Scriitorul Giovanni Papini, în vizită la Lenin
9.12.2013 Revista glasul.md (din Republica Moldova)
“Merită să ne amintim prin ce perioadă am trecut și totuși am supraviețuit”. Giovanni Papini a scris aceasta în cartea lui intitulată “Gog”, fără magog, în 1934. Cartea este compusă din interviuri luate unor oameni mai importanți sau mai puțin importanți din vremea aceea, interviuri care îi permit să spună adevărul. Dar ce este adevărul ? Ne spune părerea lui pe care el o consideră adevărată. Însă, în cele mai multe cazuri, are dreptate.
COMUNISMUL FĂRĂ MASCĂ.
Giovanni Papini în vizită la Lenin.
Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacșișuri soldaților roșii, daruri orfelinatelor – dar nu regret.
Mi se spunea că Vladimir Ilici era bolnav, obosit și că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuiește la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obișnuitul peristil cu coloane albe la intrare.
Vineri seara, ultimele dificultăți fură înlăturate și telefonul mă înștiința că eram așteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului și acesta consimțise să mă vadă.
Fui primit de soția sa, o femeie groasă și tăcută, care mă privi așa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în sala lor.
Găsii pe Lenin pe un mic balcon, șezând la o masă mare, acoperită cu foi mari de desen. Îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-și piardă timpul în pace, cu fleacuri.
Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânza veche și uscată: țeapăn și totuși molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinți, ca ai unui cap de mort.
Craniul său, lung și gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni și închizitori de pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate.
Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase și puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunțau apropierea morții.
Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeș lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniștea cea mare.
Primele minute ale conversației noastre fură mai curând penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca și cum și-ar fi îndeplinit o datorie de care de acum înainte nu se mai sinchisește.
Iar eu, înaintea acelei măști obosite de culoarea șofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Îngânai la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvârșise în Rusia. Și atunci, acea fată pe jumătate moartă se umplu de strâmbături spectrale, care voiau să fie un zâmbet sarcastic.
- Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însuflețire neașteptată și aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii și imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolșevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de alte ţări și care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute, fără băț, fără spioni, fără poliție secretă, fără teroare și spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică și torturi. Noi am schimbat numai clasa care își baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau șaizeci de mii de nobili și patruzeci de mii de mari funcționari, în total o sută de mii de indivizi ; azi sunt aproape două milioane de proletari și comuniști.
E un progres, un mare progres, deoarece privilegiații sunt de zece ori mai numeroși, însă nouăzeci și opt la sută din populație n-a câștigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a câștigat nimic și e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc și, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
Și Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înșelat pe cineva și care contempla satisfăcut umerii victimei care pleacă.
- Și atunci, bombănii eu, Marx, progresul și celelalte?
Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.
- Dumitale, care ești un om străin și puternic, relua el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar amintește-ţi că Marx însuși ne-a învățat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia și din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop.
În alte ţări și în alte vremuri, aș fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezești și admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere și de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezmințire completă a profeţiilor lui Marx.
Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu există burghezie.
Oamenii, domnule Gog (Papini este autorul cărții Gog și Magog), sunt niște sălbatici fricoși, care trebuie stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie și altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel, ca ţara să semene cu o ocnă.
Vechea ocnă țaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârșit, feriţi de riscuri și în situaţia de a nu putea săvârși răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viată de nevinovat.
Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar își odihnește spiritul.
Și știe că în fiece zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grijă pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineaţă și un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!
Lenin tăcu deodată și începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte și care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din întrebările mele.
- Și ţăranii?
- Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev și de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile și maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez și îi cultiv, dar îi urăsc. Aș vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă.
Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.
Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de mașini, în laboratoarele noastre chimice și în sfârșit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Țăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o rușine preistorică.
Bagă-ţi în cap că bolșevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor științifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului și al orașului împotriva satului. Și în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor.
Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci și a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrășământ oferit de natură.
Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuții și spânzurători, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid.
Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice și bine întreținute.
Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniștiţi, din acei care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii și mitologii omucide.
Toți aceștia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Și apoi, defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. 
E o oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viață și pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu știu bine dacă în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.
Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local așezat între Asia și Europa, dar pot totuși să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale căror secret s-a pierdut, după căderea păgânilor.
Giovanni Papini
Sacrificiile omenești aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă.
