Boris Pasternak

Strelnikov povestea incoerent, sărind de la o mărturisire la alta.

— Asta s-a întâmplat lângă Cita. V-au uimit rarităţile cu care mi-am ticsit dulapurile şi sertarele din casa asta? Toate sunt din rechiziţiile de război, pe care le-am făcut atunci când Armata Roşie a ocupat Siberia de Est. Bineînţeles, n-am cărat singur toate lucrurile astea, nu le-am adus în spinare. Întotdeauna viaţa m-a răsfăţat cu oameni de încredere, devotaţi. Aceste luminări, chibrituri, cafeaua, ceaiul, ustensilele pentru scris şi celelalte provin parţial din patrimoniul militar ceh, parţial din cel japonez sau englez. Cai verzi pe pereţi, nu-i aşa? „Nu-i aşa?” era expresia preferată a soţiei mele, probabil că aţi observat şi singur. Nu ştiam ce să fac, ezitam să vă spun imediat acest lucru, dar acum recunosc. Am venit aici ca să mă întâlnesc cu ea şi cu fâică-mea. Mi s-a comunicat prea târziu că sunteţi aici. De aceea am întârziat. Când, din bârfe şi rapoarte, am aflat că sunteţi în relaţii intime cu ea şi când prima dată mi s-a pronunţat numele „doctor Jivago”, într-un mod cu totul inexplicabil, din miile de chipuri care mi-au trecut pe dinainte, mi l-am amintit chiar pe doctorul cu acest nume de familie, care mi-a fost cândva adus la interogatoriu.

— Şi aţi regretat că nu l-aţi împuşcat?

Strelnikov nu acordă nici o atenţie acestei replici. Se poate să nici nu fi remarcat că monologul îi fusese întrerupt. Continuă distrat şi gânditor.

— Fireşte, am fost gelos pe dumneavoastră, chiar şi acum mai sunt. Se putea altfel? în locurile de aici mă ascund doar în ultimele luni, după ce mi-au fost deconspirate celelalte ascunzători, aflate departe, în est. Urma să fiu deferit curţii marţiale pentru o vină născocită. Deznodământul nu era greu de ghicit. Nu mă ştiam vinovat cu nimic. Mi-am închipuit că sunt speranţe să mă dezvinovăţesc şi să-mi apăr renumele mai târziu, când circumstanţele vor fi mai favorabile. M-am decis să dispar la timp din câmpul vizual, înainte de a fi arestat şi, până la vremuri mai bune, să mă ascund, să rătăcesc, s-o fac pe schimnicul. Poate că în cele din urmă aş fi reuşit să mă salvez. Dar m-a înşelat un mic ticălos care mi-a câştigat încrederea.

Traversam Siberia pe jos, pe timp de iarnă, mă ascundeam, flămânzeam. Mă îngropam în troiene, înnoptam în trenurile înzăpezite, care pe-atunci, în şiruri nesfârşite, zăceau de-a lungul magistralei siberiene.

Pribegiile m-au pus faţă în faţă cu un băieţandru vagabond, care zicea că ar fi fost executat de partizani împreună cu alţi condamnaţi la moarte. Zicea că s-ar fi târât dintre cei morţi, şi-ar fi revenit, ar fi stat un timp ascuns şi apoi începuse să hoinărească exact ca mine, prin felurite vizuini şi bârloguri. Era un ticălos de adolescent, parşiv, ignorant, dintre realiştii repetenţi, alungat ca incapabil din liceu.

Cu cât povestirea lui Strelnikov devenea mai amănunţită, cu atât mai sigur devenea doctorul că îl cunoaşte pe băiat.

— Nu-l chema cumva Terenti Galuzin?

— Da.

— Atunci e adevărat tot ce v-a spus de partizani şi de execuţie. Nu a inventat nimic.

— Singura parte bună a băiatului era că-şi adora nebuneşte mama. Tatăl său fusese împuşcat ca ostatic. Băiatul a aflat că mama lui e la închisoare şi că va avea aceeaşi soartă ca a lui taică-său. De aceea s-a gândit să facă orice ca s-o elibereze. La Ceka judeţeană, unde se dusese să-şi ceară iertare şi să-şi ofere serviciile, i s-a promis ştergerea tuturor păcatelor cu condiţia să le dea pe mână o persoană importantă. Le-a indicat locul unde mă ascunsesem. Am izbutit să-i preîntâmpin trădarea şi să dispar la timp.

