Buletin Informativ Realizat de elevii Şcolii „ Mihai Eminescu”

REALITĂŢI

BUHUŞENE

Buletin Informativ

Realizat de elevii

Şcolii „ Mihai Eminescu”

- în cadrul proiectului E- Vacanţa - 2009




În lumea cuvintelor
- interviu realizat de elevii:

Mardar laura şi Vlad Creţu

Grea misiune pentru un viitor elev al Colegiului Tehnic „Ion Borcea” din Buhuşi. Să se întâlnescă şi să ia un interviu unor oameni obişnuiţi şi totuşi atât de deosebiţi prin ceea ce au de transmis celorlalţi. Trebuie să-l „descos” pe domnul Ioan Ivan, profesor la Colegiul Tehnic „Ion Borcea”, cunoscut în lumea literară sub pseudonimul Ion Tudor Iovian, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Însoţită de colegul meu Vlad Creţu, înarmaţi cu foi albe, instrumente de scris şi multe emoţii am încercat să fim reporteri. Amândoi aveam un nod în găt, cuvintele păreau să se lege mai greu, dar în scurtă vreme dialogul a devenit firesc, ca şi cum am fi fost obişnuiţi cu rolul de oameni care pun întrebări.
Mardar Laura: - Domnule profesor, ne puteţi povesti unde şi când aţi vazut lumina zilei?

Ion Tudor Iovian: M-am născut în Valea lui Ion (Valea lui Tiutiun- îi ziceau unii, nu se ştie de ce), un loc însemnat, cu fabuloase zăcăminte de vise. Oamenii de prin părţile astea de lume nu-s cunoscuţi după numele din acte. Toţi au porecle, un fel de pseudonime care le exprimă mai bine fiinţa sucită: Dodoi, Purdilă, Chifilistru, Sfârlea, Puiu, Panţiru, Magadele, Dangănă, Urgea, Chitic, Mutu, Priceputu…În fine, m-am născut într-o iarnă cu nenumărate miracole, spre bucuria părinţilor, mai ales a tatălui meu, care a ţinut să petreacă cu tot satul. În anii aceia, alte prilejuri de bucurie nu erau… Prilejuri de suferinţă, de scârbă şi de mânie- cu nemiluita.

Am văzut lumina zilei a treia zi după Crăciun, când se prăznuieşte Sfântul Ştefan, la 27 decembrie 1951. Dar pentru că tata ştia ce însemnătate are data naşterii unui băiat pentru armata pe care urmează să o facă, m-a înregistrat la primărie pe 1 ianuarie 1952.

Mulţi s-au întrebat de ce n-am primit numele Ştefan, ziua Sfântului sau Gheorghe, cum îl chema pe tata. Nu am nici prenumele bunicilor. Am fost botezat Ioan în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul. Poate că tata voia să afle, printr-un astfel de act magic- religios, ce se va întâmpla cu noi într-o lume de tot nesigură, sălbăticită, rea. Eu aş fi fost un fel de mesager, de explorator. Tata ştia ceva carte, fusese şi învăţător o vreme, după război (şcoala

era chiar în casa noastră!) şi e posibil să se fi gândit la astfel de lucruri.

M.L.: Aţi înţeles devreme că trebuie să scrieţi?

