi nefăcând nimic, în timp ce Germania şi Austria îşi ridică iarăşi capul cu neruşinare. Cu voi e Dumnezeu, copii! spuse Galuzin şi imediat se auziră urale şi glasuri care cereau să-l arunce pe braţe pe Vlas Pahomovici. Rumoarea îi acoperi vocea, iar Vlas Pahomovici duse la buze paharul şi, cu înghiţituri rare, începu să soarbă rachiul tulbure, rău distilat. Lichidul nu-i făcu plăcere. Era obişnuit cu băuturi mai de soi, cu vin din struguri. Dar se simţea satisfăcut, întrucât era conştient că face un sacrificiu pentru binele poporului.

— Taică-tu-i un vultur! Ştie să-i tragă bine cu vorba! Pe lângă el e un nimic Miliukov, ăla de-a fost ales în Duma. Zău aşa! îl lăuda Goşka Riabâh, cu voce de beţiv, în mijlocul bolboroselii beţivilor de la masă. Laudele îi erau adresate prietenului său, Terenti Galuzin, care şedea pe locul de alături. Chiar aşa, vultur! Nu se străduieşte el degeaba! Vrea să te scutească de mobilizare şi de asta dă cu gura.

— Spui prostii, Goşka! Să-ţi fie ruşine! Auzi, „să mă scutească”! O să primesc ordinul de mobilizare în aceeaşi zi cu tine, asta-i toată „scutirea”. M-au dat afară de la liceu, ticăloşii. Mama se dă de ceasul morţii ca nu cumva să nimeresc în rândurile voluntarilor. Cât despre tata, într-adevăr e mare meşter la cuvântări de paradă. Şi ştii de unde are talentul ăsta? E înnăscut. N-are nici un fel de educaţie sistematică.

— Ai auzit de Sanka Pafnutkin?

— Am auzit. Să fie adevărat ce se zice de infecţie?

— Da, rămâne bolnav pe toată viaţa. O să se usuce pe picioare. Dar el e singurul vinovat. I-am spus să nu se ducă. Trebuie să ai grijă cu cine te încurci.

— Acum ce-o să se întâmple cu el?

— O tragedie. A vrut să se împuşte. Astăzi or să-l consulte la comisia din Ermolai şi cred că o să-l ia. Zice că se duce la partizani. Să se răzbune pentru bubele sociale.

— Tu, Goşka, zice că boala asta se ia. Dar dacă nu te duci la ele, te poţi pomeni cu altă boală.

— Înţeleg unde baţi. Se vede că te ocupi cu treaba asta. Asta nu-i boală, ci un viciu ascuns.

— Pentru vorbele astea, Goşka, îţi pot da peste bot. Să nu îndrăzneşti să-ţi jigneşti colegul, mincinos parşiv ce eşti!

— Potoleşte-te, am glumit. Uite ce voiam să-ţi spun. De Lăsatul Secului am fost la Pajinsk. Acolo, un tip în trecere a ţinut conferinţa „Descătuşarea personalităţii”. Foarte interesant. Chestia asta îmi place. Mă înscriu la anarhişti, lua-te-ar naiba. Cică puterea e în interiorul nostru. Zice că sexul şi caracterul sunt manifestări ale electricităţii animalice. Cum îţi place? Era un tânăr, un copil minune. Dar văd că m-am cam pilit. Şi urlă ăştia, de nu mai înţeleg nimic. Taci, Terioşka. Îţi zic să taci, ţâţă de căţea, şorţ de mumă, n-auzi?!

— Stai, Goşka, vreau să-mi mai spui ceva. Nu ştiu toate cuvintele despre socialism. De pildă, sabotor. Ce fel de vorbă-i asta? La ce se referă?

— Vezi tu, chiar dacă-s profesor de asemenea cuvinte, lasă-mă-n pace, Terioşka, doar ţi-am zis că-s beat. Sapătăr e unul care face parte din aceeaşi haită cu alţii. Dacă se zice sapătăr înseamnă că eşti cu el din aceeaşi bandă. Ai priceput, nătăfleţule?

