Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 64 (șaizeci și patru) Februarie 2017 Poetul lunii

Comunismul românesc: Vladimir Tismăneanu: Partidul fărădelegii, de la Iliescu la Ponta: un sfert de veac de la Mineriada din 13-15 iunie

București pe 10 iunie 1990, împreună cu prietenul meu, disidentul Dan Petrescu, am mers chiar în aceeași seară să văd ce mai rămăsese din zona liberă de neocomunism. În memoria lui Petru Creția (1927-1997)

Trei au fost evenimentele care au constituit păcatul originar al regimului Iliescu: a). teroriștii și pseudo-procesul lui Ceaușescu; b). incidentele de la Târgu-Mureș și formarea SRI; și c). barbaria fasciilor de mineri îndrumați de securiști în iunie 1990. Nici până astăzi, veteranul bolșevic nu a exprimat vreun regret sau vreo notă dubitativă în legătură cu vreunul din aceste momente. Să ne mirăm atunci că urmașul său, Victor Ponta, calcă în picioare statul de drept?

Am ajuns la Piața Universității era crepusculară, corturile greviștilor foamei în fața Teatrului Național, o platformă de la care se rosteau discursuri anti-FSN-iste în fața a cel mult o sută de oameni, pe scurt revoluția părea suspendată, uitată, compromisă. Ion Iliescu și ai lui câștigaseră alegerile în Duminica Orbului. Nu le ajungea însă ceea ce obținuseră, vroiau să îngenuncheze definitiv societatea civilă, presa liberă, partidele democratice, invocând aberantul pretext al facilitării circulației în Piața Universității (o stupiditate desprinsă din abecedarul statului represiv). Iliescu, Roman și ceilalți magnați neocomuniști au evacuat în chip violent ceea ce mai rămăsese din masa protestatară. Au urmat vânătoarea de vrăjitoare, instigarea la ură, demonizarea studenților, a intelectualilor critici și a populației Roma, toate ordonate și coordonate de la cel mai înalt nivel. “Anarhia” a fost organizată pentru a suprima libertatea.

Vorbim de fapt despre o contra-revoluție, o tentativă de restaurare a monopolului partidului unic, în acest caz, FSN. Forma mentală iliesciană a devenit tiparul pe care s-au mulat experimentele Adrian Năstase și, acum, Victor Ponta: dispreț pentru statul de drept, samavolnicie, cultul liderului pseudo-carismatic, cinismul paroxistic, corupția endemică. FSN-ismul convertit în PSD-ism este numele unei patologii politice a cărei perpetuare reprezintă blestemul tranziției românești. Scriam la începutul acestui an, aici peContributors, un articol în care elogiam protestul din Piața Universității, expresie admirabilă a dreptului la nesupunere civică, ca acțiune politică nonviolentă, înrudită, ca filosofie și metodă, cu tot ce a fost mai nobil în istoria disidenței din fosta URSS și Europa de Est. Îl reiau aici:

In titlul acestui articol [„Omagiu Golaniei: Raportul Final şi mineriada din 13-15 iunie 1990″], Golania este numele zonei libere de neo-comunism, al Pietii Universitatii, in primavara de gratie a anului 1990. Este o aluzie la Catalonia omagiata, candva, de Orwell, la spiritul libertar, neinregimentat, spontan, care i-a scos intotdeauna din minti pe comunisti. S-a redeschis, dupa multe si exasperante tergiversari, dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Cum era atat de provizibil, Ion Iliescu pretinde ca n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie organizata statal. Este o minciuna sfruntata. In fapt, aparenta “anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu, format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Magureanu, Mihai Chitac si Nicolae S. Dumitru, mana dreapta, in epoca, a lui Ion Iliescu in cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea, ce-si zicea “Libera”, condusa de profesorul fesenist Razvan Theodorescu. Nu stim care vor fi concluziile celor vor investiga aceste dosare. Stim insa ca democratia romaneasca are nevoie de adevar precum de oxigen.

