Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 64 (șaizeci și patru) Februarie 2017 Poetul lunii
Articolul lunii: Să nu ne amăgim - de Mihai Maci
Yüklə 273,86 Kb.
|
Articolul lunii: Să nu ne amăgim - de Mihai Maciwww.contributors.ro ianuarie 9, 2017Să nu ne amăgim! Să nu ne minţim – pe noi înşine – de bună voie, sperând că ne vom descurca şi de data asta! Să nu ne rătăcim în plasa unor iluzii în numele cărora ajungem să credem că săbiile de lemn sunt arme adevărate! Faptele sunt aici, şi ele vorbesc – mai tare şi mai limpede decât oamenii. Să nu ne amăgim! Ştim cu toţii ce s-a întâmplat în 11 decembrie. Faptul că a câştigat d-l Dragnea şi a pierdut PNL-ul nu e decât un efect de suprafaţă; s-a întâmplat ceva mult mai grav şi mai adânc: s-a sfârşit un ciclu istoric început cu Revoluţia din 1989. Votând aşa cum au votat, oamenii au arătat – clar – că au ajuns la capătul speranţelor și al promisiunilor lui decembrie ’89. În urma Revoluţiei s-a construit Statul actual (cu dreptul şi administraţia lui), s-au statutat libertăţile (în primul rând cea de exprimare) şi s-a deschis calea aderării europene – realizată în 2007 – care a mai consacrat o libertate (cea de mişcare). Toate aceste lucruri sunt reale. Numai că ele nu sunt decât nişte cadre, şi încă nişte cadre foarte largi. Menirea lor ar fi fost aceea de-a prinde în rama lor o dinamică a economiei şi a societăţii care să le investească şi să le dea un sens la scara indivizilor concreți. O ştim prea bine: n-a fost aşa. Statul (cu enorma lui administraţie) e disfuncţional, dreptul are probleme serioase (suntem încă sub MCV), libertatea de exprimare a sfârşit într-o babilonie de voci fără noimă, iar libertatea de mişcare a dus la cea mai masivă emigraţie (din raţiuni economice) cunoscută în istoria României. Dar, dincolo de toate, sunt realităţi mai concrete decât aceste cadre: depopularea ruralului prin reluarea urbanizării (ceea ce focalizează investiţiile – oricum puţine – pe oraşe, abandonând sorţii lor satele); catastrofa “privatizărilor” care – cu infime excepţii (precum Dacia Piteşti) – nu a fost nimic altceva decât modalitatea prin care Statul s-a scăpat (la preţuri de nimic) de bunuri pe care nu le mai putea administra; dezindustrializarea (şi crearea – prin pensionare anticipată – a unei enorme populaţii de asistaţi social); eşecul grotesc al “restituţiei” bunurilor naţionalizate de comunism (care a dus la apariţia unei pături de infracori cu acte în regulă care controlează viaţa oraşelor); distrugerea – mai gravă decât în război – a infrastructurii (aproape complet a celei de irigaţii şi de transport către Mare a petrolului şi a gazului); deforestarea şi poluarea masivă; prăbuşirea ireală a sistemului de învăţământ (care, actualmente, oficializează impostura); degradarea serviciilor (în primul rând a celor de transport şi de sănătate); feudalizarea instituţiilor publice; salarizarea arbitrară (şi, în mod manifest, fără nici o legătură cu productivitatea) şi multe altele, fapte mărunte, dar care constituie realitatea cotidiană a celor ce trăiesc în această ţară. Efectiv s-au creat doar trei lucruri: o clasă de privilegiaţi (sursa privilegiilor lor fiind funcţia ocupată în Stat), o media care trăieşte din cultivarea deliberată excesului şi o enormă populaţie perdantă, resentimentară şi anomică. Nu pactul priveligiaţilor şi al mediei a determinat votul din 11 septembrie, ci mişcarea marii mase care nu mai vede