27 octombrie 2014, Adevărul
Vreau-nu vreau, eşti partenerul meu. Nu pot să nu te iau în serios. Vei înţelege însă că n-ar fi rezonabil să crezi că trebuie (şi sunt în stare) să răspund prompt sutelor de comentarii cu care mă onorezi de-atîta vreme. Ar însemna să nu fac decît asta cît e ziulica de mare; or, fie că mă crezi sau nu, am (încă) şi (multe) alte treburi.
Pentru tine, scrisul e un hobby, o îndeletnicire de timp liber; pentru mine e o meserie, cu tot ceea ce implică asta: termene fixe, solicitări de tot soiul, obligaţii şi răspunderi publice. Şi, da, trăiesc din ce scriu, ceea ce nu înseamnă (cum sugerezi, uneori, fără prea multă bună credinţă) că sunt plătit să spun ce vor alţii.
Îmi dau seama că decizia pe care, împreună cu administratorii acestui blog, am luat-o de curînd, te-a iritat. Am cerut ca toate comentariile să fie asumate prin semnătură, să nu fie triviale atacuri la persoană şi să se refere la subiectul textului în subsolul căruia sunt postate. Mă simt obligat să dau cîteva explicaţii celor pentru care pretenţiile mele constituie o „gravă” încălcare a „libertăţii de expresie”, un act de cenzură de tip comunist, o formă de „autoritarism”, de aroganţă, de inaptitudine pentru dialog şi pentru „progresul” comunicării în era internetului.
1. Asumarea prin semnătură. Pînă la un punct, înţeleg argumentele tale. În definitiv, chiar dacă îţi dai numele adevărat, livrezi o informaţie cu care eu n-am ce face. Tot nu ştiu cine eşti de fapt, tot nu capeţi, din punctul meu de vedere, un plus de identitate. Ca să nu mai spunem că eşti liber să semnezi cu un nume fals, care nu seamănă a pseudonim, dar e la fel de „obscur”. Pe scurt, chiar dacă ai aerul că te supui dorinţei mele, mă poţi păcăli la nesfîrşit, fără niciun risc şi fără ca dialogul dintre noi să capete mai multă „transparenţă”. Cred, totuşi, că dorinţa mea este îndreptăţită. Moralitatea (şi deci opinia) cuiva care nu se ascunde, pentru a vorbi, sub un nume de împrumut, are mai multă credibilitate decît aceea a unui „camuflat”. Pornesc, fireşte, de la prezumţia de onestitate, nevrînd să iau în calcul psihologia unui eventual falsificator.
Pe de altă parte, am crescut în ideea (se pare demodată) că nevoia sau ambiţia de a scrie este, între altele, o aspiraţie la notorietate, la bunul tău re-nume. Din această cauză, pricep mai greu de ce ar înclina cineva să aspire la anonimat. Să fie o modestie extremă (ceea ce, între noi fie vorba, nu coincide cu substanţa propriu-zisă a unora dintre postările tale)? Să fie smerenie monahală? Instinct ludic, carnavalesc? Sau e, pur şi simplu, garanţia comodă, că, semnînd fistichiu, te poţi da în stambă după pofta inimii? Sigur că, la limită, aş putea să renunţ la propunerea mea. Să-mi spun că e mai mare daraua decît ocaua şi că, în definitiv, dacă tu te simţi bine aşa, dacă aşa îţi place să joci, foarte bine, dă-i înainte! Cu alte cuvinte, m-aş putea mulţumi, ca şi pînă acum, să nu ştiu cine eşti, de fapt. Dar nu e fair! Ceva e şchiop într-un dialog de-a lungul căruia unul e cu pieptul descoperit, iar celălalt răspunde dintr-o ascunzătoare.
2. Limbajul decent (nu neapărat necolorat) şi excluderea atacului la persoană. Aici, n-ar trebui să fie nevoie, după părerea mea, de prea multe argumente. Dacă vrem să trăim într-o ţară mai puţin intoxicată de grosolănie, incultură, agramatism şi ură primară, ar trebui să ne preocupe modul cum ne manifestăm public noi înşine. A nu accepta exprimarea birjărească nu e un act de cenzură, ci unul de igienă. Forum-ul nu trebuie să fie o adunătură de personaje mascate, care se amuză scuipînd pe jos sau proferînd sudalme. La această pretenţie nu pot renunţa. Ar fi de adăugat că mîrlănia nu invită la dialog. E pură dejecţie. Ce să răspunzi unuia care te face porc, bou, putoare obeză etc.? Să zici, infantil, „ba tu!”? Sau să pretinzi că, de fapt, eşti o căprioară tandră? Pierdem vremea şi murdărim pagina.
Încă ceva: chiar dacă diferenţa de opinie nu adoptă, neapărat, „maniere” de birt, ea nu invită la comunicare dacă e monotonă, repetitivă, maniacală. Există cîţiva „autori” care nu par să reflecteze la articolul meu şi nici măcar la ceea ce au de spus ei înşişi. Singura lor preocupare e să dea cu mine de pămînt. Dacă scriu, să zicem, că „pămîntul e rotund”, vor răspunde (uneori cu bîta în baltă, alteori cu risipă de fiţe intelectuale, dar mereu cu condeiul saturat de antipatie) fie că spun banalităţi, fie că afirmaţia mea n-a fost întotdeauna adevărată şi că mulţi mari intelectuali din vechime au trăit bine şi fecund, convinşi că pămîntul e plat, fie, în sfîrşit, că, oricît m-aş preface, tot băsist rămîn. Tot ce pot să spun e că genul acesta de zgîndăreală previzibilă, de bombăneală acră nu e decît o obosită „aflare în treabă”. Pe mine nu mă stimulează, nu mă îmbogăţeşte (căci nu vine cu argumente provocator-reale), iar pe emitent îl ţine prizonier într-o gesticulaţie gata-făcută: marionetă tristă a unei mărunte obsesii (private, sau de partid).
În materie de înjurături, sunt mult mai antrenat decît crezi şi decît eşti, probabil, tu însuţi.
Ştiu, o să zici că dedesubtul idiosincrasiei mele e incapacitatea de a accepta păreri opuse părerilor mele. Vreau doar laude! Cît mai deşănţate! Te înşeli. În materie de înjurături, sunt mult mai antrenat decît crezi şi decît eşti, probabil, tu însuţi. În cei 25 de ani post-revoluţionari, am încasat, la vedere, mai multe calomnii, spurcăciuni şi acuze decît îmi pot furniza toate forumurile contemporane la un loc. Nu mai am sensibilităţi de mironosiţă. Poţi să mă îneci în munţi de sulf. Îi trec uşor cu vederea, ba chiar mă amuz, mai ales cînd e vorba de minciuni sfruntate, de informaţii strîmbe, preluate după ureche, din surse impure, sau de simple frustrări făloase, de genul: „Pleşu? Să vezi cum ţi-l regulez eu pe venerabilul!”. Observ, totuşi, că e trist (şi destrămător) să fii, săptămînă de săptămînă, sclavul unui afect negativ, al unei furii teatrale, sub acoperirea măştii şi a unei false imagini de sine. Dar, iarăşi, ce să zic? Dacă articolele mele pot fi, pentru unii, nu doar prilejurile declanşatoare ale unei nevroze mocnite, sau ale unor recurente idei fixe, ci şi eventual, un tratament eficace, cu atît mai bine!
3. Replica „la obiect”. Mi se pare ciudat ca textele mele să devină un simplu ring de box pentru militanţii diverselor opţiuni şi ideologii politice. Mă văd, mereu, luat drept pretext pentru ample polemici conjuncturale. Aş putea fi flatat. Se contează, s-ar zice, pe o bună audienţă a intervenţiilor mele, şi, deci, pe probabilitatea unei receptivităţi satisfăcătoare a intervenţiilor anexe. Nu e prea cinstit, dar e omeneşte. Cred că trebuie să mă adaptez la acest nou mod de a înţelege comunicarea, blogul, piaţa electronică, asemănător, întrucîtva, cu „permisivitatea” Cîntării României de pe vremuri! Oricine poate fi mai profesionist ca profesioniştii! Oricine poate să spună orice despre orice şi despre oricine. E libertate! Am învins! A se slăbi cu regulile, cu „elitismele”, cu fasoanele! E democraţie! Ai ieşit pe piaţă, fii gata să suporţi consecinţele! Dacă nu, stai acasă! Ne descurcăm şi fără dumneata!
OK! Dacă aşa vezi lucrurile, simte-te liber să faci ce vrei. Dar şi eu şi administraţia blogului avem dreptul la oarecare libertate. De pildă libertatea de a impune un set minimal de reguli care să protejeze cititorul de impurităţi, eschive şi penumbre. În rest, promit ca, din cînd în cînd, să răspund, în articolul meu săptămînal, postărilor care mă inspiră. Iar forumiştilor care mă îndatorează cu gînduri bune le mulţumesc cordial. Cu salutări amicale!
Dostları ilə paylaş: |