— Îmi ziceam eu că-i o vorbă urâtă. Dar bine-ai zis despre forţa electrică. Am citit o reclamă şi voiam să-mi comand de la Petersburg un suspensor electric. Pentru mărirea activităţii. Cu plata ramburs. Dar vezi că s-a mai produs o revoluţie. Nimeni nu mai are acum grija suspensoarelor.

Terenti nu-şi mai termină vorba. Rumoarea vocilor bete fu acoperită de tunetul unei explozii apropiate. Zgomotul făcut de cheflii încetă brusc. Peste un minut începu din nou şi mai puternic. O parte din meseni săriră de la locurile lor. Cei mai rezistenţi la băutură reuşiră să se ţină pe picioare. Alţii, împleticindu-se, vrură să se tragă deoparte, dar nu rezistară şi se prăbuşiră sub masă, începând imediat să sforăie. Femeile se puseră pe ţipat. Se stârni un haos general.

Vlas Pahomovici îşi aruncă privirea în toate părţile, căutându-l pe vinovat. La început crezuse că explozia avusese loc undeva dincoace de Kutenâi, poate chiar foarte aproape de mese. Gâtul i se încordase, obrajii se făcuseră stacojii şi începu să urle cât îl ţineau bojocii:

— Care Iuda s-a pitit printre noi şi-şi face de cap? Care fecior de căţea bufneşte grenade? Al oricui ar fi, chiar de-ar fi al meu, îl gâtui pe ticălos! Cetăţeni, să nu permitem asemenea glume! Cer să facem o razie. Să înconjurăm tot Kutenâi Posad! Să-l prindem pe provocator! Să nu-l lăsăm pe nemernic să scape!

La început oamenii îl ascultară. Apoi toată atenţia le fu distrasă de dâra de fum care se înălţa dinspre Cancelaria de plasă din Mălai Ermolai. Toţi se repeziră spre marginea rxpei ca să vadă ce se întâmplă.

Din Cancelaria de plasă ieşiră în fugă câţiva recruţi dezbrăcaţi, dintre care unul era desculţ şi aproape gol, cu pantalonii pe vine. Recruţii fură urmaţi de colonelul Streşe şi de alţi militari, care se ocupaseră de trierea tinerilor. Cazacii şi miliţienii galopau călări prin sat, fluturându-şi cravaşele şi întinzându-şi braţele şi trupurile în şa, ca şi cum ar fi călărit nişte şerpi năbădăioşi. Se frăsuiau încoace şi încolo, căutând, încercând să prindă pe cineva. O mulţime de oameni veneau în fugă spre Kuteinâi, urmăriţi de dangătul mărunt al clopotului, care dădea alarma.

Evenimentele se desfăşurară în continuare cu o iuţeală înspăimântătoare. În amurg, continuându-şi investigaţiile, Streşe, însoţit de cazaci, urcă din sat în cătunul învecinat, Kuteinâi, şi, punând santinele împrejurul satului, se apucă să percheziţioneze fiecare casă, fiecare gospodărie.

La ora aceea, jumătate dintre recruţii în onoarea cărora se făcuse cheful dormeau tun, cu capetele pe masă sau prăbuşiţi sub masă. Se întunecase deja când s-a aflat în cătun de venirea miliţiei.

Câţiva flăcăi îşi luară călcâiele la spinare, fugind prin curţile din dos, grăbindu-se unii pe alţii cu ghionturi şi îmbrânceli, ascunzându-se sub primul hambar nimerit în cale, mascaţi de împletitura de nuiele care ajungea până la pământ. Prin întuneric nu-şi puteau da seama al cui e hambarul, dar, judecind după mirosul de peşte şi de petrol lampant, trebuia să fi fost al prăvăliei.