nimic între ordinea dictatorială şi fărădelegea descurcării pe cont propriu. Dacă lumea reală arată aşa, atunci e evident că timp de 27 de ani nimeni nu a fost în stare să coaguleze forţele creative ale poporului în vederea unei acţiuni coerente pentru a trece de la mizeria comunistă la prosperitatea capitalistă. În acest lung interval, România a plutit în derivă, iniţiativele punctuale nu au creat tendinţe, schimbările (apariţia supermarketurilor, a telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu etc.) au venit din afară şi oamenii le-au înregistrat doar ca simpli consumatori. Iar Europa – care ne-a pescuit la un moment dat din deriva noastră – nu a fost în măsură să impună generalizarea regulilor ei sociale (şi, în subsidiar, a prosperităţii) în lumea românească. Timp de 27 de ani am văzut – ca într-un teatru de umbre – baletul tuturor ideilor, fie ele cât de năstruşnice (“modelul suedez”, “etalonul aur”, “axa Bucureşti – Londra – Washington”, “dacii creatori ai piramidelor” etc); am văzut înălţându-se şi prăbuşindu-se cele mai bizare figuri (de la “veteranii” Convenţiei, la “starurile” talk-show-urilor) şi, între partide (vechi şi noi), am asistat la toate combinaţiile şi hibridizările posibile. La începutul anilor ’90, celor care – prea devreme nostalgici – apărau comunismul, expunându-i realizările, li se răspundea că şi în absenţa lui România ar fi evoluat şi s-ar fi dezvoltat. Astăzi, acest argument poate fi folosit împotriva oricărui politician, a oricărui partid şi a oricărei gesticulaţii publice: şi fără ei România ar fi putut ajunge la fel de bine acolo unde e. La niveul unei ţări africane: cu o salarizare care sfidează demnitatea omului european, fără drumuri, cu şcoli lipsite de orizont, însă plină de “vedete”, de “ştiri senzaţionale” şi de “tradiţii” care nu au în spate nici un sfert de veac. O ţară în care sărăcia şi migraţia i-au despărţit pe părinţi de copii şi în care – dezamăgiţi de tot – oamenii decad într-o religiozitate primitivă a locurilor sacre şi a magilor tămăduitori. O ştim cu toţii: şi cei ce visăm să scăpam fugind de aici, şi cei ce mai “apucăm” ceva, ca să fim “asiguraţi”, şi cei ce spumegăm în studiouri, şi cei ce făurim planuri de salvare din cuţite şi pahare: cu toţii rătăcim într-o beznă în care e tot mai greu să distingem albul de negru. E de mirare că într-o astfel de lume orbii îi conduc pe cei cărora ochii nu le mai sunt de folos? Să nu ne amăgim! Ciclul istoric început cu “evenimentele” din 1989 se încheie dintr-o raţiune foarte simplă: lumpen-proletariatul acelui timp a ajuns, în sfârşit, la putere. Noua clasă, a secretarelor şi a şoferilor, e cea care a urcat pe culmile ruinelor comunismului, după ce Revoluţia şi-a devorat generaţiile succesive de fii nerecunoscători. Ce a rămas din generaţia lui Ion Iliescu? Îşi mai aminteşte cineva măcar numele celor ce au făcut Constituţia (sub care – cu bunele şi cu relele ei – stăm şi astăzi)? Dar de țărăniștii din interminabilele ședințe pe tema “algoritmului” din vremea Convenției? Unde e cohorta de adulatori ai d-lui Năstase? Ubi sunt tinerii politicieni promovați de Băsescu? Ne place, nu ne place, acum e vremea d-lui Dragnea, a d-lui Liviu Pop, a d-nei Vasilescu și a tuturor miniștrilor pe care-i vedem defilând pe la televiziuni. Dânşii sunt câştigătorii canibalizării celorlalţi, ai celor pe care cupiditatea, orgoliul, nesăbuinţa şi propriile complexe i-au scos, rând pe rând, din scenă. Acești uomini nuovi nu mai au ezitările predecesorilor lor: ei se ştiu legitimaţi de simplul fapt că au ajuns acolo unde au ajuns. Şi tocmai pentru că au ajuns acolo, totul le e permis, căci istoria viitorului începe cu ei. Da, şi-au cumpărat titluri universitare exact aşa cum şi-au cumpărat vile, maşini şi costume: pentru că “trebuie”, pentru că “merge”, pentru că “dă bine”. Cine-şi închipuie că lucrurile acestea au reprezentat nişte obiective ale lor se înşeală; nu, au fost doar mijloace pentru ajunge acolo unde au ajuns. Acum nu mai valorează nimic, pentru că puterea le dă privilegiul de a avea orice îşi doresc. Şi îşi doresc totul! Căci câtă obidă s-a strâns în sufletul unei secretare sau al unui şofer căruia, la început, “şeful” abia-i arunca o privire, pe care o/îl trata ca pe un copil de mingi, care a făcut tot ce i s-a cerut (unii dintre d-voastră v-aţi îngrozi dacă aţi afla ce ţi se poate cere) pentru a ajunge omul de încredere al “boss”-ului, ba chiar confidenta/ul lui, când scapă de nevastă şi-şi varsă amărăciunea-n pahar – totul, ca să ajungă într-o Agenţie, apoi “pe listă” şi, în fine, în “Casa Ţării”. Faptul că au ajuns acolo unde au stat aparatcicii lui Iliescu, “specialiştii” lui Constantinescu, “garda” lui Năstase şi “politrucii” lui Băsescu nu le ajunge. Toţi cei numiţi au trecut – şi-au făcut mendrele – şi s-au risipit. Noua clasă a secretarelor şi a şoferilor vrea (şi se simte îndreptăţită) să rămână la putere. Scopul lor nu e nici pe departe acela de-a face “zile negre” în Parlament pentru a-l elibera pe Voiculescu & Co. Onest vorbind, mai mult se bucură aceşti oameni noi de căderea lui Voiculescu, Vântu, Voicu et alii, decât se bucură acea parte a presei care evocă democraţia şi statul de drept. Căci, atâta timp cât cei mai de sus erau “la butoane”, secretarele rămâneau secretare şi şoferii, şoferi. Faptul că DNA-ul a măturat – măcar în parte – scena publică i-a propulsat în primul rând. Aşa că scopul lor nu e reabilitarea încarceraţilor – care, chiar eliberaţi, nu vor mai fi decât umbrele a ceea ce au fost – ci oprirea DNA-ului de la o nouă decapitare a “elitei” politice care, de astă dată, i-ar viza chiar pe ei. Nu trecutul e problema lor, ci viitorul. Ei înţeleg foarte bine că, în această ţară, puterea şi averea depind exclusiv de funcţie şi, ca atare, au un singur scop: acela de a se perpetua pe funcţie şi, dacă se poate, de a o transmite copiilor lor. Nu banii sunt miza, ci sursa banilor: funcţia. Acesta e motivul pentru care PSD-ul (şi nu numai) vrea stabilitate şi aceasta e raţiunea pentru care proclamă că e timpul ca “revoluţia permanentă” a DNA-ului să fie înlocuită de “construirea capitalismului printr-un singur partid”. Deloc întâmplător, lucrurile acestea rezonează amplu într-o societate pentru care “schimbarea” şi “reforma” au devenit pseudonimele eşecului şi ale incompetenţei. După 27 de ani, societatea nu mai vrea schimbare şi, prin urmare, e foarte sensibilă la apelul la aşezarea lucrurilor (chiar dacă asta înseamnă stagnare) pe care i-l lansează d-l Dragnea. Tocmai de aceea dânsul face figură de “om raţional”, capabil să propună un “pact social” – care, în diverse forme – să-i mulţumească (oferindu-le ceva) pe toţi -, în vreme ce opoziţia (măcinată de conflicte interne – deloc străine de nerealizarea efectivă a uniunii dintre PNL şi PDL) se pierde doar în declaraţii patetice, a căror audienţă scade dramatic. Pentru o dată, interesele d-lui Dragnea, ale celor care “l-au mandatat” (şi pe care îi reprezintă) şi ale unei bune părţi a societăţii converg: oamenii vor să se termine haosul “tranziţiei”, să se aşeze lucrurile, să se deseneze clar piramida socială şi să ştie fiecare cum şi încotro se poate întide. “Cowboy (sau russian) style”-ul tranziţiei a profitat, în fapt, unei mici minorităţi mobile (jucând deopotrivă în afaceri, în media şi în politică, balamaua constituind-o diverse “instituţii” informale şi discrete), însă puternic compromisă de “dezvăluirile” justiţiei şi ale presei. Ceilalţi şi-au făcut un mic gheşeft, şi-au luat casă, îşi permit concedii în străinante, unii-şi trimit acolo copiii la studii sau bătrânii la tratamente şi nu (mai) vor ca toate acestea să fie compromise în numele unei “schimbări” tot mai ipotetice. Altfel spus, sunt dispuşi “să contribuie”, dacă au garanţia că această contribuţie e rezonabilă şi că cel căruia i-o fac va fi suficient de mult timp în funcţie ca să garanteze rezonabilitatea ei. Oricât ar părea de ciudat intelectualilor, însă omenii care “s-au ajuns” în anii tranziţiei se recunosc mai uşor în – şi, implicit, ar cădea mai uşor la înţelegere cu – secretarele şi şoferii promovaţi de d-l Dragnea decât cu tehnocraţii guvernului Cioloş. Şi tare cred că, vrem – nu vrem, aceasta e realitatea: middle-class-ul României de azi e alcătuit exact din oamenii care, pe vremea lui Ceauşescu, ar fi ajuns muncitori în fabricile şi pe ogoarele patriei după un stagiu în Liceele Industriale sau în cele Agricole. Oameni care nu şi-au pierdut timpul cu teorii – probabil că mulţi se întreabă dacă diplomele cumpărate chiar au meritat preţul (destul de mic faţă de un costum) pe care l-au dat pe ele – ci “s-au băgat în joc”, “s-au lipit de cine trebuie” şi acum sunt acolo unde şi-au dorit. Le mai rămâne un singur lucru: să facă legea – şi la propriu, şi la figurat. Să nu ne amăgim! D-l Dragnea nu e nici pe departe atât de puternic pe cum ni-l înfăţişează – aproape unanim – media. Cum a spus-o de mai multe ori el însuşi, d-l Dragnea are un mandat: acela de-“a rezolva problemele” celor care s-au adunat alături de dânsul, l-au susţinut şi îl susţin atâta timp cât demonstrează că poate face ceva pentru ei. Deocamdată d-l Dragnea e doar un primum inter pares, ca să devină “supremul” ar trebui să facă un gest care să-i paralizeze pe toţi – prieteni și dușmani – şi care să-i lege definitiv pe acoliţii dânsului de destinul lui. Nu, nu e vorba de numirea d-lui Liviu Pop în Guvern – acesta e un lucru atât de nesemnificativ, încât doar o parte (cea cârtitoare) a presei şi a dăscălimii îl înregistrează. Nici debarcarea Preşedintelui nu e o soluţie: d-l Dragnea are mai multe avantaje din menţinerea d-lui Iohannis la Cotroceni – în primul rând cel al unui ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării. Preşedintele PSD-ului va trebui să facă nefăcutul ca să se impună mai întâi în faţa oamenilor lui. Căci aceştia i-au dat cecul în alb, nu votanţii – puţini la număr faţă de cei care au preferat să stea acasă. Va trebui să facă nefăcutul şi, cu toate acestea, să rămână la putere, ba chiar să şi-o consolideze. Cred că acesta e, acum, pariul președintelui PSD-ului: unul care ţine şi de ce, şi de cum. Dânsul e cel cu spatele la zid, nu Preşedintele. Și asta deoarece noua clasă a secretarelor şi a şoferilor va fi dispusă, la cel mai mic semn de slăbiciune, să-l schimbe cu un altul, şi mai feroce. Căci, de data aceasta, puterea nu mai poate fi pierdută. Din slăbiciune a pierdut-o Iliescu (acceptând “tranziţia paşnică”), din slăbiciune a capitulat (în faţa “structurilor”) Constantinescu, din slăbiciune (şi ieftin orgoliu) au eşuat Năstase şi Ponta şi tot din slăbiciune (pentru o persoană) a ratat şi Băsescu. Timpurile acelea s-au dus. Secretarele şi şoferii ştiu bine că dacă nu sunt parlamentari şi miniştri, nu sunt nimic – doar nişte casnice şi nişte pensionari într-o căsoaie pe care, într-o bună zi, le-o va lua DNA-ul sau băncile. Ei nu au nimic de pierdut, ci doar de câştigat pariind pe d-l Dragnea. Numai de dânsul depinde dacă va fi în stare să-i conducă spre mai mult. Şi, pentru asta, nu trebuie să ezite. Faptul de-a nu ezita în momentul critic îl deosebeşte pe şeful adevărat de cel de tinichea. Contextul internaţional – şi mai ales cel regional – e suficient de vag pentru ca lovitura d-lui Dragnea, dacă e bine calculată, să reuşească. Dacă e bine calculată – căci nu doar stăpânirea de sine, ci şi calculul (care înregistrează rece – dar corect – “pagubele colaterale”) contează. Curajul şi calculul pot face din d-l Dragnea o realitate. Acum e doar o promisiune şi modalitatea cea mai eficientă de a eşua e aceea de a persista indefinit în această condiţie. Lovitura pe care va fi nevoit s-o dea va trebui să fie scurtă, radicală şi irevocabilă. Nu ştim care va fi această lovitură; un lucru e cert: miza ei – à la longue – trebuie să fie perpetuarea şi transformarea în “drepturi” ereditare a privilegiilor noii clase. Dacă reuşeşte, această mişcare poate fie relansa procesul “modernizării forţate” a României (pe modelul Rusiei, al Turciei, mai nou al Ungariei), fie întroarce ţara într-un feudalism fanariot. Dar, de asemenea, dacă va fi realizată, siajul ei va dura cel puţin două generaţii. Dacă nu, vom mai şti despre d-l Dragnea tot atât cât ştim astăzi despre – de pildă – d-l (Tudor) Mohora. Să nu ne înşelăm! Pentru cei mai mulţi “republica autoritară”, “modelul iliberal”, “dictatura majorităţii” nu înseamnă nimic. Oamenii vor continua să lucreze ca mai înainte, îşi vor face afacerile, “se vor descurca” precum mereu, “vor pune mâna” pe ce le cade, vor da mai departe şpăgi, vor truca examene și diplome, vor ţine chefuri şi se vor îmbăta, se vor ciondăni între ei, însă îşi vor plăti obolul Cezarului. Cei cărora nu le va conveni, vor pleca din ţară; nu-i nici o pagubă, alţii – veniţi din toată lumea (d-l Dragnea e filoxen, cum ne-a demonstrat-o) – le vor lua locul la plata impozitelor şi la susţinerea noii caste. Copiii acesteia din urmă vor pleca şi ei: la Eton, la Sorbona şi la Stan(d)ford. Cei ce se vor întoarce de acolo, vor vorbi cu accent, vor fi intelectuali subţiri (dar şi “oameni de lume”), cu sursele conservatorismului la degetul mic. Şi, aproape inevitabil, se vor căsători cu odraslele actualilor intelectuali critici, realizând – în sfârşit! – sinteza pe care vituperaţiile de azi nici nu ne lasă s-o bănuim. Iar ireconciliabilii de astăzi, ajunşi bunici şi cuscri, vor merge mână în mână cu nepoţeii, la târgul de Crăciun din Piaţa Independenţii (sau a Rivuluției). Căci, pe de o parte, toate poveştile au un final frumos, pe de alta, istoria ne arată că pe la noi aşa s-au împăcat mereu “clasele antagoniste”. Să nu ne înşelăm! Noi, indignaţii de azi, arbeiter-ii de mâine, vom vărsa şi noi o lacrimă atunci. Dacă vom mai fi. Şi dacă ne vor mai rămâne lacrimi.
