Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 66 (șaizeci și șase) Aprilie 2017 Poeziile lunii: Erotice

Cuvinte și expresii românești greșite sau rău folosite „Atacuri concentrate“ (fragmente) - de Rodica ZAFIU

Aparut in Dilema veche, nr. 676, 2-8 februarie 2017

În seria etichetelor acuzatoare intră şi sintagmele acţiuni concertate, atacuri concertate, eforturi concertate. Adjectivul concertat (cu sensul „care este stabilit, hotărît împreună cu alții, care rezultă dintr-o înțelegere“, DEX), participiu al verbului a concerta, e un termen mai curînd livresc, folosit mai ales în domeniul juridic (practici concertate, acţiuni concertate), în politică şi în diplomaţie (eforturi concertate), mai puţin în vorbirea comună. În principiu, înţelegerile ar trebui să fie acte pozitive, cu scopuri lăudabile; discursul politic partizan conferă însă conotaţii clar negative acordurilor (desigur secrete, cu statut de complot) care agravează pericolul, făcînd din imaginea duşmanului una şi mai ameninţătoare. Termenul concertat apare în multe acuzaţii şi reproşuri, mai ales cînd însoţeşte cuvintele atac şi acţiune: „atacuri concertate ale mai multor indivizi asupra Primăriei și primarului“ (dcnews.ro); „PSD acuză reprezentanţi ai PNL de acţiuni concertate, în detrimentul dîmboviţenilor“ (targovistelive.ro); „Acţiuni concertate pentru discreditarea României. Victima colaterală, europarlamentarul Adrian Severin“ (luju.ro) etc.

Dicţionarele noastre indică drept sursă pentru verbul a concerta şi pentru participiul adjectivizat atît italiana (concertare, concertato), cît şi franceza (concerter, concerté). De fapt, verbul a fost atestat mai întîi în italiană, cu sensul „a acţiona împreună, a stabili de comun acord“, ca termen cult preluat din latină (unde sensul iniţial era „a disputa“, „a fi în competiţie“); semnificaţiile muzicale ale lui concerto („acord“) şi concertare au apărut ceva mai tîrziu, printr-o specializare semantică uşor de înţeles.

În româna actuală se alunecă adesea într-o confuzie paronimică iritantă, înlocuindu-se în formulele în discuţie adjectivul concertat, probabil prea puţin familiar unor vorbitori, prin mult mai frecventul şi accesibilul concentrat. Confuzia între concertat şi concentrat e destul de evidentă în cazurile în care contextul indică un efort comun, în slujba unui scop unic: „sîntem în faţa unei acţiuni concentrate a tuturor forţelor“ (cotidianul.ro); „Am fost ţinta unor atacuri concentrate cîtă vreme primăria era cu plăţile la zi“ (romaniatv.net); „atacuri concentrate ale poliţiei, procuraturii şi Bisericii Ortodoxe“ (rgnpress.ro).

Desigur, există şi destule cazuri în care concentrat e cuvîntul potrivit, pentru că intenţia vorbitorului este de indica o focalizare, o direcţie unică a acţiunii (atac concentrat asupra…). Sintagme similare, apropiate ca formă, există de altfel şi în alte limbi (în franceză – attaques concertées, attaques concentrées; în italiană – attacchi concertati, attacchi concentrati; în engleză – concerted attacks, concentrated attacks); în genere, diferenţa e similară celei din română: în cazul concertării este vorba de o reunire de forţe, iar în cazul concentrării se precizează aproape întotdeauna obiectivul, obiectul asupra căruia se exercită acţiunea. Folosite fără precizarea ţintei, eforturile concentrate (de obicei pozitive, spre deosebire de atacuri) provin aproape sigur dintr-o confuzie paronimică: „trebuie eforturi concentrate, resurse materiale avem, nu trebuie decît să trecem la acţiune şi să rezolvăm aceste aspecte împreună“ (Ziua de Constanţa, 27.01.2016); „Pinacoteca a devenit, în primii săi ani de existenţă, esenţială în modernizarea culturală a Capitalei, prin eforturi concentrate ale Municipalităţii, colecţionarilor şi instituţiilor donatoare“ (Cotidianul, 30.07.2016).

Cînd schematismul ideologic se aliază cu confuzia termenilor, e poate mai uşor de ridiculizat; ceea ce nu-i subminează, din păcate, eficienţa.

Umor: Corupţia vine din Australia - de Dănuţ Ungureanu

O legendă dragă sufletului românesc povesteşte un episod important din lupta anticorupţie desfăşurată pe meleagurile noastre în Evul Mediu. Pe vremea temutului Ţepeş, un boiernaş (echivalent, să zicem, al unui mic întreprinzător din zilele noastre) a abandonat punga cu galbeni în mijlocul drumului şi fix după un an s-a întors s-o recupereze neatinsă. Ce pungă ar mai putea fi lăsată în zilele noastre, nesupravegheată timp de două minute, în mijlocul unui drum, pe DN1 de pildă? Nici măcar punguţa cu doi bani.