Sa spui, precum Ion Iliescu astazi, ca a fost doar “contemporan cu evenimentele” si ca avea “niste raspunderi”, mi se pare o sfidare incalificabila a memoriei noastre si a bunului simt. Nu, domnule Iliescu, sunteti direct si fara dubii responsabil pentru acele “evenimente”, in fapt o agresiune de o rara brutalitate impotriva incipientei si atat de vulnerabilei democratii. Ati complotat pentru lichidarea opozitiei, a presei democratice si a societatii civile. Sub egida si cu protectia Dvs, gangsterismul politic a facut ravagii in aceasta nefericita tara. Detasamentele minerilor calauziti de securisti, inarmati cu lanturi, era fascii, domnule Iliescu. Ati actionat ca un boss, ca un caid, ca un mafioso deopotriva fascist si comunist. Le-ati multumit public minerilor, i-ati ridicat in slavi. Aveati manecile suflecate, pozati in proletar, faceati spume la gura mintind despre “fascistii” din Piata Universitatii. Eram acolo, la Bucuresti, am vazut ce faceati si ce faceau oamenii Dvs. Erati sinistri. Ca om politic, aveati obligatia sa aparati viata cetatenilor Romaniei, indiferent de opiniile lor. Ati ales sa o puneti in pericol. Ati esuat istoric si uman. A venit clipa tragerii la raspundere.

A existat un moment, in 2003, cand am crezut ca ati invatat ceva din experienta democratica. Avusese loc alternanta din 2006, Romania se pregatea sa intre in NATO. M-am angajat intr-un dialog cu Dvs sperand ca veti admite macar unele din erorile pe care le-ati comis. Scrasnind din dinti, ati recunoscut ca mineriada din 13-15 iunie a fost ceva “extra-legal”. Ori, mai precis, nu ati negat ca s-a recurs la tehnici extra-legale. Dar n-ati spus ilegal. V-ati ferit ca dracul de tamaie sa numiti crima drept ceea ce a fost, adica faradelege. Ati spus ca “factorul extralegal” a fost prezent si in timpul Revolutiei din decembrie 1989. (v. “Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu”, Editura Enciclopedica, 2004, pp. 244-245). In iunie 1990, existau fortele legale (armata, jandarmeria, politia), dar Dvs si camarila Dvs ati decis sa aduceti minerii. Dupa care, la sfarsitul mandatului Dvs l-ati gratiat pe Miron Cozma, capetenia minerilor, si l-ati decorat pe Vadim Tudor. Ati atacat furibund Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ati continuat sa falsificati, sa calomniati, sa mistificati. Sunteti un negationist. V-am raspuns aici:

La un sfert de veac de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu si oamenii sai, inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, intre care un rol crucial il avea Iosif Boda, este urgenta confruntarea juridica, deschisa si onesta, cu acele samavolnicii. Mineriada din iunie, continuare exacerbata a celei din ianuarie 1990, a simbolizat revansa celor pe care Gabriel Liiceanu, in al sau de neuitat “Apel”, i-a identificat drept lichele. Departe de a face un pas inapoi, lichelele au lovit napraznic si au insangerat abia nascuta democratie romaneasca. In niciuna din tarile iesite din comunism in timpul anului revolutionar 1989 nu a avut loc o asemenea oroare. A sosit, sper, momentul adevarului. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Iata un pasaj cat se poate de limpede, elocvent si transant din concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Ed. Humanitas, 2007, p. 777): “Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul revolutiei. Totodata, se impune recunoasterea oficiala a Proclamatiei de la Timisoara (din martie 1990), precum si a manifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Universitatii din Bucuresti, ca momente constitutive si reprezentative ale Revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”.

Iată aici o declaraţie a regretatului profesor Petru CREŢIA despre Piaţa Universităţii.

Mai este oare ceva de adaugat la indemnul lui Petru Cretia de a rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat si maculant? Mai putem vorbi cu falsa candoare despre “iluzia anticomunismului”, adoptand un ton condescendent-sarcastic, atunci cand stim bine ca milioane de fosti profitori ai comunismului (activisti, ideologi, securisti, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind astazi anti-anticomunisti si peroreaza despre o presupusa “culpabilitate generala”, despre “universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare si bestiale agresiuni fizice, a societatii civile romanesti. Sa amintesc ca recomandarile si concluziile au fost adoptate de toti membrii Comisiei Prezidentiale, fara exceptie, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragos Petrescu si Sorin Iliesiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tanase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu si Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am vazut-o/trait-o sur le vif, atunci, la Bucuresti) am scris un articol aparut la inceputul lunii iulie 1990 in “The New Republic” cu titlul “Homage to Golania”, aluzie transparenta la cartea lui George Orwell, “Homage to Catalonia”, publicata zilele acestea, intr-o noua editie romaneasca, la editura Polirom. Cred ca Marian Munteanu isi mai aduce aminte de vizita pe care i-am facut-o atunci, impreuna cu Tudor Jebeleanu, la Spitalul de Urgenta, in salonul atent supravegheat de “baieti” in care se afla impreuna cu fratele sau, ambii maltratati de mineri si pseudo-mineri. Ma intalnisem cu Marian la Washington, cred ca in mai, fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, si vorbisem mult despre sansele si blocajele societatii civile in Romania post-decembrista.