I.T.I.: În 1959 ne-am mutat în Buhuşi. Oraşul e despărţit de satul natal de Valea Bistriţei. În copilărie, oraşul cu luminile lui, privit noaptea de la depărtare, părea un transatlantic rătăcit care, dimineaţa, dispărea inexplicabil, lăsând în sufletul copilului o dorinţă vie de a-l explora. Eram în clasa I, făcusem primul trimestru în Valea lui Tiutiun- Păscăreni. Ştiam deja să citesc şi să scriu înainte de a ajunge la şcoală. Mă iniţiaseră părinţii şi mă aveau în grijă surorile mai mari. Mă fascinaseră nişte cărţi cu întâmplări miraculoase, cu imagini colorate şi cuvinte vii care se agitau ca albinele pe foaia de hârtie, aducând cu ele în mintea mea lumi ciudate, lumini incredibile care înlocuiau pur şi simplu lumea aspră, tulbure, deseori urâtă a satului. Credeam că sunt aievea; cu cât erau mai de necrezut, cu atât mai mult credeam în realitatea lor. Dar cel mai mult m-au fascinat micile gângănii de pe pagina de carte, care îmi ofereau asemenea daruri imateriale- cuvintele. Şi azi mă fascinează vietăţile astea cu care mă lupt de-o viaţă… Poate că în acei ani s-a înfiripat ori s-a trezit dorinţa de a scrie. Scrisul e, într-un anume fel, un act magic religios fundamental. Mai târziu am înţeles că etimonul fiinţei noastre e Cuvântul, adică Dumnezeu însuşi şi că nu-i de joacă dacă scrii. În Buhuşi, cred, a continuat procesul de cristalizare în fiinţa mea a ceva ciudat, parcă fără legătură cu viaţa. Era ceva ciudat, o fiinţă clandestină care înghiţea viaţa transformând-o în altceva, mai preţios, mai pur; ceva care mai târziu am ştiut că se numeşte scriitor.

Dragostea de carte- ţin să spun că toţi fraţii şi surorile au iubit cărţile, toţi au făcut studii superioare, cu enorme sacrificii, evident, şi în ciuda vremurilor neprielnice, -ne-a fost insuflată de părinţii noştri, Gheorghe şi Ruxanda, Dumnezeu să-i ierte! Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să ne smulgă din noroiul şi nenorocul vieţii de ţară; au făcut tot ce a fost omeneşte posibil să ne arate alte orizonturi, alte feluri, mai curate, spirituale, de a vieţui. Au abandonat lumea satului, nenorocita „Vale a lui Tiutiun” răscolită atunci de drame cumplite. Noi, copiii, ne refugiam, atât cât se putea, în lumea cărţilor, în studiu şi ne prefăceam că nu auzim că mama plânge, că tata blestemă vremurile, ne prefăceam că nu ne e foame, nici sete, că toate se vor rezolva odată, că va fi soare şi pe strada noastră, că Dumnezeu e mare şi ştie El ce face.

Cred că eram elev în clasa a IV-a. Adânc marcat de nenorocirea din familie- moartea tatei, am simţit nevoia de a scrie, altfel decât un şcolar. Atunci s-au înfiripat primele mele poezioare. Nu ştiu cum s-a întâmplat şi nici nu vreau să ştiu. E minunat şi chinuitor în acelaşi timp. Scrii şi parcă eşti scris. Nu mi-a spus nimeni să scriu. M-am pomenit aşa, dintr-o dată scriind altceva decât teme. Era ca şi cum o altă fiinţă, ţinută până atunci ascunsă undeva prin mine, mă lua în stăpânire pentru câteva minute sau ore şi mă transforma într-o fiinţă care scrie altceva şi acel altceva devine realitate vie, de alt ordin, mai subtil. Era ca şi cum cineva scria cu mine, viaţa mea era ca un fel de cerneală care se aşeza pe hârtie în cuvinte şi propoziţii care, de fapt, erau altceva decât simple cuvinte şi propoziţii: erau imagini, linii melodice, zboruri, strigăte, lumi. Multă vreme n-am dorit să ştie cineva ceva despre ipostaza mea de scriitor…Şi acum am o anume sfială în faţa foii de scris. Şi spaimă. Sfiala, neliniştea, spaima le trăiesc şi în faţa cititorilor, a judecătorilor mei vremelnici…

În gimnaziu şi liceu plăcerea de a citi şi nevoia de a scrie poezie au devenit patimă. Micile economii se duceau pe cărţi. Petreceam ore întregi răscolind bibliotecile. Apoi anticariatele. Un rol important în orientarea mea printre cărţi l-au avut Gheorghe Neagu, Ilie Negură, Stela Dumitroaia, Vasile Ciubotaru, profesorii din liceu; erau tineri, aveau lecturi, erau un pic excesivi în manifestări (şi asta plăcea), un pic nebuni, mai ales Gheorghe Neagu, un boem, un poet rămas, ca manifestare, la faza orală; îşi zicea „Prinţul”… Entuziasmele lui contaminau…

Vlad Creţu: Exista o revistă în liceu?