Cu eforturi fantastice, trecând prin mii de peripeţii, am traversat Siberia şi am ajuns aici, în locurile în care sunt cunoscut ca un cal breaz şi unde se aşteptau cel mai puţin să mă întâlnească, neputându-se aştepta la atâta insolenţă din partea mea. Şi, într-adevăr, multă vreme m-au căutat prin împrejurimile Citei, în timp ce eu am ajuns în căsuţa asta şi în alte adăposturi de prin împrejurimi. Dar acum gata. Mi-au dat şi-aici de urmă. Ascultaţi-mă. Amurgeşte. Se apropie ora care nu-mi place deloc, pentru că de mult nu mai pot să dorm. Ştiţi ce chin este. Dacă n-aţi ars toate luminările mele – care sunt într-adevăr grozave, de stearină, nu-i aşa? – haideţi să mai stăm un pic de vorbă. Haideţi să stăm de vorbă cât veţi fi în stare să susţineţi discuţia şi s-o facem cu tot fastul, toată noaptea, la lumina luminărilor.

— Luminările sunt neatinse. N-am desfăcut decât un pachet. Până acum am ars petrolul lampant pe care l-am găsit aici.

— Pâine aveţi?

— Nu.

— Atunci cu ce aţi trăit? De altfel, pun întrebări prosteşti. Cu cartofi. Ştiu.

— Da. Cartofi sunt cât doriţi. Stăpânii casei erau oameni cu experienţă, cu grija zilei de mâine. Se pricepeau să-i pună la păstrare. Cartofii sunt în bună stare, în pivniţă. Nici n-au mucegăit, nici n-au degerat.

Brusc, Strelnikov începu să vorbească despre revoluţie.

— Toate astea nu-s importante pentru dumneavoastră. N-aveţi cum să înţelegeţi. Aţi crescut în cu. Totul alt mediu. Pentru mine, copilăria şi adolescenţa înseamnă lumea periferiilor, a căilor ferate şi a cazarmelor muncitoreşti. Murdărie, înghesuială, sărăcie, profanarea sufletului din muncitor, profanarea femeii. Şi mai era impertinenţa batjocoritoare, nepedepsită a desfrâului la care se dedau feciorii de bani gata, studenţii – fii de comercianţi şi băcani. Cu glume sau cu izbucniri de iritare dispreţuitoare, se descotoroseau de lacrimile sau plângerile celor jefuiţi, insultaţi, de fetele seduse şi părăsite. Ce Olimp al paraziţilor, care nu se remarcau prin nimic decât prin faptul că nu-şi băteau capul cu nimic, nu căutau, nu dăruiau şi nu lăsau nimic lumii!

Însă noi ne-am asumat viaţa ca pe o campanie militară; noi mutam munţii din loc, de dragul celor pe care îi iubeam. Şi deşi nu le-am adus decât suferinţă, nu le-am clintit nici măcar un fir de păr din cap, pentru că s-a întâmplat să ajungem mucenici mai mari decât ei.

Totuşi, înainte de a continua, consider că e de datoria mea să vă mai spun ceva. Trebuie să plecaţi de aici, să plecaţi fără întârziere, dacă ţineţi la viaţă. Cercul hăitaşilor se strânge în jurul meu şi, indiferent ce s-ar întâmplă cu mine, veţi fi şi dumneavoastră implicat, pentru că deja aveţi o oarecare legătură cu mine prin simplul fapt că stăm acum de vorbă. În plus, să ştiţi că pe-aici sunt mulţi lupi, zilele trecute am fost nevoit să trag în ei.

— Deci dumneavoastră aţi tras?

— Da. Deci aţi auzit? Mă îndreptam spre altă ascunzătoare, dar, înainte de a ajunge, mi-am dat seama după anumite semne că locul fusese descoperit şi oamenii mei ucişi. N-am să rămân mult la dumneavoastră, numai să treacă noaptea asta şi, de cu dimineaţă, plec. Deci, cu permisiunea dumneavoastră, voi continua.

