Buletinul clubului Român din Chattanooga Numărul 20 (douăzeci) Iunie 2013 romclub wordpress com

ROMÂNII

Cum sunt românii altfel ? Vlahii

16/12/2012

Autor Theophyle  articol publicat în Politeia World (politeia.org.ro)

Vlah sau cate odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizata in nordul si sudul Dunarii pana la linia Jireček  (Jireček Line). Linia Jireček este o linie imaginară din Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud). Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă. Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice. De asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea. A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

Cuvântul Vlah este de origine germanică: e vorba de forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivata din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu). Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh. Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“. În Transilvania, saşii îi numeau în trecut pe români: “Blochen” sau “Blechen“. De la slavi, cuvântul a trecut şi la alte popoare: la unguri (“olah“) şi la greci (“vlachoi“) şi a fost folosit pentru toate popoarele latine din Balcani. El a căpătat şi un al doilea înţeles, acela de “cioban”, după ocupaţia multor vlahi din Grecia şi Serbia. În Albania s-a întâmplat invers, çoban a ajuns să însemne “vlah“. Cuvântul “valach” în Transilvania a fost mult timp întrebuinţat cu sensul de iobag şi era considerat de români ca un nume de batjocură. Din această cauză, Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii a decis ca “naţiunea română să pretindă ca în toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”. În actul de la 5 mai 1848 al împăratului Ferdinand s-a întrebuinţat pentru ultima dată în mod oficial denumirea de “valach“, iar de la 1868 legislaţia ungurească a acceptat de asemenea numele de “român”. În actele oficiale s-a întrebuinţat însă tot mai des numele de “olah“.

Din punctul meu de vedere, Vlahii reprezinta populatia geto-daca si alte componente ale triburilor tracice in general, care au fost romanizate pe teritoriile de la nord si sud de Dunare. Acesti Vlahi reprezinta unul din cele mai importante elemente al etnogenezei poporului Roman. Denumirea de Vlah a fost aplicata populatiilor numite de noi astazi : români, aromâni, meglenoromâni şi istroromâni.

“Vlahii” apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioannes Skylitzes, în 976. Anterior, Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, şi Theophanes Spovednicul(Theophanes Confessor), în Cronografia sa din jurul anului 800, menţionaseră prezenţa populaţiilor romanice din Balcani, însă nu au folosit etnonimul “vlahi“. Prezenţa protoromânilor (vlahi) este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, “vlahul” Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munţilor Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.

O creştere a darilor impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii. Rolul precumpănitor al protoromânilor (vlahi) în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micşorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat şi în anii următori, dar împăratul nu a obţinut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăţi şi fortificaţii puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a uşurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios III.

Întemeietorii Ţaratul Vlaho-Bulgar, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi 1197. Ioniţă Caloian s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii meridionali până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împărat nu i-a fost recunoscut). În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea„Imperiului Latin”. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupă un loc important în panteonul istoriei românilor, nu numai datorită succeselor sale militare şi politice, cât mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.

Borilă (Boris), îl urmeaza pe tronul Ţaratul Vlaho-Bulgar, pe Ioniţă Caloian. Borilă (Boris) a fost un uzupator care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim, Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele tradatoare ale boierilor şi cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (in occident cunoscută pe denumirea „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei armate unguara, compusă din secui, români şi pecenegi şi condusă de comitele Ioachim. În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.

În 1218 Ioan, prinţul moştenitor legitim, cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), ţaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreţinut relaţii bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea).

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întărească poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopolul cucerit de ei, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos (Duca Comnenul). Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotniţa în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecinţă, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileşte patriarhatul de la Ioachim I. În acelaşi an, Ţaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vatates, împotriva Imperiului Latin, al cruciaţilor, de la Constantinopol.

După moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orb Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat. Oscilaţiile lui Ioan Asan între tabăra latină şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţământul papei, au atacat Ţaratul româno-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia şi pe nordul Dobrogei. Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele său, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258. Postarea viitoare despre sfarsitul Ţaratul Vlaho-Bulgar.

Penultimul dintre Asăneşti, Căliman al II-lea, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului ţarat bulgar, primul dintre aceştia fiind Konstantin Tiş. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan al III-lea, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereş)(1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine).