“Am găsit, într-un vechi ” carnet de bal ” lista pentru masa de Crăciun, anul 1937, listă făcută de dom’ Pascale , negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor şi de doamna sa Uţa , băcăniţă cu marfă bună şi ieftină dar şi proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Maşina de Pâine , numărul 52, lângă Fabrica de sifoane, la bariera Oborului. Pe la ora 13, în ziua de Crăciun , se strângeau musafirii: d’alde Malaxa, Asan şi Predoleanu, boierii Şerbănescu, Florescu şi Ştefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadorul X şi consul Y. Întâi se servea domnilor care se aşezau la masa uriaşă de 24 de persoane, cu farfurii de porţelan de Bavaria cu două spade, albastre încrucişate , şi tacîmuri de argint sterling englezeşti , se servea alune sărate şi ţuică de Văleni . Doamnele se învârteau pe la bucătării, „îşi pudrau nasul” iar copiii deschideau cadourile aflate sub Pomul de Crăciun . Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios – începeau să umple masa. Ouă umplute , cu o pastă al cărui secret s-a pierdut, dar cred că era pe bază de ficat de pasăre , unele poate şi cu anşoa , decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, roşii umplute cu brânză de vaci de la olteni , mezeluri, neapărat salam de Sibiu , ghiudem , babic , kaizer , trei-patru feluri de brânzeturi , caşcavaluri , Camembert . Totul aşezat pe platori mari de alpaca argintată ! Măsline naturale marinate , nu din cele negre . Se aduceau sticlele de ţuică , neapărat de Văleni şi Piteşti . Apoi venea marea salată de beuf , făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Săruleşti şi cu un ulei special adus din Albania , nu, nu ulei de măsline, altceva, dar nu se mai ştie calitatea în ziua de astăzi ! Cu o cruce mare, roşie, din murături roşii, gogoşari, peste maioneză strălucitoare. Pâine albă şi neagră , de pe Lizeanu . Erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc şi de curcan cu murături şi felii de ou în aspic . Apoi se făcea o mică pauză, domnii vorbeau de afaceri, politică şi curse de cai, iar doamnele despre modă, copii şi actori. Iarăşi doamnele se ridicau de la masă, evacuau farfuriile şi platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăţi: icre şi pescărie. Icre de Manciuria şi Beluga (negre) şi autohtonele icre de ştiucă . Cu lămâi frumos tăiate, în spirale şi la icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia şi gălbenuş tare de ou. Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese .
Se mai făcea o pauză, bărbaţii jucau table sau stos, iar doamnele îşi scoteau pantofii înalţi ca să încalţe papuci de blană , de la Braşov . La un moment dat gazda întreba: „Măi băieţi, dar vouă nu vă este foame?” Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci şi trei de sarmale ,cu mămăliguţă făcută cu lapte din mălai de moară de piatră şi smântână tot de la olteni . La sarmale mai apăreau pe masă şi două-trei feluri de muştar, hrean şi alte mirodenii de dres gustul, după poftă. Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perişoare sau o supă de pui !
Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure şi şniţel vienez ! Cine voia, comanda o cafea , făcută neapărat din cafea braziliană de la ” Armeanul „. Doamnele preferau o ciocolată caldă cu frişcă atunci bătută ! Se mai sta şi se mai discuta preţ de la vreo oră, se puneau la cale logodne şi încuscriri , călătorii şi vacanţe . Undeva, în salonul mic, se auzea un PATEFON , iar domnii invitau doamnele la DANS ! Apoi începeau să fie aduse fructele şi dulciurile , toate odată , ca să aleagă omul şi să se sature numai văzându-le ! Portocale, mandarine, banane, ananaşi, mere, pere şi un… pepene ! Urmau cozonacii , imenşi, parfumaţi, plini de nucă, stafide şi de cacao . Rahat nu se punea pe atunci ! Vinul se schimba cu dulcele Cotnari !
Apoi urma dansul, „konga” în toată casa, cadourile trăznite pe care şi le făceau unul altuia mesenii, jocuri de societate, glume, bancuri, păcăleli, „mima” etc. Oamenii chiar se distrau cât puteau şi râdeau în hohote ! De Crăciun nu se bea şampanie… doar de Revelion ! Pe la ora zece noaptea se aducea o a doua cafea (sictir caffe) , semn că musafirii trebuie să se cam ducă pe la casele lor. A doua zi, prin curier, dom’ Pascale şi coniţa Uţa primeau carţile de vizită ale mesenilor cu câte o scrisoare de mulţumire în care se arăta cât de bine s-au simţit…” (Sursa: ioncoja.ro) Trimis de prietenul clubului nostru Marcel Cernușcă din București Trivia: Noaptea și infinitul În mai multe limbi europene, dar numai cele latine și germanice, cuvântul noapte este format din litera N urmată de un derivat al cuvântului opt. Engleză: N + eight = Night Germană: N + acht = Nacht Suedeză: N + natt = Natta Daneză: N + otte = Nat Olandeză: N + acht = Nacht Latină: N + octo = Noctis Franceză: N + huit = Nuit Portugheză: N + oito = Noite Spaniolă: N + ocho = Noche Italiană: N + otto = Notte Română: N + opt = Noapte În limbajul matematic, litera N este simbolul infinitului. La fel cifra 8 culcată orizontal, care poartă numele de lemniscată. 
