România de azi:România actuală în o mie de cuvinte - de Gabriel Liiceanu
www.contributors.ro martie 23, 2017
Aceasta e forma completă a discursului pe care l-am pregătit pentru alocuțiunea mea de miercuri, 22 martie din Parlamentul European, calibrată pentru cele 10 minute care ne fuseseră anunțate cu câteva zile înainte. El conține și propozițiile la care a trebuit să renunț, deoarece președintele Comisiei, dl Claude Moraes (aripa social-democraților), mi-a întrerupt intervenția după 8 minute, în timp ce pe primul vorbitor, dl Tudorel Toader, l-a lăsat să vorbească 15 minute.
Domnule președinte, doamnelor și domnilor,
Știți basmul rusesc cu mănușa vânătorului pierdută iarna în pădure? În ea intră mai întâi să se-ncălzească un iepure, apoi o vulpe, apoi un lup, apoi un urs… Ei bine, mănușa vânătorului sunt minutele pe care le-a acordat LIBE (Comisia Juridică și de Libertăți Civile a Parlamentului European) discursului meu. Iepurele, vulpea, lupul și ursul reprezintă evenimentele din istoria actuală a României. Iar eu sunt, iată, în situația de a le înghesui acum pe toate în mănușa europeană a celor 10 minute cât trebuie să dureze speech-ul meu.
Nu aș fi venit aici, ca cetățean al unei țări de zece ani membră a Uniunii Europene, dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate. Aș intitula discursul pe care vi-l adresez România actuală în o mie de cuvinte și voi încerca să rezum situația din țara mea în cinci puncte.
1. Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupție, corupția la nivel înalt. Începând cu 2000, odată cu guvernul PSD al lui Adrian Năstase (prim-ministrul condamnat pentru corupție), corupția a devenit sistematică și „profesionistă”, parazitând an de an bugetul țării prin licitații trucate făcute în favoarea firmelor deținute de politicieni sau de familiile și acoliții lor. În ultimii 17 ani, țara s-a împărțit pe stăpâni regionali deținând funcții politice și administrative (au fost numiți „baroni”) , care s-au îmbogățit la nivel de zeci și sute de milioane de euro fără nici o justificare plauzibilă. Nimeni nu poate spune de câte miliarde de euro a fost jefuită România în acești 27 de ani…
2. Printr-un fericit concurs de împrejurări, de peste zece ani, a apărut Direcția Națională Anticorupție, condusă în ultimii patru ani de procurorul general Laura Codruța Kövesi. Această instituție a deschis câtorva mii de politicieni dosare de urmărire penală. Din bilanțul DNA pe 2015, rezultă că, în dosarele trimise în judecată, banii dați mită au fost de 431 milioane euro. În 2016, peste 800 de demnitari, printre care miniştri, parlamentari, magistraţi şi primari, au primit sentinţe finale pentru fapte de corupţie. Activitatea DNA a produs două efecte:
– a scos din circuitul infracțional câțiva corupți de mare anvergură și le-a amenințat, declanșând procedura de recuperare a daunelor, averile furate;
– a închis perspectiva îmbogățirii prin noi furturi.
3. Pe 11 decembrie 2016, coaliția PSD-ALDE a câștigat detașat alegerile parlamentare, cu voturile a doar 18% din totalul electoratului român. Nimeni nu a contestat acest rezultat. Deși condamnat penal cu suspendare și având un nou proces penal în curs, șeful PSD, Liviu Dragnea, și-a asumat funcția de Președinte al Camerei Deputaților. În timp ce șeful ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, aflat în proces penal pentru mărturie falsă și pentru favorizarea făptuitorului, a rămas, din mandatul anterior, Președinte al Senatului. Noul guvern – membrii lui au fost aleși nu după criterii de competență, ci de fidelitate personală necondiționată – a avut ca țel principal să-și scape de pușcărie pletora de penali. (20 dintre membrii Parlamentului român sunt urmăriți penal, trimiși în judecată sau condamnați.) De aceea, guvernarea PSD-ALDE a debutat printr-un atac frontal la adresa justiției. Ordonanța de urgență, dată de guvern în noaptea de 31 ianuarie, prin care erau dezincriminați condamnații penal, urma să-i scoată de sub rigorile legii în primul rând pe cei doi șefi de partide care conduc coaliția.