Dar oare fanţi ca-n mahalalele Tver şi lamskaia, care goneau cu fetele în trăsuri, care purtau şepcile pe-o ureche sau pantaloni cu manşetă, existau numai în Moscova, numai în Rusia? Strada, strada în pragul nopţii, strada veacului în pragul nopţii, trăsurile, fetele erau peste tot. Ce a conferit unitate epocii, ce a constituit veacul al nouăsprezecelea într-o perioadă istorică? Apariţia ideilor revoluţionare. Aveau loc revoluţii, tineri pătrunşi de spiritul de sacrificiu urcau pe baricade. Publiciştii îşi băteau capul cum să înfrâneze neruşinarea animalică a banului, străduindu-se să înţeleagă şi să apere demnitatea umană a celui sărac. A apărut marxismul, care a descoperit rădăcina răului şi remediul necesar vindecării. Marxismul a devenit forţa principală a secolului. Această forţă erau mahalalele Tver şi Iamskaia ale veacului şi mizeria şi strălucirea sfinţeniei şi desfrâul şi cartierele muncitoreşti, proclamaţiile şi baricadele.

Ah, ce frumoasă a fost când nu era decât o fetiţă, o gimnazistă! Nici nu vă puteţi închipui. Venea adeseori la o colegă de şcoală care locuia în blocul vecin, în care; cei mai mulţi chiriaşi erau funcţionari ai liniei de cale ferată Brest. Aşa s-a numit mai înainte această magistrală, abia mai apoi a fost rebotezată de câteva ori. Tatăl meu, care actualmente este membru al tribunalului din Iuriatin, era pe atunci maistru de sector la gară. Mă duceam şi eu în casa aceea şi acolo am întâlnit-o. Era un copil, o fetiţă, dar gândirea circumspectă, neliniştea veacului seputeau deja citi pe chipul ei, în ochii ei. Toate temele veacului, toate lacrimile şi jignirile lui erau înscrise pe chipul ei, în ţinuta ei, în amestecul ei de sfiiciune copilărească şi de logică îndrăzneaţă. Veacul putea fi condamnat în numele ei, cu buzele ei. Trebuie să fiţi de acord că asta nu-i un fleac. Este un fel de predestinare, un semn, pe care trebuia să-l aibă de la natură, pentru a fi îndreptăţită să condamne secolul.

— Vorbiţi extraordinar despre ea. Am văzut-o şi eu în zilele acelea. Am văzut-o exact aşa cum mi-o descrieţi. Eleva de liceu se contopea cu eroina unei taine necopilăreşti. Umbra ei se proiecta pe perete cu o mişcare de autoapărare mereu bănuitoare. Aşa am văzut-o. Aşa mi-o amintesc. Aţi exprimat uluitor acest lucru.

— Aţi văzut-b şi v-o amintiţi? Dar ce-aţi făcut pentru ea?

— Asta e cu totul altă întrebare?;

— Vedeţi deci, nu-i aşa, că tot acest secol nouăsprezece, cu toate revoluţiile lui din Paris, cu cele câteva generaţii ale emigraţiei ruse, începând cu Herzen, cu toate atentatele plănuite împotriva ţarului, reuşite sau nu, cu toată mişcarea muncitorească din lume, cu tot marxismul din parlamentele şi universităţile Europei, cu tot sistemul lui inedit de idei, cu noutatea şi rapiditatea deciziilor, cu atitudinea lui zeflemistă, cu toată cruzimea auxiliară inventată în numele milei, deci toate acestea le-a absorbit în sine Lenin şi le-a exprimat generalizate prin propria sa fiinţă, pentru ca secolul întreg, precum însăşi răzbunarea personificată, să se năpustească asupra lumii vechi.

Alături de el s-a ridicat impresionant de imensa icoană a Rusiei, care, sub ochii lumii întregi, s-a aprins dintr-o dată ca o luminare a ispăşirii pentru toată oropsirea şi durerile omenirii. Dar la ce bun vă spun toate acestea? Pentru dumneavoastră vorbele mele nu-s decât două talgere izbite unul într-altul, nişte sunete fară sens.