Dar se cuvine să observăm o nuanţă. Omul ajuns într-o poziție care-i permite să ia de la altul, sau de la toți, e tot mai ferm convins că, de fapt, nu fură. Omul care ia consideră că a desoperit o oportunitate, că ”găseşte”. Și încă mai sunt lucruri ”de găsit” în România. Totul e să le găseşti nesupravegheate.

Nimeni nu mai trăieşte în România de azi cu spaima că omul acela, prin exerciţiul găsitului, ar putea deveni într-o bună zi un mare infractor. Nimeni nu mai crede că găinăriile de început sunt pepinierele din care ar putea răsări mai târziu (prin muncă asiduă și o atentă îndrumare a mentorilor) marii corupţi.

Și, ce-i drept, pare tot mai dificil să ajungi un mare corupt. fiindcă e tot mai greu să… găseşti combinate, rafinării, păduri, ori mai ştiu eu ce, încă negăsite de alții.

Corupţia, spun oamenii legii, este un fenomen greu de stârpit, deoarece are rădăcini adânci. Cât de adânci? Noi privim cu nostalgie spre vremurile lui Ţepeş. Ţepeş însuşi, exasperat la un moment dat de creşterea acestei corupții, o fi privit spre Gelu, Glad şi Menumorut. Nu îndrăznesc să merg cu gândul mai departe.

Ba chiar ar fi mai bine, pentru liniștea țării și a noastră, ca popor, nemaivorbind de imagine, să transferăm originile fenomenului, de pildă, în Australia. Acolo, acum sute de mii de ani, un aborigen a găsit în mijlocul drumului o pungă. Şi-a luat-o cu cangur cu tot…

Pamfletul lunii: Destinul, declinul şi Nicolae - de Traian Ungureanu

Ziarul Adevărul 13 martie 2017

Trecutul Europei e, deja, printre noi şi ne vorbeşte de viitorul cu două viteze. Să fim serioşi măcar în momentele de ridicol monumental! O perdea de ipocrizie, o nouă cortină de tablă transparentă, coboară, cu ajutor progresist german, şi urmează să împartă, iar, Europa în Vest şi Est.

Spre deosebire de episodul trecut, care ne-a costat aproape 50 de ani de înapoiere, acum, putem, totuşi, comenta. Fără rost, dar în deplină libertate. Aşadar, după deliberări rapide la Versailles şi Bruxelles, nucleul franco-german şi-a făcut socoteala că Estul e nevoiaş, prost şi tăcut. Prin urmare, poate fi parcat, fără scandal, la subsol.

Justificarea acestei operaţii de înaltă măgărie istorică spune că Estul nu face faţă. Că primeşte de toate şi întoarce nimic.

Să socotim. Am dat: forţă de muncă, pieţe de desfacere, resurse brute şi securitate pe flancul de Est al UE. O tonă de mezelicuri. Am încasat: fonduri europene şi foarte multe predici pe cap de locuitor.

Un munte de daruri cu hăţ şi o ploaie bigotă. 

Bilanţ: nu am primit nimic pe degeaba. Sîntem, demult, chit.

Predicatorii care ne pregătesc parcarea nu sînt doar smintiţi (căci, fără britanici şi est-europeni, rămîn o pradă care îşi negociază mistuirea). Sînt şi ipocriţi. Periculos de ipocriţi.

Dar asta nu înseamnă că n-au parteneri nimeriţi printre borfaşii politici ai Estului. Există o anume patrie politică şi naţională în care presupunerile lor încărcate de dispreţ sînt corecte: România. Statul care tace expert, după modelul istoric verificat: capul plecat sabia nu-l taie, mai ales dacă se ascunde în codru. Tăcem prosteşte, cu speranţa că va trece şi asta sau, pur şi simplu, prosteşte. UE ne pregăteşte retrogradarea şi statul român - cum se mai numeşte cea mai avansată formulă de agregare a incompetenţei - răspunde numai şi numai întrebărilor pe care şi le-a pus singur.

Aşadar, primim statut de retarzi. Pe deasupra, importăm mezeluri de plastic, ţigări deja fumate şi alte mărfuri falsificate, totul la preţuri occidentale. Care e răspunsul nostru suveran şi oficial? Răspunsul nostru, stimată Europă, e: Şerban Nicolae.

Europa îi datorează lui Şerban Nicolae tot atît cît s-a adunat în contul lui Zola de mînă cu Jeanne d’Arc.