Am publicat acum cativa ani pe blogul meu, gratie Mirelei Roznoveanu, o fotografie de la acea cina istorica petrecuta la Omni Shoreham Hotel la care au fost prezenti Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Marian Munteanu, Mirela Roznoveanu (pe atunci jurnalista la “Romania Libera”), Dorin Tudoran si subsemnatul. Trecut-au anii… In fine, cate nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport in Piata Universitatii, impreuna cu Dan Petrescu, apoi cina cu el si cu Tess, serile acelui iunie tragic cand eram impreuna cu Vasile Gogea, Ioan Grosan, Dan Petre, Tudor Jebeleanu, despre primele intalniri cu Mircea Mihaies, despre ultima discutie cu Petru Cretia (ascultati declaratia acestui mare carturar), despre sosirea minerilor la GDS si rolul lui Gabriel Andreescu in a-i impiedica sa se dedea la atacul comandat “de sus”, despre studentul disperat de la arhitectura venit la GDS, ranit in crestet de lanturile si batele “ortacilor” manipulati de securistii iesiti din vizuine pentru a-si savura revansa, despre vizita la Constantin Toiu (“golan-scriitor” imi spunea cu mandrie) si Dora Scarlat, despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la “Romania Libera”, dar si despre cele purtate cu Dorel Sandor (de-acum pe post de eminence grise) si cu N.S. Dumitru, mana dreapta a lui Ion Iliescu in Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revolutii proletare, despre eforturile de a gasi o explicatie logica, alaturi de N. Manolescu, cat se poate de ingrijorat si revoltat, la ceea ce, in chip evident, nu era decat eterna, agresiva (i)logica a nomenclaturii asediate si isterizate. Imi amintesc de revenirea acasa (ultima luna petrecuta la Philadelphia, inaintea mutarii la Washington), de conversatia telefonica fara sfarsit purtata cu Ioan Petru Culianu care voia sa stie absolut totul despre ororile din Bucuresti.

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac in revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera. Titlul interviului salutat de autoarea Undelor scurte era “Paradoxul roman“. Asa se intituleaza articolul transmis pe 31 august 1990 in care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea mostenirilor bolsevice in Romania fesenizata, de pozitiile mele, ale lui Mihnea Berindei si ale Ariadnei Combes. In acel text ce ar merita studiat in manualele scolare, Monica Lovinescu cerea puterii “sa renunte la la tehnicile leninisto-ceausiste de care se slujeste” si “sa adopte singurele terapii in stare sa vindece poporul roman: memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor, dialogul inlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democratiei de tip ‘original’ (doar a dat rezultatele lamentabile de pana acum!) si inlocuirea ei prin democratie pur si simplu”. (v. Monica Lovinescu, “Etica neuitarii”, Ed. Humanitas, Colectia Zeitgeist, 2008, pp. 313-318). Aceste idei ale Monicai Lovinescu, membra a Comisiei Prezidentiale, au inspirat analizele, perspectiva si concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu-l pot ierta vechii si noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo si neo-saptmanistii, politrucii imbatraniti intru dogme de mult ruginite, bufonii care se inchipuie doctrinari de inalta clasa, toti cei pentru care aerul proaspat al societatii deschise reprezinta o primejdie mortala.

Istorie prezidențială americană: Meserii practicate înainte de cariera politică de cei care au devenit președinți ai Statelor Unite
George Washington: militar de carieră, topograf.

Thomas Jefferson: avocat.

John Adams: avocat.

John Quincy Adams: secretar, avocat.

Andrew Jackson: militar de carieră.

James Garfield: om de serviciu, tâmplar, profesor.

Chester Adams: profesor, director de școală.

Millard Filmore: fermier, croitor, profesor.

Abraham Lincoln: fermier, muncitor forestier, operator de feribot, diriginte de poștă, avocat.

Ulysses Grant: negustor de cai, agricultor.

Grover Cleveland: șerif, profesor.

Warren Harding: muncitor la drumuri, agent de asigurări, fermier, profesor, director de ziar.

William McKinley: funcționar de poștă, profesor.

Franklin Pierce: profesor.

Herbert Hoover: curier, secretar, fermier, inginer minier, geolog.

Theodore Roosevelt: cowboy, fermier de vite, ajutor de șerif.

Harry Truman: lucrător poștal, lucrător la căi ferate, fermier, comerciant.

Lyndon Johnson: lustragiu, om de serviciu, bucătar, spălător de vase, liftier, culegător de fructe, muncitor la drumuri, profesor.

Richard Nixon: lucrător forestier, avocat.

Gerald Ford: spălător de vase, paznic de parc național, model fotografic, antrenor de futbol.

Jimmy Carter: fermier.

Ronald Reagan: spălător de vase, hamal de circ, salvator la piscină, antrenor de înot, crainic sportiv la radio, actor.

George HW Bush: proprietar de exploatări petroliere, businessman.

George W Bush: businessman, proprietar de club sportiv.

Barack Hussein Obama: avocat, profesor de drept.

Donald Trump: businessman în sectorul imobiliar, proprietar de cazinouri, business internațional, producător tv.

Pamfletul lunii: Romania bună și românii răi - de Andrei Pleșu
Mi-a fost semnalat, de curînd, un text compus de dl Florin Zamfirescu. Am o foarte bună părere despre prestația actoricească de-o viață a domniei-sale și nu găsesc nimic nefiresc în pornirea unui actor (și a oricui) de a comenta starea de lucruri cu care este contemporan. La noi, e drept, oamenii de teatru dau o notă aparte participării lor: înclină să iasă din scena meseriei lor, unde sînt suverani și incontestabili, pentru a intra pe scena politică. Vor să fie cel puțin „lideri de opinie“ sau „analiști politici“, dar aspiră la mai mult: vreun ministeriat, vreun fotoliu de parlamentar (local sau european), vreo poziție publică cît de cît vizibilă. S-ar zice că rolurile pe care le-au jucat în sălile de teatru sau în filme nu le-au adus satisfacții îndestulătoare. Drept care „se distribuie“ singuri în roluri care li se par mai nobile, mai apropiate de anvergura lor reală, mai potrivite cu talentele lor. Evident, nici o asemenea angajare nu e, în principiu, amendabilă. Nu mă grăbesc să vorbesc de vanitate, poftă de putere, nevoie de vizibilitate sporită, conștiința bruscă (și pripită) a misiunii proprii. Nu exclud nici un autentic puseu patriotic. Constat doar că nici Peter O’Toole, nici Jean Gabin, nici Richard Burton, nici Robert de Niro, Marcello Mastroianni, Meryl Streep, Smoktunovski sau Laurence Olivier nu au simțit nevoia să devină oameni de partid, să intre în competiții politice, să vorbească în numele nației. Da, n-au ezitat să-și spună, apăsat, părerea, să critice ce li se părea de criticat, să asume gesturi de solidaritate în numele unor cauze umanitare. Dar atît. Nu le-a trecut prin cap să devină altceva decît sînt. Excepții? Nu-mi vin în minte decît două: Arnold Schwarzenegger și Radu Beligan.

Ce mă deranjează, totuși? Mai întîi, în unele cazuri, întîrzierea cu care marile trăiri patriotice se dau în vileag. Nu-mi amintesc de vreo manifestare radicală, riscantă, a marilor înflăcărați de azi. Dimpotrivă: pe vremea dictaturii, își vedeau, foarte cuminți, de treabă. S-ar zice că țara o ducea binișor, ba chiar că Ceaușescu trona în aceeași suită de mari români cu Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. (În textul dlui Zamfirescu apare, printre căpeteniile memorabile ale patriei un „chiar (sic!) și Nicolae“. Dacă e vorba de „acela“, nu mă mir. Dl Zamfirescu e purtătorul de cuvînt al unui partid creat de Vadim Tudor, un notoriu și volubil îndrăgostit de cuplul prezidențial de dinainte de 1989.)

A doua problemă e adecvarea. Una e să reciți un text scris de alții, alta e să devii tu însuți autor. Pentru asta e nevoie de alt gen de talent, de bun gust, de o bună măsură stilistică. Altfel, aluneci periculos spre patetism kitsch, spre histrionism ieftin, spre involuntare efecte comice. Scrisul e o meserie. Și dacă vrem să salvăm țara de nepricepuți, de impostori, de diletanți periculoși, atunci e musai să începem prin a fi exigenți cu noi înșine. Și să știm, între altele, pînă unde se pot forța limitele metaforei, ale personificării, ale retoricii mobilizatoare. Sînt genuri și procedee de mare tradiție, a căror utilizare cere subtilitate, cultură, dozaj fin. Sinceritatea pură și simplă nu e neapărat o virtute convingătoare.