I.T.I.: „Prinţul” Neagu a aflat că scriu şi mi-a cerut texte. Un poem l-a entuziasmat în chip deosebit, era „am cincisprezece toamne, iubito”. Cred că atunci s-a născut ideea revistei şcolare, Floare albastră, ale cărei prime numere au fost trase la şapirograf la Bacău. Eram redactor, publicam poezie, proză, cronică literară, grafică. Îmi amintesc de „Cronica unui posibil roman”, de „Scrisorile lui Inocenţiu către calul său”… ca de nişte prime dovezi a ceea ce urma să fiu. Patima pentru literatură m-a propulsat între câştigătorii fazei finale a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română. Patru ani la rând am luat premiul întâi. În tabăra pentru olimpici de la Sinaia am publicat într-o revistă de tip planşă, câteva poeme. Un poem se numea „Diavolul şchiop”. Erau semne tot mai evidente de nesupunere la un anume tip de discurs, de societate, etc. Constanţa Bărboi, director în Ministerul Educaţiei, a mizat pe mine şi pe Ioan Pânzaru (devenit naratolog) şi ne-a urmărit evoluţia. Odată mi-a trimis o scrisoare şi nişte manuale pe care le realizase. I-am răspuns. Spre marea mea surprindere şi neplăcere, am aflat că scrisoarea a fost interceptată. Consecinţa: am fost chemat la Bacău, la Comitetul Judeţean de Partid şi un nu- ştiu-cine mi-a tras un perdaf straşnic, deşi eram doar elev în clasa a zecea. Pusesem nişte accente de tot pesimiste despre literatură, despre viaţa fără orizont din nenorocitul târg Bucureştii Mici (aşa se numea cândva Buhuşiul), în scrisoare.

M.L.: Când aţi debutat oficial?

I.T.I.: În anul 1968 în revista „Ateneu”. Dar înainte de revista „Ateneu”, am fost publicat într-o revistă a lui Michel Steriadi din Belgia „Le journal des poètes roumains”. Bănuiesc că poeziile au ajuns la el prin doamna Constanţa Bărboi. Textele au fost tipărite în ediţie bilingvă. Dar consider că debutul meu revuistic e cel din revista „Ateneu”.

M.L : Cum ati ajuns la primul volum?