Ca mai toţi titanii libertăţii, Şerban Nicolae e un neînţeles. Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu nu pierd nici o ocazie să declare că n-au de-a face cu şi nu se recunosc în amendamentele prin care Ş.Nicolae s-a angajat să scopească fin Codul Penal. Omul a arătat, dintr-o mişcare, la ce sînt bune libertatea, democraţia şi Parlamentul României. Şerban Nicolae şi nu altcineva a demonstrat impecabil că Parlamentul e un atelier de vulcanizat imunităţi şi de incinerat dosare penale. Sigur, travaliul e ingrat.

Fără sprijin şi linie de partid, Nicolae e izolat şi, practic, apolitic. Soluţia ar fi ca Dragnea să îl primească, de urgenţă, în PSD.

Al doilea răspuns parlamentar român în faţa iminentei penalizări a României e încă mai viguros şi se numeşte Călin Popescu-Tăriceanu. Foarte recent, Preşedintele Senatului a propus şi Parlamentul a adoptat o Declaraţie demnă şi fermă care reaminteşte unei ţări de uituci şi unei Europe recunoscătoare ce va să zică glorie şi neatîrnare parlamentară. Neuitata Declaraţie reafirmă autoritatea sacră a Parlamentului şi îl pălmuieşte instituţional pe Preşedintele Johannis. Europa a primit mesajul.

În România, Parlamentul e serios şi vine zilnic la serviciu pentru că are un rol bine fixat: e garda de corp a lui Tăriceanu. Şi, cu asta, Parlamentul nostru a răspuns cum se cuvine Uniunii Europene: aţi îndrăznit să ne credeţi de categoria a doua?

Vă înşelaţi amarnic! Sîntem de a treia! Acolo unde era locul unei Declaraţii a Parlamentului asupra Europei cu două viteze, avem realitatea Parlamentului cu două proteze: una pentru PSD, cealaltă pentru Tăriceanu. Cu excepţia declaraţiilor Preşedintelui Johannis, statul român a întîmpinat parşiv-mioritic iminenţa propriei decăderi. Muţenia ignorantă a Parlamentului şi a celor ce fac ceva ce ar trebui să se cheme politică externă e măsura exactă a românismului structurat în putere de stat.

Nu sîntem nicăieri, nici măcar în Estul Europei. Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria au răspuns greşit sau nu dar au o voce şi o agendă. Ne-am făcut că nu auzim şi că plouă torenţial. În loc să ne aliniem într-o alianţă Estică, am stat la palavre tv, am făcut ordonanţe de noapte, am spart seminţe şi, apoi, cum s-a terminat cornetul, Codul Penal.

Sigur, ne puteam înfăşura în tricolor, strigînd: solidaritatea europeană e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire! Dar n-am făcut-o. Nu mai avem nici măcar Caţavenci autentici.

Şi ar fi fost atîtea de spus! De pildă, am fi putut constata că, pentru prietenii noştri avansaţi din Vest, solidaritate înseamnă numai şi numai cote de migranţi. Cine ia din lotul importat de luminoşii binefăcători germani e şi solidar şi european. Cine nu, e în pierdere de viteză. Ar mai fi fost de spus că exact cei ce au născocit teoria culpei occidentale şi dictatura toleranţei ar trebui să fie mulţumiţi. Au, acum, armate de migranţi şi un cîrd de culturi. Nu asta au vrut?

Da, credem în Europa multi-culturală, dar numai dacă în ea e loc şi pentru cultura europeană.

Ar fi trebuit să mai comunicăm prietenilor franco-germani ai ucigaşilor de francezi şi germani că nu ne-am convertit. Într-adevăr, sîntem de altă credinţă. Mai proastă şi în viteza a doua. Nu sîntem demni de secta progresistă care îşi face de cap prin Europa, înainte de a o distruge amical. Cu ocazia primei şi ultimei lor colaborări, Dumnezeu şi comunismul ne-au ferit de dogmatismul liberal-progresist. Sau nu e voie? Parcă vorbeam de toleranţă.

În sfîrşit, mai era şi mai e de spus că, plasat în a doua viteză europeană, Estul riscă să fie prima provincie rusească de care dai în drum spre Moscova, dacă porneşti de la Berlin.

Ştie Comisia Europeană cum stau lucrurile. Abia a trecut o săptămînă de cînd onor Comisia a binecuvîntat o centrală nucleară ungurească pe bani ruseşti, adică a făcut din politica energetică a Europei un minister rusesc. 

Nucleul occidental e ipocrit, iar noi sîntem nişte lepre. Ne merităm reciproc destinul şi declinul. Plus Nicolae.