Cei care se ascundeau nu aveau nimic pe conştiinţă. Era o greşeală că se ascunseseră. Majoritatea o făcuseră din grabă, din beţie sau din prostie. Unii dintre ei aveau prietenii care, li se părea lor, erau compromiţătoare şi-i puteau distruge. Căci acum toate căpătau culoare politică. Ştrengăria şi huliganismul, în zoria sovietică, erau considerate semne de reacţionism, iar în zona ocupată de albi erau luate drept manifestări bolşevice.

Descoperiră că nu fuseseră primii care se ascunseseră sub hambar. Spaţiul dintre pământ şi duşumea era plin de lume. Se pitiseră aici câţiva oameni din Kuteinâi şi din Ermolai. Primii erau morţi de beţi. O parte din ei dormeau gemând prin somn, scrâşnind din dinţi sau mormăind, altora le era greaţă şi vomitau. Sub hambar era o beznă de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, era înghesuială şi duhoare. Ultimii retraşi acolo acoperiră gaura prin care intraseră cu pământ şi pietre, pentru ca orificiul să nu-i trădeze. Curând încetară cu totul sforăielile şi gemetele celor beţi. Se făcu linişte deplină. Toţi dormeau liniştiţi. Doar într-un colţ se auzeau şoaptele celor neogoiţi, adică ale lui Terenti Galuzin, care era înspăimântat de moarte, şi ale lui Koska Nehvalenâh, un bătăuş, feciorul unui chiabur din Ermolai.

— Mai încet, câine, ne omori pe toţi, diavol mucos ce eşti. Auzi cum umblă ai lui Streşe, cum cotrobăie. Acuşi or să ajungă şi-aici. Au cotit-o încoace de la răscruce, merg în şir şi-acuşi or să ajungă aici. Auzi-i. Taci, să nu sufli, că te sugrum! Norocul tău că încă-s departe. Au trecut. Cine dracu' te-a adus aici? Tu de ce trebuia să te ascunzi? Cine te-ar fi atins măcar cu un deget?

— Păi, l-am auzit pe Goşka urlând: ascunde-te, ştoarfă ce eşti! Şi m-am băgat aici.

— Cu Goşka e altă treabă. Toată familia Riabâh e luată la ochi, cică nu-s de încredere. Neamurile lor sunt în Hodatskoe. Toţi sunt os de meseriaş şi muncitori. Nu te mai foi, nătărăule, stai liniştit. E scârnă şi borâtură peste tot. Dacă te mişti, te mânjeşti şi întinzi rahatul şi pe mine. Nu simţi cum pute? De ce crezi că Streşe umblă prin sat? Caută nişte tipi străini, veniţi din Pajinsk.

— Koska, cum s-a întâmplat? De la ce a început?

— Din pricina lui Sanka s-a iscat toată zarva, din pricina lui Sanka Pafnutkin. Stăm noi aliniaţi să ne consulte. Îi vine rândul lui Sanka. Nu se dezbracă. Sanka era băut, venise cherchelit. Furierul îi face observaţie. Dezbrăcaţi-vă, zice. Politicos. Îl ia pe Sanka cu „dumneavoastră”. Ce mai, funcţionar de armată. Dar Sanka îi răspunde grosolan: „Nu mă dezbrac. Nu doresc să le arăt la toţi părţile corpului”. Parcă i-ar fi ruşine. Şi se apropie de furier pe-o parte şi-i trage una în falcă. Da. Şi ca să vezi! N-apucă nimeni să clipească din ochi şi Sanka înşfacă de-un picior masa furierului şi-o trânteşte pe duşumea cu tot ce era pe ea, cu călimara şi cu listele de recrutare! Din uşa cancelariei zbiară Streşe: „V-arăt eu scandal! Vă arăt eu revoluţie fiară vărsare de sânge şi ce înseamnă respectul faţă de legi într-o instituţie de stat. Cine-a început?”.