Acestea sunt faptele care au scos în stradă, vreme de peste o lună, sute de mii de oameni în toată țara. (Un rol fundamental în trezirea sentimentului civic al populației l-au avut câțiva jurnaliști de la publicațiile online, mai cu seamă Dan Tăpălagă și Cristian Pantazi de la HotNews.ro.) Ceea ce s-a manifestat de la o zi la alta, având la origine indignarea, a fost conștiința specifică democrației că orice individ e obligat moral și politic, indiferent de meseria lui, să-și exerseze funcția de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetățean.
4. Unde ne aflăm: n-am nici o îndoială că Liviu Dragnea, șeful PSD și actualul președinte al Camerei, precum și colegii lui de partid și coaliție, pentru a scăpa de pușcărie și pentru a-și salva averile, nu s-ar da înapoi de la nimic. Au demonstrat-o de-a lungul anilor, au demonstrat-o cu asupra de măsură în aceste două luni. De la președintele Iliescu (arhitectul mineriadelor din 1990) și până la actualul șef al PSD, trecând prin guvernările Năstase și Ponta (ex-prim-ministru, autorul unei teze de doctorat plagiate și judecat astăzi pentru fals și uz de fals intelectual), istoria noastră post-comunistă a făcut din România, jefuind-o fără scrupule, poate că cel mai năpăstuit popor din Uniunea Europeană. Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi.”
5. Sigur, putem să ne pierdem în discuții oțioase și în detalii, dar uneori, în istorie, esențialul se reduce, ca în basme, la confruntarea dintre bine și rău. Pe de o parte, avem în România partidele politice, cu precădere cele care își spun, fără nici o acoperire, „socialiste”, și „oamenii de afaceri” generați de ele. Unicul lor țel acum este aservirea justiției.
Pe de altă parte, avem generația celor între 20 și 40 de ani, necontaminată de naționalismul lui Ceaușescu. De aici poate reîncepe totul. Reprezentanții ei – câțiva dintre ei se află în sală – sunt purtătorii valorilor democrației moderne, cei ce umplu de peste o lună stăzile României cu indignarea lor civic-neagresivă. Sunt inteligenți, dinamici și nu mai pot fi manipulați.
După cum poate știți, România are cea mai mare viteză medie de internet din Europa. Și ce legătură are asta cu recentele proteste de stradă care au uimit lumea și care pot constitui baza unui manual de democrație participativă? Are una evidentă. Cea mai rapidă conexiune de internet din Europa a produs nu o mobilizare enormă la un concert de rock, ci cea mai rapidă și solidă mobilizare a generației digitale a României pentru un scop comun, valabil oriunde pe lume: lupta împotriva corupției. Iar acest lucru a îmbrăcat forme de un civism desăvârșit: inventivitate și creativitate debordante (lozinci în românește, englezește, franțuzește, latinește; steagurile României și UE figurate la scara Pieței prin culori făcute din lumină), umor, tenacitate, non-violență, străzile rămase în urma manifestanților mai curate decât le face primăria, împrietenirea generațiilor, valul de afecțiune care s-a revărsat peste toți oamenii. Acesta nu mai e un tineret românesc pur și simplu, ci unul european, informat, care se exprimă și gândește european, care învață în Europa, care e acasă în Europa, care nu vrea să-și părăsească țara, dar care vrea să aibă o casă curată la el acasă. E de sperat că acest tineret va crea în curând un partid modern care, la viitoarele alegeri, va aduce lumea la vot și va înlocui astfel cel mai anacronic și mai vetust partid al României. Pentru acești tineri și pentru construcția lor viitoare am venit să vorbesc aici.
În concluzie – De câteva mii de ani, lumea civilizată pedepsește furtul și minciuna. În România, Partidul Social Democrat și guvernul desemnat de el vor să ne convingă, în secolul XXI, că cei care au sărăcit un întreg popor trebuie dezincriminați și lăsați în libertate. Pentru că refuzăm să ne întoarcem în peșterile istoriei și să închidem ochii la furtul și la minciuna instituționalizate, am ieșit acum o lună și jumătate în stradă. Și, dacă va fi nevoie, vom continua s-o facem.