De dragul acestei fetiţe am intrat la universitate, de dragul ei m-am făcut profesor şi am venit să lucrez în acest Iuriatin, pe care până atunci nu-l cunoşteam. Am înghiţit un morman de cărţi şi mi-am însuşit o mulţime de cunoştinţe, ca să-i fiu ei util, ca să-i fiu la îndemână, dacă ar avea nevoie de ajutorul meu. Am plecat la război pentru ea, după trei ani de căsnicie, s-o cuceresc din nou, iar pe urmă, după război, după ce m-am întors din prizonierat am profitat de faptul că se, credea că sunt ucis şi, sub un nume străin, inventat, m-am aruncat în viitoarea revoluţiei ca să-i răzbun cu vârf şi îndesat toate suferinţele ei, ca să-i şterg cu desăvârşire toate amintirile triste, ca să nu maii existe cale de întoarcere către trecut, ca să nu mai existe fanţi din străzile Tver şi Iamskaia. Şi ele, ea şi fiica mea, erau aproape, erau aici! Ce eforturi mi-au trebuit ca să-mi reprim dorinţa de a da fuga la ele, de a le vedea! Dar am vrut să-mi isprăvesc mai întâi opera vieţii mele. Ah, ce n-aş da ca să le pot privi acum măcar o dată! Când ea intra în camera mea, părea că s-a dat fereastra în lături, odaia se umplea de lumină şi de aer proaspăt.

— Ştiu cât de mult aţi iubit-o. Dar iertaţi-mă, vă imaginaţi ce mult v-a iubit ea?

— Scuzaţi-mă, vă rog. Ce-aţi spus?

— Vă întreb dacă aveţi idee cât de drag i-aţi fost, mai drag decât oricine pe lumea asta?

— De unde aţi scos-o?

— Chiar ea mi-a spus.

— Ea? Dumneavoastră?

— Da.

— Vă rog să mă iertaţi. Înţeleg că rugămintea mea e aproape imposibil de îndeplinit, dar, dacă indiscreţia mea nu este total inacceptabilă, reconstituţi, vă rog, cu precizie, tot ce v-a spus.

— Cu mare plăcere. A spus că sunteţi un model pentru ceea ce ar trebui să fie omul, că sunteţi un om fără egal după ştiinţa ei, excepţional prin autenticitatea dumneavoastră neprefăcută, şi că, dacă, la capătul pământului, ar mai licări o dată imaginea casei pe care a împărţit-o cândva cu dumneavoastră, s-ar târî în genunchi până-n pragul acesteia, de oriunde s-ar afla, fie şi din celălalt capăt al lumii.

— Iertaţi-mă. Dacă nu atentez cumva la ceva intangibil pentru dumneavoastră, vă rog să vă amintiţi când, în ce împrejurări a rostit aceste cuvinte.

— Făcea ordine în această cameră. Apoi a ieşit afară ca să scuture covorul.

— Scuzaţi-mă, care covor? Aici sunt două.

— Cel care-i mai mare.

— N-ar fi putut să-l scuture singură. O ajutaţi?

— Da.

— Îl ţineaţi fiecare de câte un capăt şi ea îşi făcea vânt pe spate, ridicându-şi mâinile, ca şi cum s-ar fi dat în scrânciob, întorcându-şi capul ca să nu respire praful iscat, mijindu-şi ochii şi râzând. Nu-i aşa? Ce bine îi ştiu gesturile! Apoi v-aţi apropiat unul de celălalt, împăturind covorul mai întâi în două, apoi în patru, iar ea, în timpul acesta, glumea şi făcea felurite pozne. Nu-i aşa? Nu-i aşa?

Se ridicară de la locurile lor, se duseră fiecare la altă fereastră şi începură să, privească afară în direcţii diferite. După câteva momente de tăcere, Strelnikov se apropie de Iuri Andreevici. Apucându-i mâinile şi ducându-şi-le la piept, continuă să vorbească cu aceeaşi grabă de mai înainte.

