Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 61 (șaizeci și unu) Noiembrie 2016



Yüklə 223,07 Kb.
səhifə2/4
tarix01.03.2018
ölçüsü223,07 Kb.
#43551
1   2   3   4

Fotografia lunii: Unchiul Toader din Colacu, Vrancea.

(Fotografie de Emanuel Tânjală)



România de azi: România de afară - de Mircea Vasilescu
Ziarul Adevărul 29 septembrie 2016

Suntem pe locul 4 printre europeni la capitolul diaspora: conform unui raport ONU, 3,4 milioane de români locuiesc în altă ţară. Suntem pe locul 4 în lume, după Marea Britanie (cu 4,9 milioane de emigranţi), Germania (cu 4,4 milioane) şi Polonia (cu 4 milioane). Dacă ne raportăm la totalul populaţiei, pentru România diaspora reprezintă 17%.

Parcă şi aud în jur comentarii: în sfârşit, suntem şi noi pe locul 4 în Europa la ceva! Dar cred că ar trebui să lăsăm deoparte tradiţionalele miştouri strămoşeşti şi să încercăm să înţelegem ceva. Cifra e consistentă (3,4 milioane e ca şi cum populaţia Bucureştiului ar pleca peste hotare şi-ar mai trage şi ploieştenii şi braşovenii după ea). Iar proporţia impresionează şi ea: „plecaţii” reprezintă 17% faţă de populaţia totală a României.

Numeric, sunt mai mulţi britanici şi germani plecaţi prin lume, dar procentul din populaţia „de-acasă” e mai mic şi la unii, şi la alţii. La acest capitol, suntem primii în lume, în fapt, după cifrele oficiale al ONU pentru 2015. Ce să înţelegem de-aici? Comentatorii arată că cei mai mulţi dintre cei plecaţi au părăsit România în ultimii ani, mai ales după 2007 (cînd aderarea la UE ne-a dat tuturor dreptul la liberă circulaţie). Şi au făcut-o, evident, în căutarea unei vieţi mai bune. Nu numai că au găsit-o pentru ei înşişi, dar au trimis, ani la rând, câteva miliarde de euro pe an familiilor şi rudelor rămase-acasă. Au contribuit, aşadar, şi la viaţa mai bună din România. Nu trebuie să fii economist – cum nici eu nu sunt şi n-am pretenţia că mă pricep – ca să-ţi dai seama, ca orice bună gospodină, că dacă n-ar fi intrat în ţară cele câteva miliarde de euro pe an venite de la zidari, bone, muncitori de tot felul plecaţi în străinătate, România ar fi dus-o mai prost. La PIB-ul României, să tai câteva miliarde de euro cash pe an se cunoaşte, lasă urme. Prin urmare, în loc de miştouri pe tema „căpşunarilor”, ar trebui să băgăm de seamă că, în ansamblu, România o duce mai bine „pe plan intern” datorită celor plecaţi. Nu numai că au trimis bani în ţară, nu numai că au venit şi au sporit investiţiile şi consumul (făcându-şi case noi şi deschizând mici afaceri). Acestea sunt fapte indubitabile.

Dar ar trebui să adăugăm alte două beneficii: prin plecarea lor, PIB-ul românesc a avut mai puţine guri de hrănit, iar infracţionalitatea a scăzut, poate, şi datorită faptului că mulţi dintre micii pungaşi au plecat şi ei în ţări mai înstărite – căci un portofel cu euro merită mai multă atenţie decât unul cu lei, nu?

Cred însă că la toate aceste socoteli financiare şi avantaje materiale ar mai trebuie adăugat câte ceva, de altă natură. Avem deja o mică ţărişoară „afară”. Ce facem cu ea? Cu britanicii ne comparăm degeaba – ei sunt urmaşii celui mai mare imperiu colonial, e normal să fie mulţi plecaţi în lume, din alte motive decât ai noştri.

Dar – ca să nu cădem iar în patima discursului pe tema „ca la noi, la nimeni” – ne putem compara cu alţii, pe care tot sărăcia i-a mânat să plece: italienii şi irlandezii plecaţi în America acum o sută de ani, italienii plecaţi în alte ţări europene după al doilea război mondial, polonezii de după comunism.

Avem, aşadar – cum au şi alţii – milioane de concetăţeni „afară”. În era globalizării şi a noilor tehnologii de comunicare, legăturile cu ei (sau ale lor cu noi, că nu-i totuna) se păstrează altfel decât pe vremea telefonului fix şi a Cortinei de Fier. Avem un departament intitulat – aproape poetic, dar ca-n poezia secolului al XIX-lea – al „românilor de pretutindeni” care ar trebui să se ocupe de diaspora. Face ce poate, adică nu mare lucru. Căci nu i s-a acordat altceva decât misiunea de a face lucruri mai degrabă simbolice.