***
Post Scriptum – Datorez în mod categoric o explicație privitoare la situația în care m-am pus când, în discursul meu de ieri de la Bruxelles, am făcut următoarea afirmație: «Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”.»
Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei „declarația explicită”. Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenția de a deforma o realitate știind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit.
Care este însă originea acestei afirmații pe care, în fondul ei, o consider în continuare perfect adevărată, chiar dacă, în litera ei, inexactă?
Cu excepția zilelor în care se transmit campionatele de tenis, nu sunt un privitor de televiziune. Deschid rar, zapez și închid după cinci minute. Duminică, cu două zile înainte de a pleca la Bruxelles, am căzut peste o afirmație a lui Liviu Dragnea de la RTV. Desigur, nu mi-am luat notițe și, când am formulat textul, am exprimat poziția lui Dragnea în principiu și în sensul de ansamblu al propoziției pe care apoi am pus-o în mod abuziv în ghilimele, convins fiind – cum sunt și acum pornind de la tot comportamentul lui –, că ea exprimă „pe scurtătură” credința (și dorința) intimă a șefului PSD. Lucru pe care, după ce, întorcându-mă și vizualizând scriptul emisiunii, continui să-l cred.
Dragnea este întrebat ce crede despre „evaluarea” pe care ministrul Justiției, Tudorel Toader, o pune la cale în privința activității conducerii Parchetului General și al DNA. Și răspunde: „Aștept și eu ca și mulți români, punctul de vedere al ministrului Justiției. Dacă acel om a zis că face o evaluare (…), cred că va face o evaluare profesionistă și cred că ar trebuie să îl lăsăm să o facă.” Întrebat apoi dacă va susține o eventuală decizie a ministrului de a cere înlocuirea lui Augustin Lazăr și a Laurei Codruța Kövesi, Dragnea răspunde: „Despre ce decizie posibilă e vorba, doamnă? Să se desfacă România, sa intrăm într-un război, să închidem granițele, să facem vreo nenorocire? E vorba de două funcții. Cu aceste funcții sau fară aceste funcții, România nu crapă, nu se închide”.
Ei bine, de aici, de la aceste propoziții, mi-a rămas în minte că Dragnea își dorește atât îndepărtarea celor doi, cât și dispariția funcțiilor lor. Și repet, cred, pornind de la tot contextul politic în care trăim și de la felul în care, prin interpuși sau direct, Dragnea dă iama de două luni, împreună cu Tăriceanu, prin Codul Penal, că cele două funcții-cheie ale justiției din România sunt vizate în mod explicit de șeful PSD și șeful ALDE. Iar felul în care e demonetizată drama pe care ar reprezenta-o punerea în practică a acestei idei – prin compararea ei cu catastrofe mai teribile încă (desfacerea României, intrarea ei în război sau închiderea granițelor) – este un truc extrem de ieftin. Da, personal cred că dispariția acestor două funcții, care pentru Dragnea și toți cei corupți din jurul lui și din întreaga Românie ar fi o binefacere, pentru noi, cetățenii acestui stat, ar fi cu adevărat o calamitate. Da, trebuie să li se răspundă acestor politicieni – și, mă tem, cu domnul Băsescu în frunte, de vreme ce-și dorește la rândul lui s-o vadă pe Laura Codruța Kövesi cu cătușe la mâini (sau și de data asta mă înșel?) –, da, pentru România „fără aceste funcții”, România „crapă, se închide”. Ea va dispărea ca stat de drept. Și da, asta înseamnă că „va crăpa”.
Faptul că alt post de televiziune poate să dea replici ale lui Liviu Dragnea în care acesta spune în mod explicit alt lucru decât cel pe care tocmai l-am citat, nu dovedește, când e vorba de politicieni de formația lui, decât ușurința cu care spun mereu numai și numai ce-i slujește în clipa aceea. Niciodată adevărul. Majoritatea politicienilor noștri din asta trăiesc: mint în fața poporului, mint în fața anchetatorilor, sunt corupți și cinici. Sunt contorsioniști de profesie. Despre Ponta se spunea că te minte și când îl întrebi cât e ceasul. La el era o boală. La Dragnea este o abilitate scăldată în zâmbete calde.