— Iertaţi-mă, înţeleg că ating ceva drag, tainic. Dar, dacă-mi permiteţi, o să vă mai pun nişte întrebări. Numai vă rog să nu plecaţi. Nu mă lăsaţi singur. Curând plec. Gândiţi-vă şi dumneavoastră: şase ani de despărţire, şase ani de absurdă fermitate. Însă, mi se părea mie, libertatea încă nu fusese cucerită pe de-a-ntregul. îmi ziceam că mai întâi voi cuceri această libertate şi atunci voi fi numai al lor, voi avea mâinile dezlegate. Acum însă din toate planurile mele s-a ales praful şi pulberea. Mâine voi fi prins. Îi sunteţi un om apropiat, drag. Poate o veţi revedea cândva. Dar, Doamne, ce vă rog? E o nebunie. Mâine voi fi prins şi nu mă vor lăsa să mă dezvinovăţesc. Se vor năpusti imediat asupra mea, închizându-mi gura cu zbierete şi înjurături. Tocmai eu să nu ştiu cum se procedează? '

În sfârşit, se va sătura de somn. Pentru prima dată după atâtea zile, Iuri Andreevici adormi fară să bage de seamă, imediat ce puse capul pe pernă. Strelnikov rămăsese peste noapte la el. Iuri Andreevici îi făcuse patul în camera de alături. În scurtele clipe când Iuri Andreevici se trezea ca să se întoarcă pe partea cealaltă sau să-şi tragă pătura alunecată, simţea influenţa binefăcătoare a somnului sănătos, care-i dădea puteri, şi adormea cu desfătare la loc. În cea de-a doua jumătate a nopţii începu să viseze vise scurte, caleidoscopice, cu episoade din copilărie, atât de clare şi amănunţite, încât puteau fi luate foarte uşor drept realitate.

Astfel, de exemplu „acuarela desenată de mama lui, care reprezenta un peisaj'de pe litoralul italian şi care atârna înrămată pe perete, a (Blzut pe parchet şi zgomotul, sticlei sparte îl trezi pe Iuri Andreevici. Deschise ochii. Nu, e cu totul altceva. Probabil că e Antipov, soţul Larei, Pavel Pavlovici, cu numele de familie Strelnikov, care, vorba lui Vakh, iar „sparie” lupii în Sutma. Dar nu se poate, e absurd. Bineînţeles că e tabloul mamei care a căzut de pe perete. Iată-l pe parchet, printre cioburi, se convinse el, reîntors în visul ce continua.

Se trezi cu dureri de cap, fiindcă dormise prea mult. Nu-şi dădu seama imediat cine este, unde este, pe care lume.

Deodată îşi aminti. „Păi, Strelnikov a rămas la |nine peste noapte. E târziu. Trebuie să mă îmbrac. El s-o fi sculat probabil şi, dacă nu, îl trezesc, fac cafeaua, ca s-o bem împreună.”

— Pavel Pavlovici!

Nici un răspuns. „Deci încă doarme. Totuşi, doarme prea mult.” Fără să se grăbească, Iuri Andreevici se îmbrăcă şi intră în camera de alături. Pe masă era căciula militară a lui Strelnikov, dar istăpânul acesteia dispăruse. „S-o fi plimbând, se gândi doctorul. Şi fără căciulă. Se căleşte. Şi când te gândeşti că astăzi ar fi trebuit să-i pun cruce Varâkinului şi să mă întorc în oraş. Dar e târziu. Iar am dormit prea mult. Aşa se întâmplă în fiecare dimineaţă.”

Iuri Andreevici aprinse focul în sobă, luă găleata şi se duse la fântână. La câţiva paşi de treptele de la intrare, prăbuşit de-a curmezişul pârtiei, cu capul înfuiidat într-un troian, zăcea Strelnikov, care se împuşcase. Sub tâmpla lui stingă, zăpada se transformase îritr-un bulgăre roşu, în mijlocul unei băltoace de sânge. Stropii mărunţi de sânge, împroşcaţi în toate părţile, păreau nişte mici mărgele roşii, asemănătoare cu boabele îngheţate de scoruş.

Partea a XV-a.

SFÂRŞIT.

Mai rămâne să relatăm până la sfârşit povestea simplă a lui Iuri Andreevici, să rezumăm cei opt sau nouă ani pe care i-a mai trăit înainte de a muri, în decursul cărora doctorul a decăzut tot mai mult, pierzându-şi cunoştinţele şi deprinderile medicale şi risipindu-şi-le pe cele de scriitor, când. Uneori ieşea pentru scurt timp din starea sa de deprimare şi declin, se însufleţea, devenea iarăşi activ şi apoi, după o scurtă străfulgerare, iar recădea în prelunga indiferenţă faţă de sine însuşi şi faţă de tot ce se petrecea pe lume. În aceşti ani a evoluat foarte mult boala de inimă pe care şi-o diagnosticase singur mai devreme, dar nu-şi dăduse seama de adevărata ei gravitate.

Veni la Moscova la începutul NEP-ului1, cea mai ambiguă şi mai falsă dintre perioadele sovietice. Slăbise, se sălbăticise, îl năpădise barba şi mai mult decât în timpul întoarcerii sale la Iuriatin, după ce evadase de la partizani. Pe drum, iarăşi se dezbrăca de hainele care mai preţuiau câte ceva, schimbându-le pe pâine, la care cumpărătorii adăugau nişte zdrenţe, pentru ca cel ce le vindea să nu rămână gol. Astfel, şi-a mâncat pe drum cea de-a doua şubă şi costumul de haine, făcându-şi apariţia pe străzile Moscovei cu o cuşmă cenuşie, în moletiere şi într-o manta soldăţească ponosită, care, fără nasturii smulşi până la cel din urmă, semăna foarte bine cu hainele pe care deţinuţii le purtau încinse cu sfoară. În aceste straie, nu se deosebea cu nimic de numeroşii soldaţi demobilizaţi din Armata Roşie, care inundau pieţele, bulevardele şi gările capitalei.

Nu venise singur la Moscova. De el se ţinea scai un ţărănuş, îmbrăcat şi el în efecte militare, ca şi doctorul.

Cu această înfăţişare, amândoi îşi făcură apariţia în cele câteva saloane care mai rămăseseră în Moscova, în care Iuri Andreevici îşi petrecuse copilăria, unde stăpânii îşi mai aduceau aminte de Iuri Andreevici şi-l primeau împreună cu însoţitorul lui, interesându-se, în prealabil, cu delicateţe, dacă musafirii fuseseră la baie după călătorie (tifosul exantematic continua să facă ravagii), şi de unde, în primele zile ale şederii sale la Moscova, Iuri Andreevici aflase circumstanţele plecării familiei sale în străinătate.

Amândoi se fereau de oameni, dar, datorită timidităţii lor acutizate, evitau să meargă în vizite separat, întrucât în asemenea cazuri musafirul nu poate tăcea şi trebuie să întreţină discuţia. De obicei siluetele lor slăbănoage îşi făceau apariţia la cunoştinţe atunci când aceştia erau invitaţi, se înfundau în câte un ungher cât mai îndepărtat şi îşi petreceau seara în tăcere, fără să ia parte la conversaţia generalău însoţit de tânărul său tovarăş, slab şi înalt, în hainele lui zdrenţuite, doctorul semăna cu un căutător al adevărului, plecat din sânul poporului, iar tânărul său însoţitor părea un adept ascultător, un ucenic care îl urma orbeşte. Dar cine era acest tânăr discipol?

În preajma Moscovei, ultima etapă a călătoriei sale Iuri Andreevici o făcuse cu trenul. Însă prima parte a drumului, cea mai mare, o străbătuse pe jos.

Priveliştea satelor prin care trecea nu era cu nimic mai frumoasă decât ceea ce văzuse în Siberia şi în Urali, în timpul evadării din prizonieratul din pădure. Numai că atunci străbătuse acel ţinut pe timp de iarnă, iar acum era sfârşitul verii, când începea toamna caldă, uscată şi era mai uşor de mers.

Jumătate din localităţile prin care trecuse erau pustii, ca după invazia unui duşman, ogoarele erau părăsite, cu grânele nesecerate. Într-adevăr, acestea erau urmările unui război, ale războiului civil.

Timp de două sau trei zile de la sfârşitul lui septembrie, drumul lui urmase malul înalt şi plin de râpe al unui râu. Firul apei, care curgea în direcţia ppusă celei în care înainta Iuri Andreevici, îl însoţea mereu pe partea dreaptă. În stânga, începând de la marginea drumului şi întinzându-se hăt departe, până la linia orizontului ce se profila printre nori, se vedeau lanuri nesecerate. Din loc în loc, întinderea lor era întreruptă de pădurile de foioase, în care predominau stejarii, ulmii şi arţarii. Prin vâlcelele adânci, pădurea alerga spre râu şi traversa drumul, căţărându-se pe dealuri şi coborând pe povârnişuri.