Altminteri, dacă am fi cu minţile mai deschise, milioanele de români plecaţi în alte ţări ar putea fi o resursă extrem de interesantă pentru cei rămaşi acasă. România „de afară” s-ar putea cu adevărat uni cu România „dinăuntru” (mai ales că în acest caz nu e vorba de revizuirea graniţelor). Mă tem însă că autorităţile şi politicienii nu-şi bat capul cu asta, nu-i interesează. Nici măcar votul celor din diaspora nu-i interesează: legea privind votul în străinătate a ieşit după mari chinuri şi tot proastă e.

Aşa că românii vor pleca în continuare, iar populaţia scade şi din motive naturale (ne-am întors la nivelul lui 1966). Suntem tot mai puţini şi mai stingheri.


Umor: Un cap în gura americanilor - de Dănuţ Ungureanu

www. LaPunkt.ro; 29 septembrie 2016

Am vrut să invit o fată la film. Un necaz al civilizaţiei contemporane este acela că poţi invita o fată în foarte multe locuri. Diversitatea, în sine, nu este un dezavantaj. Dar locul ales se nimereşte de fiecare dată a fi altul decât acela în care dorea să meargă fata. Odinioară existau doar două-trei posibilităţi şi probabilitatea de-a o nimeri pe cea bună era mare.

Oricum, nu contează, în primul rând fiindcă orice alegi eşti bănuit de gânduri ascunse, manevre diabolice şi planuri perverse. În al doilea rând, nu asta este povestea.

“Ce film? zice fata. American sau românesc?” (Nu e prima oară că-mi măsoară sentimentele în role de peliculă.) “Care-i deosebirea?” întreb. “Americanii, mă instruieşte ea, spun «potoleşte-te, că-ţi trag un glonţ în cap!» Pe când ai noştri: «Dacă nu te potoleşti, îţi trag un cap în gură!»“

În fond, prietena mea atinge spinoasa problemă a exportului de cultură. Cu ce ne prezentăm noi în faţa civilizaţiei occidentale? Cum răspundem noi glonţului tras în cap de cultura americană? Ei cu glonţul, noi cu capul în gură. Se observă încă o dată cum excesului de tehnologie noi îi opunem capul, materia cenuşie, gândirea. Nocivitatea culturii americane constă însă în faptul că înainte de-a trage cineva altcuiva un glonţ în cap (glonţul e un fleac) artistul spune o poveste. Ai, n-ai chef, el îi dă înainte cu poveştile. Dacă ademeneşti fata în sală şi ăla pune povestea pe ecran, fata nu mai e atentă la tine (ceea ce poate fi uneori un câştig).

Ca europeni, ne apărăm cu simboluri. Americanii spun o poveste, noi scoatem pe ecran un cal alb, un porumbel. Ei mai trântesc una, noi filmăm o frunză în valuri. Dăm la export scene de Ferentari care complexează Harlemul. Noi am inventat filmele din viaţa cartierelor. Povestea nu se înţelege prea bine, în schimb personajele se scobesc în nas, scuipă seminţe de bostan şi de floare, înjură ca-n viaţă.

O civilizaţie de numai câteva sute de ani, ca a vesticilor, nu se putea împotrivi uneia milenare, ca a noastră. Poate povestitorul lor să înşire la poveşti până-i amorţeşte limba. Înţeleptul nostru îi va spune demn: „N-ai tu atâta gură cât cap pot să-ţi trag eu în ea…”



Articolul lunii: Scara fermecată a lui Traian Băsescu - de Gabriel Liiceanu


 

 



L-am auzit cândva pe domnul Băsescu – era în vremea primului său mandat ca președinte al României – spunând: „M-am schimbat cu fiecare treaptă pe care am urcat-o pe scara puterii. Gradul meu de răspundere este acum altul decât cel pe care-l aveam înainte de a deveni președinte al țării”. Și l-am crezut. Dar nu „pe cuvânt”, ci în virtutea unor gesturi pe care le-a făcut ca om de stat.

Când alegi un om politic sau când îl susții în mod public, nu înseamnă nici că te căsătorești cu el, nici că îți devine „prieten”. Neajunsul alegerilor moderne ține de faptul că în societățile cifrelor mari nu știm în mâinile cui ne punem soarta. Nimeni nu-i cunoaște cu-adevărat pe candidați. Toți apar la rampă purtând fardul gros al promisiunilor și al bunelor intenții. Nimeni nu-ți garantează că nu vei deveni, odată ajuns la cârmă cel pe care l-ai ales, victima cabotinismului lui. Oricum vei alege o mască. Și vei afla prea târziu că te-ai înșelat. Iar clar-văzători în pâcla politicului nu cred să existe. De aceea, alegerea ta nu este necondiționată. Optând pentru un candidat sau altul, înseamnă doar că ai investit în cineva o speranță. Ai mizat pe faptul că valorile tale politice vor fi slujite de el. Sprijinul i-l dai pentru tine și firesc e să fii pregătit oricând să-l amendezi pentru derapajele lui.

Creditul pe care i l-am dat președintelui Traian Băsescu pentru cele două mandate ale sale nu-l regret nici astăzi. Angajând România pe o traiectorie occidentală și activând primul, după 15 ani de corupție bine instalată, justiția țării, el m-a slujit. S-a înconjurat cu consilieri de prima mână și de la numirile pe care le-a făcut în punctele-cheie ale justiției (Macovei, Morar, Kövesi) a început totul. A reparat cât se putea repara din dezastrul pe care l-au lăsat în urmă, mafiotizând sălbatic țara, președinția lui Ion Iliescu și guvernarea lui Adrian Năstase.

Dar ce s-a întâmplat apoi, după ce Traian Băsescu a coborât treptele puterii, ține de misterioasele abisuri ale firii omenești. E drept, în toți acești ani din urmă, puși sub teascul vremurilor, nu puțini oameni din jurul meu m-au stupefiat prin nebănuitele lor schimbări la față. Dar nici unul atât de mult ca fostul președinte al țării. Căci scara pe care Traian Băsescu a urcat, pentru a o coborî apoi pe cealaltă parte, pare desprinsă astăzi dintr-un basm populat de obiecte fermecate: ea i-a retras la coborâre tot ce-i dăduse la urcare. Odată ajuns jos, la picioarele scării, Traian Băsescu a redevenit ceea ce pesemne fusese înainte de a începe urcușul: un contorsionist. Dar nu unul de rând. Pierzând pârghiile puterii, care-i dăduseră alura omului de stat, Traian Băsescu a reîmbrăcat uniforma politicianului care se lasă străbătut de frisonul luptei deîndată ce simte mirosul mocirlei. Sau poate nu se gândise niciodată că justiția pe care o activase se va întoarce cândva asupra celor din jurul lui? Cert e că, asemeni acelui personaj din mitologia greacă, a început să-și devoreze copiii. Oricum, pare că „cineva” care stătea la pândă în el i-a tras soclul de sub picioare și că, dintr-odată, magia s-a destrămat. Băsescu a devenit anti-Băsescu. Viața lui care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.

Foarte puțini oameni își pot trăi viața ca întreg. Cei mai mulți ne-o croim din peticele pe care existența ni le scoate în cale. O îngropăm în compromisuri, fără să ne pese în ce arhitectură va încremeni silueta ei finală. Dar până unde poate merge compromisul într-o viață, fie ea și una de politician?

Cel care în noiembrie 2006 citise în Parlament discursul de condamnare al comunismului fără să se lase intimidat de huiduielile huliganilor lui Vadim Tudor, cel care trecuse prin două destituiri înfruntând singur chipurile schimonosite de ură ale celor 322 de parlamentari, cel care declarase că între fratele lui și justiție alege justiția  poate fi regăsit astăzi alături de cele mai sinistre figuri din peisajul nostru politic, contestând cot la cot cu ei DNA-ul și deplângând distrugerea de către justiție a „marilor oameni de afaceri români”. Adică,  nici mai mult nici mai puțin, decât pe cea a ofițerilor sub acoperire din vremea lui Ceaușescu. Același om care vorbea cândva de „slugile plătite de la televiziunile mogulilor” (pe care acum le frecventează) îi numește astăzi pe ziariștii care, mânați de un crez, l-au sprijinit în clipele grele ale mandatelor lui, „lingăi de bună voie”. Pe scurt, îl vedem aproape seară de seară făcând zob cu fiecare apariție în public toate valorile care păreau că, slujindu-le, l-au transfigurat.

Nu am de gând să dau nimănui socoteală pentru opțiunile mele politice. După câte știu, într-un spațiu care se pretinde democratic, ele sunt total libere și neincriminabile. Și nici nu cred că atunci am greșit. Dimpotrivă, mi-e greu și astăzi să-i înțeleg pe acei dintre confrații mei care, în fierbintea vară a lui 2012, s-au ridicat, cu pumnii strânși și cu ochii scoși din orbite, împotriva președintelui țării. Nu le-a fost rușine să se trezească, luați de vârtejul urii lor, alături de Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nici unul, nici o clipă, nu a suflat de atunci vreo vorbă despre acest ceas de rușine al vieții lor.

În schimb, în ce mă privește, cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m-a aruncat de-o vreme metamorfoza celui ce a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia, vreme de zece ani, i-am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac și, cred, într-un sens anume, și față de el.



Memorii: Cine a fost Cleopatra Lecca. Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soţ“ - de Elisabeth Bouleanu
Ziarul Adevărul 6 octombrie
Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului,  înainte ca acesta să se îmbolnăvească.

Cleopatra Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz.

Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească.  

Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană.  A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”,  criticul fiind amorezat de ea.

Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă.    

La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”.    „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană”  descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.

„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei  nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu.  Pentru Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ”  
Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George  Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti.

După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”.    „Fii a mea o oră!”   Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise  doamnei de pe strada cu plopi fără soţ.   „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei  care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”.  



 

”Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut.”  



Poetul îi expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”.

Istorie prezidențială americană: Clasificarea președinților
La numai o lună distanță de alegerea celui de al 45-lea președinte american, programată la data de 8 noiembrie 2016, revista American Icons publică o clasificare pe criterii de merite și performanță a celor care au ocupat scaunul prezidențial.

Autorii stabilesc patru categorii (notați că președinții sunt citați în ordinea clasamentului valoric, nu în ordine cronologica):


1. Președinții legendari: Abraham Lincoln, George Washington și Frank Delano Roosevelt.
2. Mari înfăptuitori: Theodore Roosevelt, Tomaas Jefferson, Harry Truman, Dwight Eisenhower, Woodrow Wilson și Andrew Jackson.
3. Președinții capabili, cu realizări de merit: John Fitzgerald Kennedy, James K. Polk, James Monroe, Ronald Reagan, Lyndon B. Johnson, James Madison, John Adams, William Jefferson Clinton, Barack Hussein Obama, William McKinley, Grover Cleveland, George H.W. Bush și John Quincy Adams.
4. Slăbănogii, cei care au eșuat: William Taft, Martin Van Buren, Gerald Ford, Calvin Coolidge, Rutherford B. Hayes, Chester Arthur, Ulysses S. Grant, Benjamin Harrison, Jimmy Carter, Zachary Taylor, George W. Bush, Richard Nixon, Herbert Hoover, John Tyler, Millard Filmore, Franklin Pierce, Andrew Johnson, Warren Harding și James Buchanan.
Doi președinți nu au fost incluși în clasament: William Henry Harrison, care a murit la 32 de zile de la inaugurare și James Garfield, asasinat la șase luni după alegere. (MSM)
Premiere: Ziua Internațională a bărbaților - 19 noiembrie


La data de 2 februarie 2016, Parlamentul României a votat Ziua Internațională a Bărbatului ca sărbătoare națională, care se va onora - pentru prima dată - la 19 noiembrie 2016.

Alte 60 de țări au adoptat deja această zi, privită ca o cale de a suprima o formă de segregare a sexelor, din moment ce Ziua Internațională a Femeii era deja demult intrată în tradiție. Dar, nu se poate trece cu vederea, că în spatele inițiativei de a sărbători bărbații lumii se ascunde o nouă formă de corectitudine politică, păcatul generației noastre, care nu se mai oprește din scorneli și năzbâtii, inventând mereu alte "nedreptăți și greșeli" ale societății pe care vrea să o aducă la o stare "perfectă". (MSM)
Opinii: Vechii noştri prieteni - de Traian Ungureanu

Ziarul Adevărul 10 octombrie 2016, 0


După toate semnele şi procentele, plebea s-a răzvrătit. Revolta neciopliţilor albi sătui de munca la negru, proiecte umanitare şi discursuri înalte fugăreşte lumea bună în jurul urnei de vot. Puneţi degetul oriunde pe hartă şi îl veţi retrage pîrlit. În Marea Britanie, revolta a provocat divorţul de UE. Ungurii au desfiinţat cotele din basmele multiculturale născocite la Bruxelles. Austria se pregăteşte să aleagă un preşedinte radical de dreapta. În Franţa şi Olanda, alegătorii sînt gata să cheme la putere demagogi vîrtoşi. În Columbia, oamenii de rînd au scuipat pe o ofertă de nerefuzat. Guvernul a propus pacea. Mai precis, pacea cu ucigaşii de oameni de rînd.