Lingviştii Skok şi Konstantin Jirecek au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) şi trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munţii Haemus (actualii Balcani şi Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingvişti protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanţei păstorilor romanici, limită care până în secolul XI este imposibila de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a României de azi. În aceste teritorii s-a produs începând probabil cu secolul al X-lea o diferenţiere a limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingvişti dialecte ale limbii române, iar de alţii limbi de sine-stătătoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului şi în Dobrogea, dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Procesul de diferenţiere, care nu necesită premisa unor migraţii neatestate şi explică diferenţele lingvistice şi toponimia, este similar cu procesele din aceeaşi epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spaţiul iberic, spaţiul galic şi spaţiul italic.

Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciileMoësia, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, chiar şi în Dardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească (şi nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată şi nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane. Românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul dacoromân. Au fost şi grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată. Numai părinţii şi bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română. Un oarecare interes a început să reapară în România abia după 1995.

La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şivlahii sudici (aromânii) au fost rupte aproximativ în secolul X şi de atunci au integrat influenţe culturale diferite. Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de germani (mai ales în Transilvania). În secolul XIX a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu Franţa. Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influenţată de culturile bizantină şi greacă.


Calatorii în locuri puţin umblate: Etiopia
Etiopia (Partea 1-a) de Dr. Nicolae Dimache, Roma Italia. (Fragment din volumul O privire dincolo de orizont. Editura Vremea, Bucuresti 2009)
Moiale, oraşul de frontieră, este împărţit în două jumătăţi, între Kenya şi Etiopia. După ce am făcut formalităţile de vamă, am intrat pe teritoriul etiopian: o stradă foarte largă, cu o bandă de asfalt în mijloc şi pământ roşu, prăfuit pe margini. Pe marginile drumului, şanţuri mari de canalizare deschisă, în care erau cârduri de raţe, găini şi câţiva câini, care rodeau resturi de mâncare.

Spre deosebire de Kenya şi Uganda, unde aproape toată lumea vorbeşte engleza, în Etiopia se vorbesc numai limbile locale: amhari şi în sud oromo. E destul de greu să comunici. Aceasta se explică prin faptul că Etiopia nu a fost niciodată colonizată, cu excepţia ocupării militare de către Italia, între anii 1935 şi 1941. Deasemeni, o lungă perioadă de dictatură a lui Mengistu a izolat ţara şi a întrerupt turismul, care începuse timid după 1970.

Un tânăr care stătea pe stradă mi-a indicat o pensiune alături de strada principală. M-am dus acolo, dar pensiunea era mai sordidă decât puteam suporta. Camera era ceva între un cotet şi o celulă de închisoare, fereastra era spartă, pereţii erau plini de muşte si ţânţari , mirosea a mucegai, nu era duş. Am luat un taxi şi am făcut o explorare a câtorva hoteluri, până când am găsit unul cu un standard uman; simţeam nevoia de un minim comfort şi în special de un duş cu apă caldă. Călătorisem aproape patruzeci de ore, dormisem doar trei, eram murdar şi plin de praf. Mi s-a dat o cameră acceptabilă, am făcut un duş prelungit, apoi am plecat în oraş să mănânc. Am găsit un mic restaurant, dar nimeni nu vorbea engleza; am luat ce mi s-a oferit şi era foarte gustos: tibs şi tegabino, carne cu fasole şi ceapă.

Întors la hotel, mi-am scris în caiet frazele şi cuvintele amharice esenţiale, altminteri era aproape imposibil să mă descurc.

În timpul nopţii a plouat tare; m-am trezit zăpăcit de somn, era răcoare, se făcuseră bălţi mari peste tot şi era ceaţă – Moiale este situat pe un podiş, la peste 1.200 de metri altitudine.

Mi-am pregătit rucsacul si m-am dus să mănânc şi să caut un mijloc de transport spre Yavello, un sat spre nord.

La restaurantul unde mâncasem în ajun era parcat un Land Rover al poliţiei şi şoferul curăţa, foarte conştiincios, parbrizul. L-am întrebat dacă ştie unde este o staţie de autobuz spre Yavello şi mi-a răspuns, într-o engleză aproape incomprehensibilă, că el trebuia să plece acolo cu comandantul, cândva în cursul dimineţii şi că mă pot lua şi pe mine. Şansă grozavă!

L-am invitat pe şofer să mănânce ceva, am băut şi eu buna , cafeaua etiopiană, cu câţiva biscuiţi.

Se pare că Etiopia este locul originar al plantei de cafea, de unde s-a răspândit în Africa orientală. Dar etiopienii beau un lichid maron-gălbui, care are din cafea doar numele. O zeamă fără parfum şi fără gust.

Apoi am aşteptat să vină comandantul. În faţa mesei mele, se adunaseră pe iarba din grădină o mulţime de păsări, dintr-o specie pe care nu o mai văzusem, complet diferită de cea a păsărilor din Kenya. Ca formă şi mărime, semănau cu mierlele, aveau corpul galben cărămiziu, capul negru, aripile verde închis cu margini negre: o simfonie de culori. Mă priveau cu ochi ficşi, portocalii, anchetatori, în aşteptarea unor firimituri de ciugulit.

Într-un sfârşit a apărut şi comandantul Alamayo, un bărbat robust, de statură medie, foarte afabil, care vorbea o engleză discretă.

Am plecat spre nord şi – spre bucuria mea – şoseaua era perfect asfaltată: o uşurare, după călătoria de aproape şase sute de kilometri făcută prin deşert, pe un drum prăfuit, în zilele precedente.

Se pare că şoseaua fusese construită de italieni, în scurta perioadă în care au ocupat Etiopia. Comandantul mi-a arătat şi câteva case construite de italieni, în munţi, în satul Mega. Era un pas muntos cu importanţă strategică, de unde se putea controla tot podişul, spre nord şi spre sud.

Pe marginea şoselei văd grupuri de localnici înarmaţi cu puşti Kalashnikov; Alamayo îmi spune că sunt sătenii care controlează graniţa cu Kenya, pentru că de acolo vin bandiţii care le fură vitele. Deasemeni, îmi spune el, sunt şi infiltrări de rebeli din OLF, Oromo Liberation Front, care vor să separe Oromo de restul Etiopiei.

Coborâm treptat prin munţi, pe un podiş care se întinde până la orizont; şoseaua merge în linie dreaptă pe zeci de kilometri, nu se vede niciun sat, în jur vegetaţie de altitudine, tufişuri şi iarbă.

Ajungem la Yuvello, unde armata italiană stabilise un centru de comandă regional. Deasupra satului, pe o stâncă mare, un patriot exaltat scrisese: Yavello, la seconda Roma (Yavello, a doua Romă).

În 1935, pe dealurile şi munţii din jur s-au dat bătălii crâncene între italieni şi askari, soldaţii etiopieni, aceştia erau ajutaţi de localnici şi înarmaţi de englezi, care staţionau în sud, în Kenya. Mussolini vroia să se răzbune pentru catastrofa de la Adwa, din 1896, când armata italiană fusese distrusă de împăratul etiopian Menelik. Pentru aceasta, a dat ordin mareşalului Pietro Badoglio, în 1935, să invadeze Etiopia şi să o ocupe cu orice preţ. Trupele italiene, văzând rezistenţa feroce a etiopienilor, comandaţi de împăratul Hailé Selassie (numele lui înseamnă “Forţa Trinităţii” în amharică), au început să folosească pe scară largă arma chimică, iperită şi arsine, în bombe lansate de avioane şi în proiectile de artilerie. Au fost masacraţi şi soldaţi etiopieni şi populaţia civilă.

Hailu, şoferul, îmi spune în engleza lui fantezistă:

- I love Mussolini!

- De ce îl iubeşti Hailu? Doar a făcut război contra Etiopiei şi a omorât mulţi etiopieni?

- Mussolini griit man! I uont go Rome.

- Ce vrei să faci la Roma, Hailu?

- I uont go Roma.

Comandantul Alamayo avea treabă la Yavello, unde îşi construia o casă.

Le-am mulţumit pentru drum şi m-am oprit la un motel pe şoseaua principală.