I.T.I.: Aveam convingerea că „e ceva de capul meu” şi voiam să scot o carte. La un moment dat, am încercat marea cu degetul. M-am dus, student fiind, la „România literară”, aflată pe Bulevardul Ana Ipătescu, unde l-am găsit pe Nicolae Manolescu. N-a stat mult la discuţii cu mine. Mi-a luat textele şi am plecat. Peste câtva timp mi-a publicat poeziile pe jumătate de pagină. Era, la vremea aceea, un lucru foarte important, un fel de certificat că, într-adevăr, exist ca poet. S-a fortificat încrederea în mine, în ceea ce scriu. Cu toate acestea, am avut foarte multe dificultăţi până când am publicat prima carte. Am încercat întâi la Iaşi, la „Junimea”. Am trimis, prin 1974, un manuscris la un concurs de debut, la care îşi dădeau cu părerea şi criticul X, şi istoricul Y, şi şeful sindicatului, şi şeful de scară şi C.O.M.-ul, şi…şi… ca să afli dacă eşti scriitor. Rezultatul concursului, publicat în România Literară, a fost că mă număram printre câştigătorii dreptului de a scoate o carte. M-am bucurat mult, însă degeaba. Când s-au tipărit debuturile, nu mi-a apărut cartea, ci o plachetă într-o casetă colectivă. Să aruncăm în aer tristeţea se chema. A fost una dintre cele mai neplăcute experienţe pe care le-am avut în legătură cu apariţia unei cărţi. Atunci m-am lovit de rinocerii noii culturi, de bunul plac devenit lege, de insolenţă, de grobianism şi imbecilitate. Placheta, care a apărut în 1982, reprezintă o câtime din cartea mea. Al doilea debut al meu, cel real, a avut loc la Cartea Românească, în 1983. După o audienţă la Marin Preda, manuscrisul meu a ajuns la Mircea Ciobanu. Însă moartea lui Marin Preda a tulburat treburile în editură. Iar întârzieri, iar nopţi agitate, iar drumuri, iar încrâncenare…A venit director George Bălăiţă. Citită de Mircea Ciobanu, cartea a intrat înntr-un nou concurs de debut. Zeii au vrut să câştig. Aşa a avut loc al doilea debut al meu cu Pădurea de pini, îngrijit de Mircea Ciobanu. Cartea a fost bine primită de critica literară. Au urmat apoi Presiunea luminii, După-amiază cu scaun gol, Gherla imaginarului arghezian, Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez, Pagini alese, articole în presă, poeme publicate în revistele literare Ateneu, România literară, Luceafărul, Convorbiri Literare. Cronica, Poezia, Bucovina Literară, Hyperion, Contrapunct, Poesis, Litere, Arte& Idei, Vatra, Zburătorul, 13 Plus, Meridian 27, Tribuna, Saeculum, Insemnări ieşene, Argeş, Plumb,etc.

Se pare că nu numai eu aveam convingerea că am ceva de spus, că e ceva de capul meu. Articolele favorabile scrierilor mele semnate de nume cunoscute în critica literară din România (Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Constantin Călin, Cristian Livescu, Alexandru Condeescu, Constantin Sorescu, Gheorghe Iorga, Ion Holban, Mihai Coman, Al. Călinescu, Gabriel Rusu, Vasile Spiridon, Vlad Sorianu, Nicolae Prelipceanu, Mircea Diaconu, Ion Rotaru, Mircea Dinutz, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Petre Isachi ), premiul pentru dwbut al Editurii Cartea Românească şi premiul S.L.A.S.T. pentru debut(!983) premiul Vasile Alecsandri al revistei Ateneu (1987), premiul Uniunii Scriitorilor din Români(2004) mi-au confirmat că nu mi-am irosit cuvintele.

M.L.: Ce credeţi că poate oferi poezia?

I.T.I.: Poezia e pentru mine un modus vivendi. Scriind, îmi generez propria existenţă. Cât, cum reuşesc să scriu, atâta exist. „ eu scriu ca să generez existenţă” e titlul unui poem în care e pomenită apocalipsa textului, adică a lumii ca text, din care divinitatea pare să se retragă negându-şi paternitatea, refuzându-şi participarea la vieţuirea ei. Sigur, se poate trăi şi fără poezie ori în afara ei, dar nu merită. E ca şi cum ai fi condamnat să nu poţi privi niciodată spre stele. Aşadar: „Dacă ai imaginat o frunză/ ea deja a-nceput să tremure/ în lumina foarte rece a minţii” (lumea de la capătul strigătului).

M.L.: Şi nouă ce sfat ne puteţi da?

I.T.I. : Să citiţi, să citiţi cât mai mult. Doar lectura cărţilur de căpătâi vă poate imbogăţi spiritul. Se învaţa multe şi pe stradă, în cluburi, la discoteci, la sălile de jocuri mecanice sau în multe alte locuri încărcate de fum de ţigară şi aburi de alcool, din telenovele. Dar adevărata învăţătură, care îmbogăţeşte spiritul, pe care nu ţi-o poate contesta nimeni, este aceea dobândidă din cărţi. Nu fugiţi de biblioteci, de rafturile cu cărţi, nu pierdeţi timpul atât de preţios cu lucruri fără valoare.

AUTOR : Murariu Madalina

Civilizaţie ? Românii cam duc lipsă de aşa ceva.Însă de data aceasta mă refer strict la buhuşeni.Deşi primăria oraşului a făcut un efort pentru a amplasa cât mai multe coşuri de gunoi prin tot oraşul,buhuşenii par să fie din ce in ce mai needucati.Ar fi oare atât de greu să te deplasezi maxim 2 metri pentru a arunca ambalajul de chipsuri la gunoi ?Ar fi oare atât de greu să pui cojile de seminte într-o punguţă,pe care desigur..să o duci la gunoi ?Se pare că pentru unii este un efort supraomenesc.

Deşi elevii din diferite şcoli,printe care şi şcoala noastră au facut eforturi pentru a încerca o reeducare a buhuşenilor,efortul depus a fost in zadar.De fapt nu,pentru că măcar noi ştim că tot ce am facut a ramas intipărit in mintea cuiva :in mintea noastră.Elevii de azi,sunt viitorii cetăţeni de mâine.Vrem o lume mai bună ?Vrem.Putem să fim cu toţii educaţi ?Nu putem.De ce ?Pentru că oamenilor pur şi simplu nu le pasă ca mediul incorjurator suferă la fiecare hârtiuţă şi fiecare pet aruncat unde nu îi este locul şi se aud strigăte de ajutor la tot pasul : spaţii verzi devenite locuri de plimbare pentru câini,alei care par să fie mai degrabă gropi de gunoi,parcuri distruse din cauza neglijenţei.Şi totuşi..a mai ramas o parte din cetăţeni..care deşi abia pot merge,se pot deplasa caţiva metri de la banca unde stau la aer şi merg la coşul de gunoi pentru a arunca chiar şi cea mai mică hârtiuţă.Poate că totuşi se gândesc că ar trebui să preţuim ceea ce avem dat de la Dumnezeu si nu ar trebui să ne batem joc in halul acesta.

Dar cum rămâne cu tinerii care stau la bârfă zi de zi şi mănancă seminţe ? Cum să îi facem să le pese ? Asta pur şi simplu tine de fiecare...



Familie unita...dar destramată
Autor Lidia Pascaru
Fiecare dintre noi avem momete speciale in viata. Primul si cel mai frumos, mai unic, este acela cand... venim pe lume.

Printr-un scurt schimb de idei cu unii adolescenti, va vom prezenta un caz care se agraveaza pe zi ce trece, si acela, plecarea parintilor in strainatate.

Am luat in vedere si cazurile facute publice, majoritatea avand ca titlu : "COPIII AI CAROR PARINTI SUNT PLECATI PESTE HOTARE, SE GANDESC FRECVENT LA SINUCIDERE."

Grija zilei de maine,imposibilitatea de a duce o viata decenta si de a le oferi copiilor un viitor asigurat, au determinat un numar mare de romani sa aleaga drumul pribegiei si sa plece sa munceasca in strainatate. Spania, Italia, Grecia, Franta sau Germania sunt doar cateva dintre tarile pe care romanii le-ai ales ca destinatie. Unii dinter ei pleaca legal, avand contracte de munca, altii aleg metode mai putin conforme cu legea si trec granita ilegal sau pretind ca pleaca in excursie si isi pierd urma in tara in care cred ca vor putea castiga indeajuns pentru a asigura familiei o viata decenta. Despartirea de tara natala este grea, mai ales ca plecarea unui parinte sau chiar a amandurora, inseamna destramarea familiei. Cei care au cel mai mult de suferit sunt insa cei mici, care raman fie in grija bunicilor, fie a unor rude care nu vor putea suplini, NICIODATA, rolul mamei si al tatalui.

Copiii sunt cei mai afectati de plecarea ambilor parinti, dupa care sufera foarte tare. Ei sufera mult si cand pleaca doar mama, iar pe ultimul loc se situeaza suferinta pe care o au dupa ce pleaca tatal. Este foarte important ca cel cu care ramane copilul, ai aiba grija de el. Daca micutul ramane cu tatal, de cele mai mutle ori, acesta nu se ocupa de el cum ar trebui, nu il duce la medic daca este nevoie. In cazul in care ramane cu bunicii, acestia trebuie sa se implice in ingrijirea copilului, sa nu se schimbe prea des, deoarece acesta va fi derutat.

Lipsa parintilor ii afecteaza pe copii pentru tot restul vietii.

Copilul care are un parinte sau chiar ambii plecati peste hotare, se simte parasit si, chiar daca i-a fost explicat ca la intoarcerea lor va primi numeroase cadouri, crede ca parintii nu il mai iubesc.

Copiii se izoleaza,se retrag intr-o lume a lor, sunt din ce in ce mai tristi. Acestia petrec tot mai mult timp in fata calculatorului, se instrainneaza de ceilalti. Prefera sa stea singuri, nu mai ies afara, nu se mai joaca cu cei de varsta lor. De asemenea, copiii lipsiti de afectivitatea parintilor plecati peste hotare incep sa aibe tulburari de comportament, le scad performantele scolare, iar in cazul in care ambii parinti sunt plecati, apar tentativele de suicid, tulburari psihice si schizofrenia.

Suferinta copiilor poate fi alinata daca parintii plecati peste hotare se intorc acasa in momentul in care afla ca fiul sau fiica sufera din cauza lipsei lor, deoarece acest gest este considerat de maxima afectiune de catre copil. astfel, copilul intelege ca parintii il iubesc si il apreciaza.

Este foarte important sa inteelaga ca boala de care sufera un copil lasat in grija bunicilor sau a altcuiva este una serioasa. Mama sau tatal ar trebui sa tine legatura cu copilul lasat in tara cel putin odata pe saptamana. De asemenea ar trebui sa ii scie sau sa ii trimita mesaje prin intermediul e-mail-lui, deoarece copilul ar putea sa le reciteasca atunci cand ii este dor de parinti.

Daca unul din parinti este plecat mai mult de sase luni, acest lucru afecteaza pe termen lung copilul. Din pacate, parintii nu prea se intorc atucni cand afla ca au copilul bolnav, deoarece pun mai presus prioritatile materiale. De asemenea, un copil care sufera din cauza parintilor, ar putea sa sufere devieri comportamentale si in viitor, terminandu-se sa piarda afectiunea persoanelor pe care le iubeste. Mai mult decat atat, daca nu se intorc la timp, parintii ar putea sa aiba de suferit de pe urma copiilor, care nu vor mai avea incredere in ei si care se vor teme intotdeauna ca unul dintre parinti va pleca iar.

Sa incheiem aceasta "drama", pentru ca ea chiar poate fi numita drama, dorim sa va facem cunoscuta o strofa a unei melodii, prin care vom incheia acest subiect...:

"Fiecare alearga-n felul lui, mereu dupa ceva

Nu conteaza cate ai in viata, mereu vrei altceva.

Parintii pleaca peste mari si tari, sa faca bani

Degeaba se intorc bogati, copii sunt prea mari."

Conflictul dintre generaţii

Autor : Blagocin Alice

Din toate timpurile au existat conflicte între generaţii.Cu siguranţa că titlul acestui editorial nu va spune nimic nou sub soare.Doar conţinutul acestuia va face,poate,diferenţa.Îmi voi expune şi susţine propria-mi părere despre conflictul dintre generaţii.

Fiecare dintre noi,fie că a fost,va fi sau este adolescent,trece prin acest inevitabil "Conflict dintre generaţii".Fie că e fata,si că vrea să se îmbrace altfel decat mama,cu stilul ei "învechit şi depăşit" îi permite,fie că e baiat şi vrea să stea până târziu afara,ca "baietii",dar tatăl nu îi permite,orice adolescent are această confruntare frecventă cu părinţii.Cu toţii ştim prea bine cunoscuta replică a parinţilor.."Pe vremea mea.."..Şi aşa incep poveştile,cu morala şi sfaturile date din tot sufletul de parinţii care fac asta din dragoste pentru copiii lor.