În locul lui Liviu Dragnea și a posturilor de televiziune care trăiesc în mod sistematic din minciună, calomnie și dezinformare, nu m-aș grăbi să vorbesc despre minciună în cazul unuia ca mine. Aș vorbi de o „inexactitate”, de forma prescurtată pe care o îmbracă exasperarea în fața disprețului, a cinismului și, da!, a minciunii politicianiste. În locul lui Dragnea, aș scoate, de asemenea, din vocabularul meu, cuvântul „penal” care îl caracterizează, și m-aș feri să-l invoc îndreptându-l spre altul. Ca să zic așa e un bun câștigat care cu greu poate fi înstrăinat. Poate doar cu ajutorul colegilor din parlament și prin înlăturarea Laurei Codruța Kövesi din funcția de procuror șef al DNA…
Ceea ce mă uimește aflând ce zarvă s-a iscat imediat după prestația mea bruxelleză la diferite posturi TV arondate este felul în care discursul ținut de mine acolo a fost redus la o propoziție. Cum e cu putință ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată – să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună într-o țară care trăiește de aproape trei decenii pe tonele de minciună deversate peste noi de către politicienii României și de mediile care-i slujesc? Se ascunde oare vreo minciună în analiza pe care am făcut-o României actuale? Și nu asta merită oare discutat? Ducându-mă la Bruxelles nu m-am dus nici ca filozof, nici ca scriitor, nici ca profesor nici ca reprezentant al oricărei meserii de pe lumea asta care se poate învăța. M-am dus ca reprezentând una dintre cele mai grele meserii existente în țările cu pretenții democratice: meseria de cetățean îndrăgostit de țara lui și de valorile europene pe care cei ce se bat cu pumnul în piept, clamând iubirea de patrie, le batjocoresc zi de zi.
Trivia: Prima camionetă americană
În ultimii 19 ani, cel mai vândut automobil în Statele Unite este camioneta Ford F-150, după numele local un pick-up truck.
Mașina a fost lansată de firma Ford în anul 1925 și a constat într-un Ford model T, cu o ladă în spatele cabinei și cu arcurile radiale întărite. S-a vândut în 34.000 de exemplare în primul an, la prețul de $ 281.
Numele dat a fost Ford Model T Runabout with pick-up body și de atunci toate camionetele americane se numesc pick-up.
Istorie americană prezidențială: Președinții americani și automobilele
În anul 1899, William Mc Kinley a fost primul președinte american care a făcut o plimbare cu un automobil, mergând cu Locomobile Steam Carriage condus de inventatorul lui F.O. Stanley.
Președintele Theodore Roosevelt a luat parte în anul 1902 la parada din orașul Hartford, statul Connecticut, într-un automobil Columbia Electric.
Primul automobil cumpărat pentru Casa Albă a fost un White Steamer Model M, achiziționat pentru președintele William Howard Taft, cu suma de $ 12.000 aprobată de senat. Automobilul avea 7 locuri și era echipat cu un motor de 6 cilindri, care dezvolta o putere de 48 HP.
Franklin Delano Roosevelt a folosit mai multe automobile în timpul celor trei mandate de președinte, între care un Ford Phaeton cu toate comenzile manuale.
1939 Ford Phaeton special fabricat pentru FDR
Pe data de 7 decembrie 1941, a doua zi după atacul de la Pearl Harbour, președintele Franklin Delano Roosevelt era programat să țină în Congresul American faimosul discurs de declarare a războiului, discursul despre Ziua Infamiei.
Pentru călătoria de la Casa Albă la clădirea Capitoliului, agenții de securitate vroiau să fie siguri că previn orice pericol și erau foarte îngrijorați de faptul că niciunul din automobilele Casei Albe nu era blindat. Nici nu puteau să cumpere în grabă unul, fiindcă restricțiile legate de război interziceau orice achiziție a Casei Albe mai scumpă de $ 750.Dar unul dintre ei și-a amintit că la Departamentul de Tezaur este mașina blindată confiscată de la Al Capone la arestarea acestuia. În acea mașină, un Cadillac produs de General Motors în anul 1928, a făcut președintele Roosevelt drumul istoric la Capitoliu
Cadillac-ul lui Al Capone
Limuzina Lincoln Cotinental model 1961 în care a fost ucis JF Kennedy la 22 noiembrie 1963
Automobilul recondiționat a slujit la încă trei președinți: Lyndon Johnson, Richard Nixon s1i Gerald Ford.