Dar aici, în locul imnului credincioșilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor și al muribunzilor; te asigur ca n-aș schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunță beatitudinea apropiată.
Mi se păru atunci că fața descompusă și cadavrică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată și solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia, să-mi spună că soțul său era obosit și că avea nevoie de puțină odihnă. Ieșii îndată.
Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să văd pe omul acesta și, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră.
Notă: Giovanni Papini (1881-1956) a fost un poet, scriitor, eseist italian. Dintre cărţile sale, cele mai cunoscute sunt Gog, Diavolul şi Istoria lui Cristos.
Citiţi selecţia de articole de pe blogul www.romclub.wordpress.com
Din povestea limbii române: Cuvintele lui Mircea Cărtărescu – de Gabriel Liiceanu
Februarie 10, 2014; contributors.ro
Poate că istoria civilizației începe din clipa în care limba devine mai mult decât un mijloc de comunicare. O societate nu lasă o urmă a trecerii ei pe pământ doar cu stratul de jos al limbii, cu enunțuri de tipul „dă-mi toporul!”, „cât e ceasul?” sau „unde ai pus farfuriile?”. Etruscii pesemne c-au dispărut, pentru că n-au împins niciodată limba dincolo de pragmatica cea mai elementară a cuvintelor.
Între multiplele moduri în care în ultimii ani, ca români, avem senzația sinuciderii în masă, merită trecută, și poate chiar în capul listei, devenirea limbii noastre. Lăsând deoparte greșelile grosolane, promovate într-o splendidă armonie de invitați agramați și de ziariști ignari ai radiourilor și televiziunilor (de la prevéderi și edítori până la infernalele „ca și”, „decât”, „vizavi de”, „orele doisprezece”, „concluzionează” și „face diferența”), vă propun să vedem ce a ajuns dulcele grai românesc în gura parlamentarilor noștri. Ascultați o clipă:
„Sunt eu chiloții lu ăia? Ăia se scobește în măsele? Eu las oamenii care sunt buni și care dau la pace cu ei… Să plătești atâtea, cică băi p…! E demenți la cap, mă? Pi ce? [...] Eu mă duc acum la f…t.”
Nu mă îndoiesc că vânătorul din ceata primitivă vorbea mai frumos cu colegul său decât vorbește deputatul citat cu amicul lui „la mobil”. Îi lipseau, cred, latura porno și dezacordul gramatical. Ceea ce-i unește este faptul că limbajul amândurora se limitează la cuvintele care desemnează vânatul. Cam toate înregistrările făcute de DNA cu borfași din parlament excelează printr-un limbaj care se-nvârte în jurul actelor elementare ale vieții, în primul rând în jurul obținerii prăzii. Procurarea de bunuri este registrul privilegiat al realității care convoacă, în ceas de taină, la masa unde se discută „afaceri”, mai toate cuvintele limbii. Citiți, sau recitiți, Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu și veți vedea cum vocabularul tuturor grupurilor puterii gravita, în comunism, în jurul „bunurilor”, în principal în jurul surselor de hrană. Activiștii de partid și cele două aripi ale Securității, cea dejistă și cea ceaușistă, își disputau, precum hienele, șacalii și vulturii din filmele de la Animal Planet, hoitului căprioarei doborâte de lei.
Cu o asemenea pradă doborâtă seamănă astăzi trupul României. În jurul prăzii, și a disputei politice din jurul ei, continuă să se concentreze astăzi valențele limbii române. Însăși limba borfașilor și prostituatelor, care face uneori ratingul televiziunilor, bazată pe interjecție, înjurătură și invocarea, mai mult sau mai puțin plauzibilă anatomic (căci vine dinspre ambele sexe!), a organului sexual masculin (asumat aproape ca un „tovarăș de drum”), dă, statistic vorbind, standardele și „nucleul dur” al rostirii noastre, începând de la copiii de școală.
Abia pe fundalul acestui dezastru putem înțelege care este valoarea scriitorului în salvarea ființei unui popor. Calitatea aerului spiritual pe care-l respiră creierele noastre este dată de calitatea mediului lingvistic în care trăim. Când el este intens poluat, singurul medicament împotriva intoxicației este „stratul de sus” al limbii. De aceea scriitorul este cel mai mare educator al unei nații. La vârsta de 30 de ani, în 1874, pe când era profesor la Universitatea din Basel, Nietzsche scria: „Religia mea constă în procesul de zămislire a geniului; toată speranța stă în educație, care este [...] un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Indiferent de narcisismul său, scriitorul de geniu termină prin a da spiritului unui popor, prin chiar actul scrisului în care el se adoră pe sine, „un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Limba care trece dincolo de limba vânătorului preocupat doar de obținerea prăzii este ingredientul de eternitate care asigură supraviețuirea unui popor. Ascultați aceste cuvinte:
„Şi bătălia se-ncinse cutremurând mica vale peste care ningea mai departe cu fulgi de argint. Apăraţi de iconiţe şi cruci, învăluiţi în aburii de tămâie, sătenii stăteau lipiţi unii de alţii, privind cu ochi rotunzi, cu bărbile zbârlite, cu carnea înfiorată, încleştarea. Îngerii săgetau iezmele cu săgeţi de oţel, de sticlă şi de lumină, le hăcuiau cu spade cu două tăişuri, scurgându-le sângele negru-n zăpadă, se ridicau în zbor şi sugrumau cu mâinile late demonii aripaţi. Balaurii şi vârcolacii, coropişniţele cu cap de om, oamenii cu cap de muscă deschideau râturi, boturi şi ciocuri şi aruncau jeturi de flacără roşie spre celeştii legionari. Din când în când, îngeri cu aripile incendiate-n culori bengale, ca de pasărea-paradisului, se prăbuşeau pe câte-un bordei sau în via desfoliată. Ca nişte câini graşi şi colţaţi, câte trei–patru diavoli tăbărau clănţănind pe câte-un sol ceresc, îngreţoşându-l cu duhoarea maţelor lor, împroşcându-l cu urină din tulumbele incredibile dintre craci, acoperindu-l de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură, căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc era cuprins de dureri atroce. [...] La fiecare asalt rămâneau prăbuşiţi şi diavoli, zvârcolindu-se în ninsoare.”
Aceste cuvinte din Orbitor. Aripa stângă descriu lupta dintre diavoli și îngeri purtată cândva, la începutul secolului trecut, deasupra unui „cătun izolat de lume, într-o văioagă a munților Rodopi”. În despletirea lor bruegheliană perfect controlată, cuvintele acestea vorbesc despre avatarurile unei conștiințe care lucrează la o altă configurație a spiritului decât aceea în care ne așază limba pe care o vorbim pe stradă și, odată cu ea, prezentul nostru lipsit de speranță. Și, mutând lucrurile într-o simbolică a înfruntării dintre Bine și Rău, ele termină prin a mântui cătunul bietei noastre istorii de incredibila lui micime.
Recent, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu a luat Premiul Tormenta pentru „cea mai bună carte a unui autor străin publicat în Spania”. În timp ce culturile mari ale lumii îl traduc și îl premiază an după an, acasă, în țara lui, colegi de breaslă, ziare și posturi de televiziune îl „acoperă de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură”. Într-un interviu recent, Mircea Cărtărescu a spus: „Un intelectual poate înfrunta la nevoie glontele, dar nu-i poți cere să accepte, oricare ar fi cauza, să fie scufundat, zi de zi ceas de ceas, într-o cisternă de excremente”. „…căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc este cuprins de dureri atroce.”
Când, peste decenii, se va deschide seiful limbii române de astăzi, grație lui Cărtărescu și altor scriitori ce vor intra în legendă, el nu va fi gol. Se va găsi acolo depozitul de cuvinte, născute în acești ani mizerabili, dintr-un „prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Dar în paginile istoriei noastre se va păstra și urma rușinoasă a contemporanilor care și-au batjocorit scriitorii sau care au asistat în tăcere la marile orgii ale urii și ticăloșiei organizate în onoarea lor.
La Vest de Occident
Articolul lunii: Deturnarea
Autor: Dr. Martin S. MARTIN | Viaţa Medicală Românească, 7 Februarie 2014
În zilele noastre, când spui tabloid, înţelegi că este vorba de un ziar cu multe fotografii, cu titluri şocante, cu articole despre subiecte foarte populare, scrise într-un stil dorit să aţâţe curiozitatea marelui public şi într-o manieră care nu este strâns legată de respectarea adevărului. Aceste publicaţii sunt încadrate în presa numită altădată de scandal şi stilul jurnalismului în cauză este calificat de jurnalism tabloid. Şi televiziunea de acelaşi fel a fost numită tabloidă, iar procesul în sine, acel proces care schimbă înfăţişarea şi valoarea unei părţi semnificative a mediei contemporane, se numeşte tabloidizare.
Puţini ştiu însă că adjectivul are o origine medicală şi că are drept părinte pe americanul Henry Solomon Wellcome (1853–1936), născut în Minnesota, devenit farmacist şi negustor de medicamente în prima parte a carierei sale, petrecută în Statele Unite. Împreună cu un student în medicină, Silas Mainville Burroughs, el a înfiinţat o companie care a produs mai multe feluri de articole, între care şi medicamente. La jumătatea secolului XIX, medicamentele se administrau prin poţiuni, alifii şi o formă primitivă de tablete, greu de înghiţit şi cu un conţinut de substanţă activă nestandardizat. Îmbunătăţind compoziţia tabletelor şi procesul de comprimare, compania Burroughs Wellcome & Co a realizat tablete mai mici, rezistente la degradare şi cu un conţinut bine măsurat. Ca să sugereze dimensiunile lor reduse, Wellcome a ales termenul de tabloid, care însemna mai mic decât ceva de acelaşi fel. El a obţinut drepturi de autor pentru acest termen în 1884. Wellcome a folosit acest adjectiv la tabletele inventate de el, dar şi la alte produse, cum au fost bandajele, materialele fotografice, pachetele de ceai şi trusele de medicamente pentru exploratori care mergeau în regiuni exotice şi periculoase. La sfârşitul secolului, ziarele tipărite pe jumătate de pagină, mai uşor de citit în tren şi autobuz, au primit acelaşi epitet. Ulterior, termenul a rămas valabil numai pentru conţinutul şi stilul ziarului, nu şi pentru dimensiunea lui. Burroughs a murit tânăr, în timp ce Wellcome a avut o viaţă lungă şi succesul lui a fost constant. El s-a mutat în Anglia, unde a fondat mai multe institute de cercetare şi societăţi de binefacere, a extins producţia de seruri şi vaccinuri, a pus bazele fabricilor de medicamente asociate cu propriile laboratoare de cercetare, a dezvoltat şi dat în producţie multe medicamente eficiente şi a deschis un vast muzeu al istoriei medicinii, a doua pasiune a vieţii lui. Compania iniţială s-a asociat cu noi companii sau a creat subsidiare, iar după ultima asociere, cu un fost producător de lapte praf (Glaxo), a ajuns un complex farmaceutic de mare întindere, activ şi în zilele noastre – GlaxoSmithKline plc (GSK). În fine, în epoca noastră, un medicament citostatic, descoperit în laboratoarele Wellcome Research şi folosit în tratamentul leucemiilor (thioguanina), poartă numele comercial Tabloid®.
Termenului de tabloid i-a fost dat să se adreseze încă unui domeniu. Iată-ne în secolul XXI, cu o medicină activă şi eficientă, a cărei practică este bazată – în cea mai mare parte – pe cercetări aprofundate şi de încredere, pe ghidurile dezvoltate de fiecare specialitate şi actualizate la câţiva ani, pe un proces de învăţământ medical uniform şi pe sistemul de educaţie medicală continuă. Profesioniştii medicali sunt cei care nu numai că îşi tratează pacienţii cu dorinţa de a fi în permanent acord cu medicina bazată pe dovezi confirmate statistic, dar şi fac tot ce pot să îşi ţină bolnavii informaţi cu detaliile bolii, planul de tratament, strategiile şi procedeele alese, rezultatele anticipate ale terapiei şi posibilitatea unor complicaţii naturale sau iatrogene, ca şi posibilele efecte nedorite ale intervenţiilor şi ale agenţilor terapeutici.
Numai că bolnavii mai au şi alte canale de informare în afara comunicării cu medicii implicaţi în îngrijirea lor. Ei ajung la unele surse de informare prin propria iniţiativă, citind materialele documentare şi căutând pe internet orice detaliu pot afla. Nimic condamnabil, ba chiar un lucru de dorit: cu cât bolnavul este mai informat, cu atât comunicarea cu el este mai uşoară şi acordul mai de succes. Dar se mai adaugă acele canale de informare necăutate, care asaltează pacienţii, nu toate bine intenţionate şi nu toate vehiculatoare de informaţie corectă. Exagerările, dezinformarea, intimidarea, alegerea informaţiilor de la surse dubioase, asocierile forţate între fenomene biologice spontane şi etichetarea lor ca fiind efectele anumitor medicamente şi altele sunt mijloacele pe care le folosesc cei care vor să schimbe cursul unor modalităţi terapeutice, pentru interese legate de propria lor agendă. Ajunse la bolnavi prin intermediul tuturor mediilor, dar mai ales prin comunicarea pe internet, aceste acţiuni alcătuiesc tabloidizarea medicinii contemporane, nu prin restrângerea unor dimensiuni, ci prin asocierea cu mijloacele caracteristice presei dubioase, subiective, indiferentă la şi departe de etică şi de responsabilităţi. Termenul a fost creat de Robert Goldberg, care a publicat în anul 2010 volumul Tabloid Medicine: How the Internet is being used to hijack medical sciences for fear and profit (Kaplan Publishing). El descrie un fenomen rezultat din combinaţia dintre jurnalismul tabloid şi informaţia medicală importantă, prezentată denaturat. Goldberg este îngrijorat de faptul că mulţi bolnavi se lasă convinşi de pseudo-adevăruri şi rapoarte scandaloase, ajungând să refuze terapia corectă şi expunându-se la riscuri. El dă exemplele părinţilor care refuză vaccinarea copiilor, îngroziţi de spectrul autismului, care a fost incorect corelat cu terapia imunizantă. Bolnavii devin vulnerabili fiindcă sunt dirijaţi spre o decizie incorectă, după ce s-a speculat emoţia produsă prin exagerarea unor posibile, dar deloc frecvente, complicaţii, fără a se pune în balanţa corectă avantajele tratamentului de aplicat.
O parte din campaniile care descurajează alegerea tratamentului derivă din ideologia celor care sunt promotorii lor. Ca o componentă de bază, aceşti indivizi sunt convinşi că orice corporaţie este nocivă şi că are intenţii rele, pe lângă faptul că ar fi motivată numai de profit. Unii din anticorporatişti au ajuns în funcţii guvernamentale şi sunt implicaţi în decizii care pot influenţa direct binele şi sănătatea oamenilor. Astfel, Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului, un organism guvernamental, a fost cu greu oprită să pună în aplicare planul de interzicere a inhalatoarelor antiastmatice la copii, pe motivul că ele contribuie la încălzirea globală.
Nu numai activismul ideologic este implicat, dar încă şi mai des dorinţa de profit care apare în spatele pseudomedicinii vehiculate prin toate mediile. Cele mai neaşteptate virtuţi ale unor produse sunt repetate la nesfârşit de falşi specialişti, care promit, de exemplu, că, folosind metoda recomandată de ei, se va obţine garantat creşterea rapidă a unui anumit segment corporal, despre care numai faptul de a vorbi în public era considerat, până nu demult, o insultă a celei mai elementare decenţe. Să nu mai menţionăm şi eforturile gigante pe care le fac grupuri de avocaţi pentru recrutarea celor pe care-i vor înscrişi în acţiunile legale de masă (class actions), destinate să smulgă sume uriaşe de la companiile farmaceutice când un produs al acestora s-a asociat cu efecte secundare: 50% din daunele obţinute, unele de nivel astronomic, ajung în buzunarele avocaţilor. În timp ce unele din aceste acţiuni legale se bazează pe realitatea unor complicaţii invalidante ale tratamentelor, altele sunt procese frivole, cu documentare dubioasă, nu arareori furnizată de specialişti medicali corupţi.
Cu cele două componente ale ei, promovarea frauduloasă a unor produse inutile şi inhibarea pacienţilor de a se trata, pseudomedicina, cu răspândire rapidă în zilele noastre, apare ca un pericol real, faţă de care lumea medicală corectă trebuie să se mobilizeze şi să instituie măsurile de combatere a unui potenţial flagel al neştiinţei şi necinstei.
Citiţi rubrica La Vest de Occident din săptămânalul Viaţa Medicală Românească (www.viata-medicala.ro)
Recomandare de lectură: O Americă firească şi demnă – de Vladimir Tismăneanu
Contributors.ro Februarie 12, 2014
Generalizarile grabite sunt intotdeauna primejdioase si vitregesc realitatea. Exista o America a intelectualilor din New York si una a stadioanelor de basketball, o America a clasei de mjloc si una a celor inca sub-privilegiati, o America a statului de drept si una a celor care incearca sa i se sustraga. O America mandra de sine, dar nu neaparat trufasa, si una care lasa adeseori impresia ca nu se suporta pe sine. Scrisa cu pasiune, dar si cu sobrietate, cu empatie, dar nu cu necritica evlavie, cartea doctorului Martin S. Martin, plecat din Romania in anii 80, remarcabil cardiolog in Statele Unite, in Tennessee, “America povestita unui prieten din Romania” aparuta la Humanitas in 2012, desfide prejudecatile mioape, alergiile culturale si absolutizarile arogante. L-am cunoscut pe doctorul Martin (se mai numea Martin Stefan Constantinescu) la Philadelphia cu aproape un sfert de veac in urma. Ma bucur sa constat ca ne aflam si acum de aceeasi parte a baricadei in lupta pentru adevar si onoare.
In prefata volumului, Gabriel Liiceanu se astepta ca aceste pagini de o ardenta onestitate, “scrise cu iubire si naduf, dar si cu inteligenta, buna-credinta si cu serioasa documentare” sa provoace indignari si contestari vehemente. Am impresia ca, mai degraba, cei care predica mitologiile anti-americane au preferat sa treaca sub tacere cartea. Este si acesta un raspuns simptomatic. In ce ma priveste o recomand tuturor celor care vor sa inteleaga distributia fortelor politice in Statelor Unite, semnificatia ideilor sociale, a constitutionalismului pentru americanii obisnuiti, viata cotidiana in Sud, religiozitatea, geneza fabulatiillor despre un pretins mercantilism dominant, relatiile informale si politetea ca virtute sociala, Parintii Fondatori si drapelul national, formidabila retea a bibliotecilor publice, obieiurile sarbatoresti, inclusiv “Ziua Curcanului” (Thanksgiving). Ni se ofera astfel o geografie culturala de o vibranta, incantatoare si mereu proaspata sensibilitate, cartografie erudita si captivanta, un mini-tratat popular despre ce este de fapt America zilelor noastre. Recomand cu caldura “Scrisoarea a douasprezecea”, in care descoperim o deconstruire persuasiva a fantasmelor anti-americane. Pe buna dreptate, Martin S, Martin trimite la cartea de o perena actualitate “Obsesia anti-americana” a regretatului ganditor politic Jean-Francois Revel.
Doctorul Martin S. Martin continua sa fie prezent in viata intelectuala romaneasca. Scrie tablete, de fapt eseuri analitice, subtile si incitante in “Viata Medicala”. Face un lucru intr-adevar necesar, util si important. Plutesc in tara tot felul de basme despre America, despre Occident in genere. El scrie din interior, pe baza de experienta reala. Sunt de acord cu analiza sa pe tema Snowden si cu accentul pe intentiile esential diferite ale actiunilor de urmarire efectuate de politiile secrete totalitare si cele legate de lupta impotriva terorismului.
Nu spun ca scopul scuza mijloacele, dar ele nu pot fi complet separate. Ne place sau nu, scopul defineste situatia, una este sa aperi cetatenii de teroristi, alta sa terorizezi cetatenii (mi-a placut trimiterea la tulburatoarea carte a lui Gabriel Liiceanu). Democratiile liberale nu sunt amvon de biserica, paradis terestru etc. In momentul de fata, ele se gasesc in pericol. Unul, in fond, mortal. A-l ignora este o proba de studpiditate şi iresponsabilitate.
Expresia lunii: Cum se uită curca-n lemne
Te uiţi cum se uită curca-n lemne este o variantă frecvent utilizată a expresiei care – în forma asta – te lasă nelămurit şi incapabil să găseşti explicaţia logică a conţinutului. Aşa cum arată Rodica Zafiu (România Literară 2009/47), greutatea înţelegerii vine de la faptul că, auzind expresia, ne gândim la o curcă privind la lemne. De fapt, curca este în (între) lemne, captivă, incapabilă de a se elibera, aşteptând ajutorul cuiva şi – până atunci – se uită cu privirea ei neutră în jur. Sensul este de neajutorare, incapacitate de a găsi o cale de ieşire, asa cum te aştepţi de la o curcă, considerată una dintre cele mai puţin inteligente orătănii de ogradă. Că de aceea curca nu se grăbeşte să găsească repede adăpost când începe ploaia şi ia înfăţişarea jalnică de curcă plouată. Variante ale expresiei sunt: curca-n crăci, curca-n vreascuri, curca în tufiş.
|