Şi eu,ca orice adolescent consideram aceste sfaturi si moralele lungi şi care păreau să nu se termine prea curand,pe care fie parinţii,fie bunicii mi le ţineau atunci când mă abăteam de la reguli.Nu pot spune că acum nu o mai fac,dar parcă privesc cu alţi ochi sfaturile părinteşti pe care le primesc.Fie că plecam in camera mea,suparată si bosumflată că nu pot face ceea ce imi doresc,crezând că nimeni nu mă înţelege,că trec prin momente inimaginabil de dificile,nu realizam că prin asta trece orice adolescent căruia i se interzice un lucru.Deşi sunt abia in..floarea adolescenţei,pot spune că înţeleg grijile pe care părinţii şi bunicii şi le fac pentru mine.Este perioada cea mai periculoasă a vieţii unui om.Acum se conturează,în mare parte,personalitatea noastră,a oamenilor.Acum avem nevoie de aceste exemple "depăsite",constituite din părinţi,bunici,fraţi sau surori mai mari,sau orice alţi oameni mai mari decât noi,care ne vor binele şi care ne par foarte severi,prin simplul fapt că nu ne lasă să facem ceea ce ne dorim.

Trebuie să recunosc că şi eu am fost destul de revoltată pentru că mama nu mă lăsa să mă machiez,de exemplu.Am fost destul de dezamăgită când m-am dus la ea,sperând că voi obţine un răspuns de genul "Da,mami!Poţi să te machiezi de acum,de câte ori vrei!",dar am primit doar un răspuns sec"Pentru vârsta pe care o ai,e de ajuns puţin gloss pe buze".Ce să mai zic de momentele în care m-am închis în baie şi am început să plâng pentru că nu am avut voie să port pantofi cu toc,şi când mă gândesc că aveam doar 9 ani…mă apucă râsul.

Cu toţii ne-am simţit odata neînţeleşi..dar aşa este adolescenţa.Perioada primei mari iubiri,dar şi a primei dezamăgiri în dragoste.Dar,fie că vrem sau nu,acest conflict al generaţiilor va exista tot timpul,atât timp cât vor exista părinţi si copiii.

Cred totuşi că noi,copiii suntem puţin răutacioşi.Adulţii muncesc pentru noi,vin obosiţi acasă,gata să ne facă mâncare,să ne asculte la lecţii,să ne controleze temele,să facă şi curăţenie,să fie,mai pe scurt,de toate.Însă,după părerea mea,adulţii ar trebui să îşi facă puţin timp în plus,pentru a discuta cu copiii.

Astfel,vor ajunge să le ştie problemele şi of-urile şi,poate,încercând să ajungă împreuna la o soluţie,vor reuşi să se apropie mai mult de copiii şi să cadă mai uşor la o înţelegere,decât să apară clasicul conflict zilnic.

Dacă adulţii se vor concentra mai mult pe munca pe care o fac,pe probleme,pe plăţile facturilor şi pe curăţenie,vor ajunge să nu ştie nici măcar ce îşi doresc proprii lor copii.Ce visează să devină,care este filmul lor preferat..ce jocuri le plac..sau chiar lucruri importante,pe care le ratează,concentrându-se din ce în ce mai mult pe munca,munca si iar munca!