În Evul Mediu, un simbol al nesfârșitului a fost derivat din lemniscată, numit ourobors și înfățișa un șarpe care își înghite coada. 
Text realizat cu materiale primite de la prietenii clubului nostru Mihail Noica din Onești, Teo Simionescu din New York și N. Cernăianu din Germania. Drinkology: Alcoolul în statistici În clasamentul țărilor după consumul de alcool, USA ocupă poziția 48, cu 9,2 L de alcool pur/cap de locuitor/ an, pe primele locuri înscriindu-se Bielorusia (17,5), Republica Moldova (16,8), Lituania (15,4), Rusia (15,1) și România (14,4). După cantitatea de băutură exprimată în numărul de galoane consumate pe cap de locuitor pe an, clasificarea statelor americane arată astfel: Bere Vin Alcooluri tari ____________________________________________________________ 1. New Hampshire 1.860 890 1.930 2. Districtul Columbia 1.170 1.020 1.680 3. Delaware 1.250 720 1.630 4. Dakota de Nord 1.680 320 1.370 5. Nevada 1.400 630 1.280 6. Montana 1.630 490 950 7. Wisconsin 1.450 360 1.180 8. Vermont 1.540 740 720 9. Colorado 1.200 500 1.100 10. Idaho 960 1.080 770 Procentajul de alcoolici în populația de peste vârsta de 18 ani este de 6,4% pe întreaga națiune, dar este mai ridicat la cei din anumite profesiuni: mineri 17,5%, muncitorii din construcții 16,5%, lucrătorii din alimentație 11,8%, comerț cu ridicata 10,2%, comerț cu amănuntul 9,6%, agricultură 9,6%, industria grea 10,5%. Dintre profesiunile așa zise "cu gulere albe", artiștii ating 11,5%, doctorii 10% și avocații 9,8%. Dintre cei în vârstă de peste 18 ani, 84,6% consumă alcool ocazional, 58% au consumat alcool în ultima lună și 24% obișnuiesc să se îmbete. În grupa de vârstă 12-18 ani, alcoolismul atinge 2,4%.
Șansa de a muri prin alcoolism sau complicațiile legate de consumul de alcool este de 2,3 ori mai mare decât media la barmani, de 1,9 ori la cei care lucrează la acoperișuri, de 1,9 ori la vopsitori, de 1,8 ori la bucătari, de 1,77 ori la marinari, de 1,72 ori la muncitorii din construcții, de 1,65 ori la muzicieni, 1,59 ori la muncitorii din agricultură și de 1,45 ori la gunoieri. Bărbații alcoolici sunt mai adesea spitalizați, fac mai frecvent accidente de trafic și comit mai multe sinucideri decât femeile alcoolice. (MSM) Pictorul lunii: Spiru Vergulescu  Pictor şi desenator, Spiru Vergulescu s-a născut la Slatina, în judeţul Olt, oraş al cărui cetăţean de onoare a devenit în 1993. Între 1951 şi 1955 a urmat cursurile Şcolii Tehnice de Artă, actualul Liceu de Arte „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, iar în 1961, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa profesorilor G. Lowendal, Ion Popescu-Negreni, Paul Miracovici şi Catul Bogdan.
Opera lui Spiru Vergulescu cuprinde picturi, acuarele, desene, repre zentând peisaje, marine, autoportrete şi portrete, flori, compoziţii cu personaje, precum şi ilustraţii în peniţă la poeziile lui George Bacovia, Ion Minulescu şi Mihai Eminescu. A rămas cunoscut însă mai ales ca „pictor citadin”, lucrările sale documentând devenirea oraşului românesc în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. 
 La cocoșu roșu
Yüklə 273,86 Kb. Dostları ilə paylaş:
|