Nicăieri nu e mai lesne de văzut cauza acestor furii repetate decît în obrăznicia la care a ajuns stăpînirea în Columbia. O armată de terorişti marxişti omoară 200.000 de oameni, distruge sute de sate şi face miliarde din droguri. Recunoscător pentru cele de mai sus, preşedintele ţării, încurajat de colegii lui socialişti Obama şi Papa Francisc, oferă: un acord de pace, una amnistie, zece locuri în Parlament şi niciun sfanţ confiscat.

Acestea sînt izvoarele furiei. Revolta izbeşte, peste tot, făcături festive, croite pentru deliciul moral al binefecătorilor. Aroganţa nu îşi mai vede aroganţa. Societăţi umilite refuză aranjamentul şi ripostază, cît mai e timp şi cît se mai votează liber. Pînă aici, totul e scandalos de limpede.

De aici încolo, începe cazul României. Unde e revolta societăţii româneşti? Cum de nu izbucneşte odată răscoala alegătorilor, în ţara corupţiei plenare? Benzile desenate pentru guvernare de USR, foiala pe biciclete şi consumul sporit de etnobotanice sînt doar parodia care luminează mai bine absenţa. În fond şi oricît de neconvenabile ar fi datele, de aproape 30 de ani, PSD e cel mai corupt şi cel mai votat partid al ţării. Cum de se poate aşa ceva? De unde atîta lipsă de politeţe şi civism faţă de şeful de clinică UE şi medicul de familie DNA? Răspunsul nu e nici plăcut, nici neplăcut. E real. Răscoala nu se porneşte din lipsă de scînteie şi de răsculaţi. Nimic din ce e rău, strîmb şi stricat n-a fost impus din afară sau de deasupra. Doar leacurile sînt de import şi de sus. Realtatea e internă şi social neaoşă. Corupţia nu îngraşă revolte populare pentru că e locală, naţională şi populară. Organică, într-un organism obişnuit să funcţioneze cu boala în sînge. Spre deosebire de consensul care uneşte establishmentul occidental şi e pălmuit de la Londra la Bogota, corupţia noastră nu face figură de aberaţie care trebuie pîndită şi pedepsită vot. Asta nu înţeleg cei ce îşi pun speranţele în DNA, ca revoluţie de sus. Din acelaşi motiv, majoritatea discuţiilor despre corupţie se duc în termeni cînd naivi, cînd stridenţi. N-ar trebui să ne scape: curînd, vom aniversa o sută de ani de Unire şi cel puţin două sute de hoţie. Ambele naţionale şi demne de o cercetare mai serioasă. Ca să nu spunem: de respect. Corupţia nu place, dar e populară. Cine susţine că n-o practică are memoria scurtă şi e, probabil, zugrăvit pe un perete de altar. Corupţia nu e frumoasă, dar e utilă. Nu face bine, dar te ţine la suprafaţă sau îţi face loc. La fel, nesărata (şi, în consecinţă, de dus la ocnă) discuţie pe tema plagiatelor.

Aproape toate doctoratele sînt furate, aşa cum aproape toate filmele sînt descărcate de pe torente. Altfel, de unde o naţie de doctori şi doctoranzi, de la ghişeul gării pînă în Parlament? Nu uitaţi să vă verificaţi soţul sau soţia; într-o bună zi, s-ar putea întoarce acasă Doctor al Universităţii din Colţ. Alături de furtul din bugetul de stat, parvenitismul prin împăunare doctorală e o datină socială, nu o excepţie şi nu o abatere de la albia corectitudinii naţionale. În fond, alfabetizarea dusă la bun sfîrşit de comunişti a continuat cu un eşec. Proştii dotaţi cu pix şi promovaţi de partid s-au vrut academicieni doctori ingineri. Cap de coloană, Ceauşeasca. Noii parveniţi politici le urmează, azi, pilda şi, cînd nu se vor doctori, se simt masoni sau iniţiaţi în culte cu cristale şi energii anticanceroase. Cineva s-a suit în copac şi are rît de silicon.

Contez pe vreo 20-30 de prieteni apropiaţi. Am, deci, onoarea statistică să cunosc jumătate din autorii de doctorate cinstite în România. A doua jumătate a plecat din ţară sau iuţeşte pasul spre vama Nădlac.   E foarte probabil ca lucrurile să nu stea deloc aşa sau să stea exact aşa cum sînt mîzgălite în rîndurile de mai sus. Nu contează. După atîţia ani de vorbărie calificată şi succes electoral al corupţiei, sîntem datori cu un singur lucru: să facem cunoştinţă cu lumea reală şi să ne băgăm în seama poporul. Altfel, rămîne deschis doar drumul vechi pe care au eşuat atîtea minţi şi îndreptări, de la eminenţele lor interbelice încoace. 



Yüklə 223,07 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin