Boris Pasternak

Iar Sanka se repede la fereastră. „Ajutor, strigă. Luaţi-vă hainele. Ăştia ne omoară, tovarăşi!” Eu pun mâna pe haine, mă îmbrac din fugă şi mă alătur lui Sanka. A spart Sanka geamul cu pumnul, ţuşti afară şi ia-l de unde nu-i. Eu fug după el. După noi se iau şi alţii. Şi dă-ne Doamne picioare. Iar ăilalţi s-au şi apucat să ne urmărească. Şi ia întreabă-mă: la ce bun? Nimeni nu pricepe nimic.

— Dar bomba?

— Care bombă?

— Cine-a aruncat bomba? Bine – grenada, dacă vrei.

— Doar nu crezi că noi am aruncat-o?

— Dar cine?

— Habar n-am. Trebuie să fi fost altcineva. Vede că-i zăpăceală şi-şi zice: ia să profit eu de zgomot şi să arunc în aer Cancelaria de Plasă. Or să creadă că alţii au făcut-o. Zic c-o fi fost vreun „politic”, că acuma-s destui pe-aici „politici” din ăştia, veniţi de la Pajinsk. Gura! Taci! Se-ntorc ai lui Streşe. Ne-am dus dracului. Tacă-ţi fleanca, îţi zic!

Vocile se apropiau. Cizmele scârţâiau, pintenii zăngăneau.

— Nu mă mai contraziceţi. Nu pot fi păcălit chiar aşa de uşor. Am auzit clar nişte şoapte.

Era vocea lui Streşe, autoritară, clară, cu accent de Petersburg.

— A putut să vi se pară, excelenţă, încerca să-l convingă primarul din Mălai Ermolai, bătrânul Otviajistin, pescar de meserie. Nu-i de-a mirării că se aud oameni vorbind, doar e sat, nu cimitir. Se poate să fi vorbit într-o casă. Că-s oameni, nu animale necuvântătoare. Poate visează vreunul că-l sugrumă duhul casei.

— Ia vezi! N-o mai faceţi pe măscăriciul, pe pomanagiul, că mă supăr! Auzi, duhul casei! Prea vă faceţi de cap. De-atâta deşteptăciune, o să ajungeţi la revoluţia mondială şi-o să fie prea târziu. Auzi, duhul casei!

— Doamne fereşte, excelenţă, domnule colonel! Ce revoluţie mondială! Oamenii de pe la noi sunt proşti, întunecaţi la minte. Şi-n trebnicile vechi nu-s în stare să silabisească. Nu mai pot ei de revoluţie!

— Aşa spuneţi toţi până la prima dovadă. Percheziţionaţi clădirea cooperativei de sus până jos. Cotrobăiţi prin toate sunducurile, uitaţi-vă şi pe sub tejghele. Percheziţionaţi clădirile din împrejurimi.

— Am înţeles, excelenţă!

— Pe Pafnutkin, Riabâh şi Nehvalenâh să mi-i aduceţi vii sau morţi. Chiar şi din gaură de şarpe. Şi pe viţelul lui Galuzin. Nu mă-ncântă taică-su cu cuvântările lui patriotice, cu faptul că-şi sticleşte dinţii. Dimpotrivă. Asta nu ne înşală vigilenţa. Atunci când un negustor o face pe oratorul, nu-i a bine. E suspect. E împotriva naturii. Din informaţiile secrete pe care le deţin, în casa lui din Krestovozdvijensk sunt ascunşi activişti politici, se organizează întruniri secrete. Să-l prindeţi pe băiat. Încă nu m-am decis ce să fac cu el, dar dacă se dă de gol, n-o să-mi pară rău să-l spânzur, ca să le fie altora de învăţătură.

Potera plecă. După ce soldaţii se îndepărtară suficient, Koska Nehvalenâh îl întrebă pe Terioşka Galuzin, care era mort de frică:

— Ai auzit?

— Da, îi răspunse acesta cu voce schimbată.

— Păi, de-acum eu, tu, Sanka şi Goşka nu mai avem altă scăpare decât pădurea. Nu spun că pentru totdeauna. O să ne ascundem până se mai liniştesc lucrurile. Şi când oamenii or să-şi vână-n fire, mai vedem noi. Poate ne întoarcem.

Partea a XI-a.

OŞTIREA DIN PĂDURE.

Trecuse mai bine de un an de când Iuri Andreevici căzuse prizonier la partizani. Graniţele captivităţii sale erau foarte vagi. Locul prizonieratului lui Iuri Andreevici nu era împrejmuit cu gard. Nu era păzit, nu era ţinut sub observaţie. Partizanii erau în continuă mişcare. Iuri Andreevici se deplasa o dată cu ei. Această oştire nu se delimita, nu se ţinea deoparte de restul populaţiei. Dimpotrivă, se amesteca, se dizolva în ea.

Se părea că această dependenţă, acest prizonierat nu există, că doctorul se află în libertate, doar că nu-i în stare să profite de ea. Dependenţa doctorului, prizonieratul lui nu se deosebeau prin nimic de alte forme de constrângere din viaţă, la fel de invizibile şi insesizabile, care şi ele par ceva inexistent, o himeră sau o iluzie. Cu toată absenţa cătuşelor, a lanţurilor şi santinelelor, doctorul era nevoit să se supună acestei captivităţi aparent închipuite.

Cele trei tentative de evadare se terminaseră cu capturarea sa. Nu suferise nici o pedeapsă, deci nu era vorba de nici un joc cu focul. Nu le mai repetase.

Îl ocrotea şeful partizanilor, Liveri Mikuliţân, care îi aşternea să doarmă la el în cort, îi plăcea societatea lui. Pe Iuri Andreevici îl sâcâia această familiaritate impusă.

Era perioada când partizanii se retrăgeau aproape continuu spre est. Uneori, această deplasare reprezenta o parte din planul general de înaintare care urmărea să-l scoată pe Kolceak din Siberia de Vest. Alteori, când partizanii albi atacau din spate şi încercau să-i încercuiască, deplasarea în aceeaşi direcţie se transforma în retragere. Mult timp doctorul nu reuşise să înţeleagă această subtilitate.

Orăşelele şi satele situate de-a lungul şleaului, paralel cu care sau adeseori pe care se efectua această deplasare, erau care de partea albilor, care de partea roşilor, în funcţie de modificările survenite în desfăşurarea războiului. Foarte rar îţi puteai da seama cine e la putere în ele, doar privindu-le de departe.

Când prin acele orăşele şi sate trecea armata aceasta de ţărani, ea reprezenta aici lucrul cel mai important. Pe ambele laturi ale drumului casele parcă se piteau şi intrau în pământ şi parcă mai înalţi decât casele erau călăreţii care mestecau noroiul, caii, tunurile şi puşcaşii înalţi, cu mantalele în bandulieră.

O dată, într-un asemenea orăşel, doctorul lua în primire sub formă de captură de război, un depozit de medicamente englezeşti, abandonate în retragere de către o unitate de ofiţeri de sub comanda generalului Kappel.

Era o zi întunecată, ploioasă, bicoloră. Tot ce era luminat părea alb, tot ce nu era luminat părea negru. Şi în suflet era aceeaşi beznă a simplificării, fară treceri atenuante şi penumbre.

Drumul, complet desfundat de desele deplasări de trupe, părea un fluviu de noroi negru, care nu putea fi trecut peste tot prin vad. Strada putea fi traversată doar prin câteva locuri, foarte îndepărtate unele de altele, spre care pentru a ajunge trebuia să faci ocoluri mari. În aceste condiţii a întâlnit-o doctorul la Pajinsk pe fosta lui tovarăşă de călătorie, Pelagheia Teagunova.

Ea îl recunoscu prima. Lui îi trebuiră câteva clipe să-şi amintească cine este această femeie cu chipul cunoscut, care îi aruncă priviri ambigue peste drum, de parcă s-ar fi aflat pe faleza opusă a unui canal. În aceste priviri se citea ba hotărârea de a-l saluta dacă o va recunoaşte, ba hotărârea de a se retrage în caz contrar.

Peste nici un minut îşi aminti totul. O dată cu imaginile din vagonul de marfa supraaglomerat, cu mulţimea celor goniţi la muncă forţată, a santinelelor, cu pasagera care avea cozile aruncate pe piept, doctorul îşi văzu propria familie în mijlocul acestui tablou. Amănuntele călătoriei de acum doi ani îl invadară de îndată. Vii, îi răsăriră în faţa ochilor chipurile dragi, după care tânjea de moarte.

Îi făcu Tiagunovei un semn cu capul să meargă în susul uliţei unde era unul dintre locurile de trecere, adică un şir de pietre rare, care ieşeau din noroi, ajunse şi el la acel vad, trecu drumul spre Teagunova şi o salută.

Ea îi povesti o mulţime de lucruri. Amintindu-i de Vasea, băiatul acela frumos şi nestricat, care fusese inclus pe nedrept în grupul celor mobilizaţi la muncă forţată, care călătorise în acelaşi vagon cu ei, Teagunova îi descrise doctorului viaţa ei în satul Veretenniki, acasă la mama lui Vasea. Se simţise foarte bine acolo. Dar satul îi scotea ochii că-i străină, venetică. O învinuiseră pe nedrept că s-ar fi ţinut cu Vasea. A trebuit să plece ca să nu dea de bucluc. S-a mutat în oraşul Krestovozdvijensk, la sora ei Olga Galuzina. În Pajinsk venise ademenită de zvonurile că cineva l-a văzut aici pe Prituleev. Ştirile s-au dovedit false, dar a rămas aici, găsind de lucru.

Între timp, oamenii pe care îi îndrăgise avuseseră parte de nenorociri. Aflase că satul Veretenniki fusese supus la represalii din cauză că nu se supusese legii cu privire la rechiziţia de alimente. Se pare că şi casa familiei Brâkin arsese şi că unii dintre ai lui Vasea fuseseră ucişi. La Krestovozdvijensk, familiei Galuzin i-au fost confiscate casa şi averea. Cumnatul ei a fost băgat la închisoare sau împuşcat. Nepotul a dispărut. În lunile care urmaseră acestei nenorociri, Olga suferise de foame, iar acum slugăreşte numai pe mâncare la nişte rude de-ale ei, ţărani din Zvonarkaia Sloboda.

Din întâmplare, Teagunova era angajată ca să spele vasele la farmacia oraşului, pe care doctorul urma să o rechiziţioneze. Toţi cei care câştigau o bucată de pâine pe lângă farmacie, inclusiv Teagunova, rămâneau pe drumuri ca urmare a rechiziţiei. Dar doctorul nu avea nici o putere în această chestiune. Teagunova a fost de faţă la preluarea medicamentelor.

Căruţa pusă la dispoziţia lui Iuri Andreevici fu trasă în curtea din spate a farmaciei, aproape de uşa depozitului. Dinăuntru scoaseră baloţi, damigene cu împletitură din nuiele de salcie, lăzi. Împreună cu oamenii, în staulul lui, privea trist calul slăbănog şi răpciugos al farmacistului, părându-i şi lui rău de pierderea medicamentelor. Ziua pioasă se apropia de sfârşit. Cerul se răzbunase puţin. Pentru o clipă, înghesuit de nori, se arătă soarele. Asfinţea. Razele lui de culoarea bronzului învechit licăriră prin curte, aurind lugubru băltoacele scurse de sub grămezile de băligar. Vântul nu le înfiora. Mustul de gunoi era prea gros ca să se mişte. În schimb, apa de ploaie din bălţile de pe şosea făcea vălurele şi se încreţea, roşie precum chinovarul.

Iar trupele treceau şi treceau pe marginile drumului, ocolind, pe jos sau călare, lacurile adânci şi gropile. În stocul de medicamente rechiziţionat s-a descoperit existenţa unui borcan plin cu cocaină cu mirosirea căreia, în ultimul timp, cam păcătuia şeful partizanilor.

Printre partizani, doctorul avea de lucru până peste cap. Iarna – tifosul exantematic, vara – dizenteria şi, în plus, în zilele de reluare a operaţiunilor militare, numărul răniţilor era în creştere.

În pofida ghinioanelor şi a retragerii preponderente, rândurile partizanilor se îngroşau permanent cu noi răsculaţi din satele prin care trecea armata ţăranilor şi cu dezertori din tabăra inamică. În anul şi jumătate de când doctorul era la partizani, efectivul acestora devenise de zece ori mai mare. Atunci când, la întrunirea statului-major clandestin din Krestovozdvijensk, Liveri Mikuliţân spusese de ce forţe dispune, exagerase cam de zece ori. Acum acestea ajunseseră la efectivele indicate atunci.

Iuri Andreevici avea ajutoare, adică vreo câţiva sanitari improvizaţi, care aveau ceva experienţă. Mâna lui dreaptă în ceea ce priveşte tratamentele erau comunistul maghiar, doctorul militar prizonier Kerenyi Lajos, căruia în tabără i se spunea tovarăşul Laiuşci1, şi felcerul Horvat Angelar, prizonier austriac. Cu primul Iuri Andreevici vorbea nemţeşte, iar cel de-al doilea, originar din Balcanii slavi, înţelegea cu chiu cu vai ruseşte.

În conformitate cu convenţia internaţională a Crucii Roşii, medicii militari şi sanitari nu aveau dreptul să pună mâna pe armă în timpul operaţiilor militare ale beligeranţilor. Dar o dată, împotriva voinţei sale, doctorul a fost nevoit să încalce această regulă. Se afla pe câmp când a început lupta şi a trebuit să se apere trăgând, împărtăşind adică soarta celor care luptau.

Şirul de partizani, pe care doctorul îi însoţea atunci când îi surprinsese focul inamicului, se afla la liziera unei păduri. Iuri Andreevici s-a aruncat pe pământ lângă telegrafistul detaşamentului. În spatele partizanilor era taigaua, în faţă – o poiană, un spaţiu golaş şi neapărat, pe care albii o străbăteau, atacând.

Se apropiaseră. Doctorul le putea distinge chipurile. Erau adolescenţi şi tineri din rândurile populaţiei civile a capitalelor şi oameni mai în vârstă, mobilizaţi dintre rezervişti. Tonul însă îl dădeau primii, tineretul, studenţii din anul întâi şi gimnaziştii din clasa a opta, care se înrolaseră de curând ca voluntari.

Doctorul nu cunoştea pe niciunul dintre ei, dar jumătate din chipuri i se păreau întâlnite cândva, văzute, ştiute. Îi aduceau aminte de foştii lui colegi de şcoală. Vor fi oare fraţii lor mai mici? Pe unii parcă i-ar fi întâlnit în mulţimea de la teatru sau de pe stradă, în anii de altădată. Fizionomiile lor expresive, simpatice i se păreau apropiate, familiare.

Chemarea datoriei, aşa cum o înţelegeau ei, îi însufleţea cu o bravură exaltată, inutilă, provocatoare. Veneau în linie rară, fără să se aplece deloc, întrecându-i în eleganţa ţinutei chiar pe ofiţerii de carieră, sfidând primejdia, fără să facă salturi şi fără să se arunce la pământ, deşi poiana avea destule neregularităţi, dâmburi şi muşuroaie, îndărătul cărora se puteau adăposti. Gloanţele partizanilor îi secerau aproape pe toţi.

În mijlocul câmpului golaş, pe faţa căruia înaintau albii, se înălţa un copac mort, carbonizat. Fusese ars de trăsnet sau de flacăra unui foc ori poate îl despicaseră şi îl mistuiseră luptele precedente. Fiecare dintre voluntarii care înaintau îşi arunca privirea spre el, învingându-şi tentaţia de a se ascunde îndărătul trunchiului acestuia, pentru a fi la adăpost şi a putea ţinti mai bine. Dar niciunul dintre ei nu profita de copac, trecând mai departe.

Partizanii aveau cartuşe destul de puţine, care trebuiau economisite. Aveau ordin, pe care îl întăriseră printr-o înţelegere între ei, să tragă numai de la distanţe mici şi să folosească un număr de puşti egal cu cel al ţintelor vizibile.

Doctorul nu avea armă, stătea întins în iarbă şi privea desfăşurarea luptei. Toată simpatia lui era de partea copiilor care mureau eroic. Le dorea succes din tot sufletul. Erau copiii unor familii probabil înrudite spiritual cu el, care primiseră aceeaşi educaţie, care posedau aceeaşi morală şi acelaşi mod de gândire.

Îi licări în minte ideea să fugă în întâmpinarea lor şi să se predea, căpătându-şi libertatea. Dar pasul era prea riscant, prea primejdios.

În timp ce ar fi fugit, cu mâinile ridicate, până la mijlocul poienii, ar fi putut fi împuşcat din ambele părţi, în piept şi în spate, de către ai lui pentru trădare şi de către ceilalţi dintr-o înţelegere greşită a intenţiei lui. Se mai aflase de multe ori în situaţii asemănătoare, analizase toate posibilităţile şi de mult constatase că aceste planuri de salvare nu au sorţi de izbândă. Şi resemnându-se cu duplicitatea sentimentelor sale, doctorul stătea întins pe burtă, cu faţa spre poiană şi, fără armă, urmărea din iarbă soarta bătăliei.

Totuşi, era inadmisibil şi mai presus de forţele omeneşti să contempli pasiv şi să nu faci nimic atunci când împrejurul tău se luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi nu era vorba de fidelitatea faţă de tabăra care îl ţinea captiv, nu de propria sa securitate, ci trebuia să urmeze ordinea impusă de cele ce se petreceau sub ochii lui, trebuia să se supună legilor care guvernau întâmplările ce aveau loc în faţa sa şi împrejurul lui. Era împotriva regulilor să rămână deoparte. Trebuia să facă ceea ce făceau ceilalţi. Se desfăşura o luptă. Se trăgea asupra lui şi asupra tovarăşilor săi. La împuşcături trebuia să răspundă cu alte împuşcături.

Şi atunci când telegrafistul de lângă el se cutremură, se zbătu convulsiv şi apoi încremeni, Iuri Andreevici se târî până la el, îi luă raniţa şi puşca, după care, întorcându-se la locul lui, începu să tragă focuri rare.

Dar mila nu-i permitea să ţintească în tinerii pe care îi admira şi îi simpatiza. Pe de altă parte, să tragă prosteşte în aer ar fi fost o ocupaţie idioată şi lipsită de noimă, neconformă cu intenţiile lui. Şi alegând clipele când între el şi ţintă nu apărea niciunul dintre atacatori, doctorul începu să tragă în copacul carbonizat. Avea tehnica lui.

Ţintind şi, pe măsură ce linia de ochire devenea tot mai exactă, apăsând imperceptibil şi incomplet trăgaciul, ca şi cum nu miza că va trage vreodată, continuând această apăsare lentă până când trăgaciul parcă declanşa împuşcătura de la sine, doctorul, cu precizia sa obişnuită, începu să secere cu gloanţe crengile de jos ale copacului aceluia aproape mort.

Dar groaznic! Oricât încerca doctorul să nu nimerească pe cineva, câte unul dintre atacatori, în clipa decisivă, se interpunea între puşcă şi copac, traversând linia de ochire chiar în momentul descărcării armei. Pe doi îi răni, iar un al treilea, care avusese ghinionul să se nimerească în calea glonţului, plătise, se pare, cu viaţa şi se prăbuşise lângă copac.

În sfârşit, comandantul albilor, convingându-se de inutilitatea atacului, ordonă retragerea.

Partizanii erau puţini. O parte a forţelor lor principale se aflau în marş, o altă parte se îndepărtaseră, intrând în luptă cu o grupare mai puternică a inamicului. Detaşamentul nu se lansă în urmărirea celor care se retrăgeau, ca să nu-şi deconspire slăbiciunea.

Felcerul Angelar veni la lizieră, însoţind doi sanitari cu o targă. Doctorul le porunci să se ocupe de răniţi, iar el se apropie de telefonistul care zăcea nemişcat. Spera vag că acesta mai răsuflă şi că va putea fi readus la viaţă. Dar telefonistul era mort. Pentru a se convinge definitiv, Iuri Andreevici îi descheie cămaşa şi-i ascultă inima. Nu, nu mai bătea.

La gâtul mortului, atârna o amuletă, legată cu un şnur. Iuri Andreevici i-o dezlegă. În ea găsi, cusută într-o cârpă, o hârtie ponosită, mai ales pe marginile care fusese împăturite. Doctorul o despături, având grijă să nu desprindă bucăţile care abia se mai ţineau la un loc.

Hârtia conţinea fragmente din Psalmul 90 cu schimbările şi deformările pe care poporul le introduce în rugăciuni, care, de la o copiere la alta, se îndepărtează tot mai mult de original.

Fragmentele textului slavon erau transcrise în alfabetul rus.

În psalm se zice: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”. În rugăciune, aceste cuvinte deveniseră titlu: „Ajutoare vii”. Versul psalmului: „Nu te vei mai teme de frica. de săgeata ce zboară ziua” se transformase în cuvinte de încurajare: „Nu te teme de săgeata zburătoare a războiului”. „Că a cunoscut numele meu”, spune psalmul, iar rugăciunea „Târziu e numele meu”. „Cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate.” devenise în rugăciune: „Curând în iarna lui”1.

Textul psalmului era considerat miraculos, se credea că apără de gloanţe. Ca talisman îl purtau soldaţii care luptaseră în ultimul război imperialist. Au trecut zece ani şi, mult mai târziu, au început să şi-l coase în haine deţinuţii şi-l murmurau atunci când erau chemaţi la interogatorii după miezul nopţii.

Lăsându-l în pace pe telefonist, Iuri Andreevici se duse în poiană, spre cadavrul tânărului alb-gardist pe care îl ucisese. Pe faţa lui frumoasă erau înscrise trăsăturile inocenţei şi ale suferinţei care iertase totul. „De ce l-am ucis?”, se întrebă doctorul în gând.

Îi descheie nasturii mantalei şi-i desfăcu larg poalele. Pe căptuşeala acesteia, cu litere caligrafice, o mână grijulie şi iubitoare, probabil a mamei sale, brodase: „Serioja Ranţevici”, prenumele şi numele de familie ale celui ucis.

Prin deschizătura de la cămaşa lui Serioja ieşea afară un lănţişor, de care erau legate cruciuliţa, un medalion şi încă o cutiuţă plată, aurită, poate o tabacheră minusculă, al cărei capac era spart, de parcă cineva ar fi înfipt un cui în el. Cutiuţa era aproape deschisă şi din ea ieşea marginea unei hârtii împăturite. Doctorul o desfăcu şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Era acelaşi Psalm 90, dar tipărit, cu toată autenticitatea lui slavonească.

În acest timp Serioja gemu şi se mişcă. Trăia. După cum s-a constatat mai târziu, fusese doborât de o uşoară contuzie internă. Glonţul se izbise de amuleta mamei lui şi asta îl salvase. Dar ce era de făcut cu băiatul acela încă leşinat?

Pe atunci sălbăticia beligeranţilor ajunsese la apogeu. Prizonierii nu mai ajungeau vii la destinaţie, răniţii inamici erau ucişi cu baionetele chiar pe câmpul de luptă.

Datorită efectivelor fluctuante ale partizanilor, cărora ba li se alăturau noi amatori, ba fugeau la inamic vechii combatanţi, Ranţevici, în condiţiile păstrării secretului, putea fi dat drept un aliat nou, alăturat de curând.

Iuri Andreevici îi luă hainele telefonistului mort şi, cu ajutorul lui Angelar, căruia doctorul îi împărtăşise planul, îl îmbrăcă cu ele pe tânărul care nu-şi revenise încă.

Împreună cu felcerul, îl îngriji pe băiat. După ce Ranţevici se făcu bine, îi dădură drumul, deşi acesta nu ascundea faţă de salvatorii săi intenţia de a se întoarce în armata lui Kolceak, ca să continue lupta împotriva roşilor.

Toamna, partizanii îşi stabiliseră tabăra la Ostrovul Vulpii, într-o pădure mică, situată pe o măgură înaltă, la poalele căreia curgea din trei părţi, muşcând din maluri, un pârâu iute şi înspumat.

Înaintea partizanilor iernaseră aici trupele lui Kappel. Făcuseră tranşee cu mâinile lor şi cu munca ţăranilor din împrejurimi, iar în tranşee şi şanţurile de comunicaţie se adăpostiseră partizanii.

Bordeiul său, Liveri Averkievici îl împărţea cu doctorul. Era a doua noapte când îl ţinea de vorbă, nelăsându-l să doarmă.

— Aş vrea să ştiu ce face acum onorabilul meu părinte, respectabilul meu vater-papachen.

„O, Doamne, nu pot suferi tonul ăsta de măscărici! oftă doctorul în sinea lui. Şi doar seamănă leit cu taică-său!”

— După cât am conchis din discuţiile noastre anterioare, l-aţi cunoscut destul de bine pe Averki Stepanovici. Şi mie mi se pare că aveţi o părere destul de bună despre el. Aşa-i, stimate domnule?

— Liveri Averkievici, mâine avem pe dâmb întrunirea de dinaintea alegerilor. În plus, se apropie procesul sanitarilor care au făcut rachiul. Lajos şi cu mine încă n-am terminat materialul cu privire la ei. Mâine ne întâlnim să-l facem. Iar eu n-am dormit două nopţi la rând. Să amânăm convorbirea. Fiţi atât de bun.

— Nu, m-aş întoarce totuşi la Averki Stepanovici. Ce-mi puteţi spune despre bătrân?

— Tatăl dumneavoastră este încă destul de tânăr, Liveri Averkievici. Nu face să vorbiţi aşa despre el. Şi-acum vă răspund. V-am spus de multe ori că nu mă pricep prea bine la anumite gradaţii ale decoctului socialist şi nu văd să fâe prea mare diferenţă între bolşevici şi ceilalţi socialişti. Tatăl dumneavoastră este unul dintre oamenii cărora Rusia le datorează tulburările şi dezordinea din ultimul timp. Averki Stepanovici e un tip şi un caracter revoluţionar. La fel ca şi dumneavoastră, este un reprezentant al esenţei de fermentaţie rusească.

— E o laudă sau un reproş?

— Încă o dată, vă rog să amânăm polemica pentru un moment mai potrivit. În plus, vă atrag atenţia asupra cocainei, pe care o consumaţi fără măsură. În mod samavolnic, mi-o furaţi din rezervele de care răspund. Avem nevoie de ea pentru alte scopuri, ca să nu mai vorbim că este o otravă şi că răspund de sănătatea dumneavoastră.

— Iar aţi lipsit de la cursurile de ieri. Suferiţi de atrofiere a simţului social, ca o ţărancă analfabetă sau ca un burghez în mod iremediabil refractar la toate. Şi totuşi, sunteţi doctor, sunteţi un om cinstit care, mi se pare, mai şi scrie. Cum se leagă toate astea?

— Nu ştiu cum. Probabil că nu se leagă deloc, n-am ce să fac. Sunt demn de compasiune.

— Smerenia-i mai bună decât trufia. Şi în loc să râdeţi atât de caustic, mai bine aţi face cunoştinţă cu programul cursurilor noastre şi aţi recunoaşte că aroganţa dumneavoastră e total nelalocul ei.

— Pentru Dumnezeu, Liveri Averkievici! Ce aroganţă? Mă înclin în faţa muncii dumneavoastră educative.

Rezumatele chestiunilor care se discută sunt anunţate în convocări. Le-am citit. Vă cunosc ideile privitoare la evoluţia spirituală a soldaţilor. Sunt entuziasmat de ele. Tot ce spuneţi despre atitudinea soldatului din armata populară faţă de tovarăşii săi, faţă de cei slabi, lipsiţi de apărare, faţă de femei, faţă de ideea purităţii şi onoarei, deci toate acestea sunt aproape învăţătura alcătuită de duhobornici1 sunt un fel de tolstoianism, sunt visul unei vieţi demne, sunt ideile pe care le-am nutrit în adolescentă. Tocmai eu să râd de asemenea lucruri?