În textul său, dl Zamfirescu nu se sfiește să-și dea singur un rol grandios. Un rol, ca să zicem așa, „de compoziție“, căci implică o spectaculoasă travestire. Dl Zamfirescu e o doamnă: e România însăși, pe post de nevastă dezamăgită, înșelată, părăsită de „bărbatul ei milenar și prost de bun“. Adică de poporul român. Mărturisesc că sînt luat prin surprindere. Nu m-am gîndit niciodată că se poate face distincție între „România“ și „poporul român“. Din punctul meu de vedere, România fără români e o abstracțiune, o idee destrupată, o schemă. E adevărat că, din păcate, românii pot întoarce spatele României, dar e greu de imaginat cum ar putea România să se lase păgubașă de români. Evident, ne putem reprezenta țara ca pe o femeie frumoasă și aprigă (cum e cea pictată, la 1848, de Constantin Rosenthal sau cum e, în Franța, Marianne). Dar, făcînd asta, nu dăm unui simbol sau unei alegorii autonomie și autoritate. Marianne fără francezi sau România fără români sînt vorbe goale. Cu atît mai straniu e să o auzim pe… România certîndu-și populația și supărată pe „barbarii“ care „i-au infestat gena sănătoasă“. Țărișoara e exasperată de „cromozomii blestemați care i-au strivit caracterul“! (din păcate, la cromozomi nu se prea poate umbla...). Înțelegem că demult, foarte de demult, pe vremea lui „Decebalus“ și Zalmoxis, totul era în regulă (minus, poate, excesele bahice din timpul lui Burebista). Aici, lucrurile devin oarecum misterioase: rezultă că România exista deja pe vremea cînd, de fapt, nu exista, după modelul românilor care au fost „creștini“ încă înainte de Christos. Fapt e că, ulterior, „am fost trîntiți la pămînt“. Cum așa? Ghinion? Moleșeală? Soartă? Fire păcătoasă? Defect de caracter? Păi, ori sîntem grozavi, ori sîntem un eșec al istoriei, victime cam blegi ale barbarilor! Dl Zamfirescu, adică România, zice că să mai încercăm o dată. De-aia a aderat dînsul (dînsa?) la partidul care-i poartă numele („România Mare“). Dar, stupoare, românii nu prea i-au votat. Fiindcă sînt inteligenți sau fiindcă sînt „proști de buni“? Sau doar proști? Sau nepatrioți? Nu știm. Chestie de genetică… Oricum, ideea că, în numele unui concept („România“), al unei denominațiuni istorico-geografice, poți ajunge să beștelești, melancolic, un popor întreg de oameni vii e… paradoxală! Încurcate sînt căile patriotismului! S-ar zice că, în fond, mesajul dlui Zamfirescu e de tipul: „Frumoasă țară, păcat că e locuită!” Nu e o teza prea nouă, În orice caz,  încurcate sînt căile patriotismului! Nemții ar numi asta Hassliebe. Adică „iubire-ură“. Să nu ne aventurăm în „meandrele“ acestei complexe ambivalențe!

Geopolitică: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE” - Interviu cu Robert Kaplan (fragmente)

Posted on Februarie 24, 2016 by Thraxus Ares

Robert D. Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.

”Robert D. Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior. Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis DELETANT)

Scriitorul și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește “să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru orice aranjament de acest fel.

În ceea ce privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România”.

Robert Kaplan în Wall Street Journal:

”Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să valideze o monedă unică.”

Interviu:

Tocmai a fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeşte ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”. În curând, va fi lansată şi traducerea în limba română, publicată de editura Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România şi, în acelaşi timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicaţi’ne acest lucru puţin.

Robert D. Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi – ”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce ”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul, Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană. Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care, dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981, scriind despre regimul Ceauşescu.

Dar mai e şi un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central pentru nord- estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi, dintr’o perspectivă originală

După cum am spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai mari. Să ne îndreptăm atenţia, deci, asupra Europei, care este un subiect uriaş în acest moment. Spuneţi că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă din exterior. Explicaţi’ne această evaluare a dumneavoastră, dar şi care credeţi că vor fi consecinţele.

Robert D. Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu, ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt, istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare treptat, iar Europa se rupe din interior.

Spuneţi că o Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelaşi timp, subliniaţi cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum şi cât de îngrijoraţi ar trebui să fim?

Robert D. Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei, ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză sunt alimentate nu de putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din cauza Ucrainei. Totul este interconectat.

Scrieţi, în noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său faţă de geografia României şi a Rusiei sunt ”o provocare şi o tragedie pentru România”. La ce vă referiţi când spuneţi asta?

Robert D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S’ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție împotriva Rusiei.

Scrieți la un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.

R. D. K.: A supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii. Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal. Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni copiii.

Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora.

Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s’a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial.

Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă.