Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

www.revista22.ro 9 martie 2016

Oare noi, cei care trăim în acest timp, vom fi numiți cândva „ultimii europeni“? Urmărind dezordinea internațională și europeană, n-ar fi deloc exclus. Vom mai călători peste câțiva ani prin Europa liberi și fără o grămadă de acte? Sau se va reveni la era pașapoartelor, a invitațiilor, ba chiar a vizelor de călătorie? Căci s-a mai întâmplat așa ceva, ca libertatea de deplasare să fie restrânsă chiar și în Europa de Vest, de exemplu, după primul război mondial, în raport cu situația de dinainte de conflagrație, așa că n-ar trebui să jurăm pe nimic.

 Fapt este că am luat drept sigure și ireversibile lucruri care se dovedesc fragile și ușor de răsturnat, atunci când cresc dificultățile sociale, politice și economice și când elitele politice nu abundă nici în curaj, nici în viziune. Să ridici garduri, să le înconjuri cu sârmă ghimpată e ușor și, aș spune, în firea lucrurilor: orice fiară își marchează cu grijă teritoriul și-l apără cu colții și ghiarele când se simte amenințată. Și nu putem să i-o reproșăm, la urma-urmelor - fiarei. Și totuși, omul e doar o fiară? Umanitatea înseamnă să suprimi gardurile de toate felurile și să refuzi dictatul firii – fie că el ține de biologie, de geografie, de povara trecutului și de toate laolaltă. Nu printr-o revoltă împotriva naturii s-a născut eticul?

 Azi Europa pleznește din toate cusăturile: Estul se supără pe Vest și, deși nu are refugiați, trâmbițează de zor împotriva primirii acestora. Ungaria lansează moda gardurilor, preluată rapid de vecini – de la Macedonia la Austria. Germania, și Angela Merkel, în special, sunt criticate din toate părțile, prin ceea ce nu-i departe de o răbufnire resentimentară. Franța devine sceptică și se distanțează de Germania. Marea Britanie cântărește prosibilitatea „ieșirii“, care – suntem siguri – va genera un model și pentru alții, de exemplu, pentru scandinavi. Grecia și Italia gem sub povara refugiaților și nu sunt susținute decât modest. „Schengen“-ul a murit, de facto (România nu mai are de ce să se ambiționeze să intre în tratat). Va mai fi el vreodată restabilit? Nu știm. Iar din afara Europei pândesc animalele mari – Rusia, China. Statele Unite sunt în retragere, în schimb, poate și din cauza unor alegeri care se anunță dramatice. Irelevanța politică a Europei excită oportunismul unor vecini, precum Turcia, și instinctul de prădător al altora, precum Rusia.

 

Egoismele naționale, alimentate de diferențele de situare, putere și influență, ies la lumină. Dar naționalismele sunt ele însele adesea minate din interior: regiunile, precum Scoția, Catalunia, Corsica etc., devin apărătoarele UE, împotriva statelor naționale, pe care ar dori să le părăsească, așa cum naționaliștii vor ca statele să părăsească Uniunea. Dezordinea e completă.

 Poate și mai grav este că principiul democratic sacrosanct al alegerii conducătorilor prin vot începe uneori să se desprindă de principiile libertății, cu care conviețuise cel puțin o jumătate de secol. Un nou-vechi concept se afirmă și se vrea pus în aplicare: „democrația iliberală“. Dacă poporul vrea, se șoptește tot mai des, el poate anula orice lege, orice Constituție, orice tratat internațional și, la limită, chiar și drepturile omului. Dar să nu învinuim prea rău poporul. Într-adevăr, vorba lui Jean-Jacques Rousseau: „niciodată nu poți corupe poporul, dar adesea îl poți înșela și atunci doar el pare că vrea răul“. Pe cei care înșală poporul îi numim azi „populiști“. Ei și partidele lor abundă: Marine Le Pen în Franța, Nigel Farage în Marea Britanie, Pegida și „Alianța pentru Germania“ în Germania, Syriza în Grecia, Podemos în Spania. Și să nu-l uităm nici pe bufonul Donald Trump din SUA, detestat nu numai de democrați și de liberali, dar și de establishmentul republican. Toți aceștia și alții câștigă voturi importante în alegeri regionale și naționale (ori „primare“, precum în SUA), împiedică formarea unor coaliții, amenință cu ieșirea țării lor din UE, din NATO ori cu rezilierea unor acorduri internaționale și au propuneri economice și sociale fanteziste. Rezultatele efective – așa cum a dovedit-o guvernarea Syriza din Grecia – sunt deplorabile, dar, chiar și așa, ei au explicații cu care îi conving pe mulți: eșecurile sunt întotdeauna opera „inamicilor“, în vreme ce succesele sunt întotdeauna ale lor. Nu altfel procedau, cândva, comuniștii.

 Explicații pentru asemenea derive se găsesc destule – de la complotul islamo-rus la Internet și de la declinul religios la globalizare și crizele economice. Nu ne îndoim că istoricii viitorului vor scrie tratate competente despre acest subiect (așa cum istoricii de până acum au scris despre declinul Imperiului Roman sau al celui Britanic), descoperind (când nu imaginând) corelații despre care noi, contemporanii, nu aveam nicio idee. Aici nu vreau însă decât să subliniez acest lucru, pe care l-am susținut și într-o carte: libertatea – de mișcare, de conștiință, economică, de expresie etc. – e indivizibilă și e „fragilă“: o „făptură neverosimilă“, o floare rară, crescută cumva dificil, împotriva dictatului „realității“, al naturii și chiar al democrației, atunci când „poporul înșelat pare că vrea răul“. Înflorește anevoie și se scutură repede. Când ne lipsește, ce-i drept, tânjim după ea, suspinând la auzul numelui ei frumos, dar când o avem ni se pare fadă, inspidă, ba chiar purtând o „agendă ascunsă“. E mai ales sacrificabilă, atunci când alte valori precum egalitatea, securitatea, bunăstarea sunt în joc.

 Așa stând lucrurile, de una să nu ne îndoim: dacă va fi să fie, „ultimii europeni“, mai ales în această zonă din sud-est-centru, vor fi și ultimii oameni liberi.