În lanurile necosite secara nu se mai ţinea în spicele răscoapte, boabele ei se scuturat! în ţărână. Iuri Andreevici îşi băga câte un pumn de boabe în gură, le mestecă cu greu, ele fâindu-i singura hrană în cazurile Cele mai dificile, când nu avea posibilitatea să-şi fiarbă un terci din ele. Stomacul lui mistuia anevoie furajul acesta crud, pe jumătate mestecat.

Niciodată în viaţă Iuri Andreevici nu mai văzuse o secară atât de rău prevestitoare, roşcată, cafenie, de culoarea aurului vechi; De obicei, treierată la timp, secara era mult mai deschisă la culoare.

Aceste lanuri, ca nişte flăcări ce ardeau fără foc, că nişte mute strigăte de ajutor, erau mărginite de calmul rece al cerului imens, care se întorsese deja cu faţa către iarnă, pe oglinda căruia, aidoma unor umbre pe chipurile oamenilor, pluteau fără oprire nori lungi, stratificaţi, cu mijlocul negru şi cu marginile albe, care păreau că poartă de-acum ninsorile în ei.

Şi totul era în mişcare, într-o mişcare lentă, uniformă. Curgea râul. Drumul se aşternea în întâmpinarealui. Pe drum păşea doctorul. În aceeaşi direcţie cu el se târau norii. Dar nici lanurile nu rămâneau în nemişcare. Ceva se mişca prin ele, erau cuprinse de o furnicare măruntă, neastâmpărată, care îţi făcea greaţă.

Niciodată nu mai existase până atunci o asemenea invazie de şoareci prin lanuri. Când noaptea îl prindea pe doctor în mijlocul câmpului, şilindu-se să se culce la vreo margine de lan, şoarecii ţopăiau pe faţa şi pe mâinile lui, zburdând prin pantaloni şi prin mânecile cămăşii. Turmele lor câtă frunză şi iarbă, sătule, îţi foiau ziua sub tălpi în mijlocul drumului şi se transformau într-o mâzgă chiţcăitoare şi mişcătoare atunci când îi striveai.

Dulăii înspăimântători, sălbăticiţi, flocoşi, din satele pustii, se uitau cu subînţeles unul la altul, parcă sfătuindu-se când să se arunce'toţi deodată asupra doctorului şi să-l sfâşie. Totuşi, haitele lor se ţineau la o oarecare distanţă în urma drumeţului. Se hrăneau cu mortăciuni, dar nu-şi refuzau nici carnea şoarecilor de care foiau lanurile, urmărindu-l de departe pe doctor şi ţinându-se scai de el, ca şi cum ar fi aşteptat tot timpul ceva. Ciudat era că dulăii nu intrau în pădure, pe măsură ce aceasta era tot mai aproape, şi rămâneau treptat în urmă, făceau cale întoarsă şi dispăreau.

Câmpul şi pădurea ofereau pe atunci un contrast total. Fără mâna omului, câmpurile rămăseseră în paragină, de parcă în lipsa lui le-ar fi blestemat cineva. Pădurile, descotorosite de el, îşi etalau frumuseţea, aidoma unor puşcăriaşi eliberaţi din captivitate.

De regulă, oamenii, mai ales copiii de prin sate, rup nucile de crude, nelăsându-le să se coacă. Acum suişurile împădurite ale dealurilor şi coborâşurile râpelor erau acoperite cu frunzişul neatins şi foşnitor, care parcă se aprinse de căldurile toamnei. Din covorul de frunze seiţeau, ţuguiate, parcă legate la un loc în mănunchiuri, nuci crescute câte trei-patru una dintr-altă, gata să iasă din coji, dar ţinându-se încă în ele. Iuri Andreevici, la nesfârşit, le spărgea şi le ronţăia din mers. Avea buzunarele pline de nuci, la fel şi desaga. Timp de o săptămână nucilş i-au fost principala hrană.

Doctorului i se părea că vede aceste câmpuri cuprinse de delirul unei boli grave, iar pădurile în starea limpede de convalescenţă. I se părea că Dumnezeu sălăşluieşte în pădure, iar pe câmpuri şerpuieşte surâsul batjocoritor al Diavolului.