Însă şi adolescenţii trebuie să fie sinceri,să respecte orele de venire acasă,să îşi facă şi curat în cameră,să dea o mână de ajutor părinţilor,chiar dacă aceştia nu au solicitat-o.Câte un mic efort din partea fiecăruia şi..poate că nu vor elimina conflictul dintre generaţii,dar cu siguranţă il vor atenua puţin!Noi,adolescenţii,ar trebui sa fim,in primul rând,sinceri cu noi înşine.Ce ziceţi,dacă am pleca de la premiza că părinţii ne vor binele..nu credeţi că nu ne-ar mai trece prin cap idei stupide precum "Mama e învechită şi vrea ca eu să îi semăn de-a binelea",sau alte prostioare care ne străbat mintea,numai să cedăm noi în faăa părinţilor nu.

Haideţi să încercăm,chiar începând de astazi,să facem un mic efort!Să lasăm de la noi,fie că suntem copii,fie părinţi!Poate aşa,conflictul dintre generaţii nu va mai exista.

Gânduri despre sănătate

Autor: Duduman Mădălina

Pornesc de la ideea că :spitalul este o instituţie dedicată menţinerii sănătaţii care oferă îngrijire pe o perioadă scurtă de timp şi pe una mai îndelungată.

În antichitate,sănătatea şi religia erau stâns legate.Spre exemplu, în Egipt îngrijirea bolnavilor se facea în temple.

Întroducerea termenului “spital” ăn vocabularul oamenilor a fost plăcută la început ; dar odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au schimbat.

Dar oare toţi oamenii văd ceva bun în spital?

Spre exemplu ştim cu toţii că cei mici se tem de doctori; la tară aşa de multă importanţă sănătaţii şi îngrijirii acesteia nu prea se observă; sunt din păcate şi oameni care pur şi simplu nu îi interesează sănătatea lor…(probabil au altceva de făcut).Cealaltă categorie de oameni ,care se respectă sunt cei care îşi fac controale în aceste instituţii,sunt cei cărora le pasă.

Ne mai întrebăm de ce apare atâtea tipuri de gripă (cea porcină) virusuri,cancerul care se răspândeşte,HIV,TBC şi multe alte?

Totul este din vina noastră.

Omului îi place să-şi trăiască viaţa, nemaipunând pericolele în faţă.Puţină neglijenţă, ne poate ruina întreaga viaţa.

De ce s-au mai creat aceste instituţii ?

Acum, că tot vorbesc de sănătate,trebuie să mă gândesc şi la cei care îi tratează pe oameni :medicii.

România stă cam prost la aceast capitol.

Dacă ar fi să-i caracterizăm,totul ar fi o pierdere de timp.De ce?

Doctorii sunt nişte persoane, care îşi fac datoria prin plata obligatorie către pacienţi.Adică : “NU DAI BANI, NU TE TRATEZI ! (Nu toţi)

Aceştia ar trebui să sară în ajutor oricărui pacient, indifferent de ce suferă, de situaţia materială şi multe alte.

Primul ajutor oferit de cei din spital este un lucru care mai degrabă lasă de dorit.

Se mai întâmplă ca atunci când e o urgentă de exemplu, esti internat şi ţi se face rău, nu dai de doctor (ia masa, îşi bea cafeaua…)

Nu mai vorbesc de cei care în timpul operaţiei au de făcut altceva,taie unde şi cum nu trebuie.

Noroc de unele asistente care îşi mai dau silinţa, dar şi ele sunt uneori foarte pretenţioase.

Ce să mai spun ?!

Raportându-mă la spitalul din oraşul în care locuiesc,situaţia nu este una prea diferită de cele spuse mai devreme.

Dar din fericire pentru oraşul nostru avem şi doctori, puţini ce-i drept, cu bun simţ, care vor cu adevărat să sară în ajutor bolnavilor.

După părerea mea, doctorul este un ticălos atunci când întoarce spatele bolnavului.

Sunt eu prea pretenţioasă şi-i acuz pe medici de ceva neadevărat ?

Se prea poate, dar sunt sigură pe faptul că oricine, indifferent de profesie , trebuie să se comporte corespunzător oricărui situaţii ivite.

Cu toate acestea respect spitalul cu tot ce conţine el deoarece,cred că respectând pe cineva sau ceva mă respect pe mine însămi !