Actualul automobil preșidențial 2009 Cadillac "The Beast"
Cel mai recent automobil prezidențial, poreclit The Beast, cântărește 9000 kg, consumă 30-60L de benzină la 100 de km, este complet blindat și etanseizat chimic, are izolare fonică totală și este conectat prin telefon, comunicații prin satelit și internet cu toate agențiile de securitate și cabinetele președintelui.
Ușile nu au chei și codul de deschidere este secret. Numai geamul șoferului se poate deschide. Poate continua să se deplaseze cu toate cauciucurile distruse. Din cauza greutății, nu poate merge cu mai mult de 100 km/h.
Automobilul are un tanc de oxigen de capacitate mare, pentru cazurile de atac chimic și este echipat cu armament camuflat și emițătoare de gaze anti-tero, care pot dispersa mulțimea în cazul că drumul este blocat.
Pentru anul 2017, Casa Albă a mai comnadat 3 automobile, într-o versiune ameliorată, fiecare la costul de 1 -1,5 milioane de dolari.
Când un automobil prezidențial trebuie să fie scos din uz, el este luat la un poligon special, unde agenții de ordine execută foc de arme automate asupra lui, pentru testarea gradului de protecție, apoi este distrus complet cu explozive, pentru a nu lăsa niciunul din secretele de fabricație sau din codurile încorporate să ajungă la posibili spioni.
Pictorul lunii: Jean Cheller (1911-1952)
In programul editorial interbelic de monografii de arta, aceasta este poate cea mai semnificativa, marcand o descoperire culturala de valoare nationala. Jean Cheller a inceput sa fie cunoscut la cateva decenii dupa moarte. Datorita prezentarii in volumul "Pictori romani uitati", preturile tablourilor sale au crescut vertiginos. Un artist autentic, care a stiut sa isi gaseasca stilul propriu in arta romaneasca, Jean Cheller a fost ignorat antum si postum de critici si de public. Lucrarile sale si-au gasit insa locul in colectii particulare. Tudor Octavian le-a cautat cu indarjire si a reusit sa insumeze mare parte din ele in acest volum.
Colț de mahala
Iarnă în mahala
Jean Cheller face parte dintre artiștii „șterși” de regimul comunist din atenția publicului și criticii de specialitate. Descendent al unei familii germane/ austriece, Cheller s-a format la Academia de Artă din București, fiind unul dintre elevii favoriți ai lui Gheorghe Petrașcu.
Ucenicia în atelierul lui Petrașcu a atras asupra sa unele suspiciuni încă greu de combătut că fi realizat falsuri după operele maestrului său, faptul însă a denaturat până la a se spune că a fost închis de trei ori din această cauză.
Pe tot parcursul vieții Jean Cheller a fost o prezență discretă, cu participări rare la Saloanele Oficiale ale vremii, însă lucrări expuse au fost de fiecare dată apreciate. Situația artistului s-a înrăutățit considerabil după război. Herta Müller explică situația dezastruoasă în care s-a trezit comunitatea germană după instaurarea regimului comunist, cei mai mult fiind privați de drepturi civile și urmăriți de securitate, ajungându-se chiar la valuri de deportări în lagăre de muncă rusești (Siberia). Așadar retragerea lui Jean Cheller din viața publică, precum și naturalizarea numelui german într-o variantă românească apropiată, devin explicabile în noul context politic, în care minoritatea germană ajunsese în centrul discriminării rasiale.
Vas cu flori
Rubrica gastronomică: Croissantul
Deşi este consacrat ca un simbol al bucătăriei franceze, celebrul croissant are de fapt origini est-europene, mai exact se trage din Austria.
Numele, care înseamnă semilună, a fost dat cornului lansat în perioada celui de al doilea asediu al Vienei, de către armata turcă, din anul 1683. Austriecii, sprijiniți de polonezi, au ieșit învingători. Prin pacea confirmată la Karlowitz, în anul 1699, Imperiul Otoman a cedat Austriei Ungaria, Serbia și Transilvania.
Cornul în formă de semilună a devenit un simbol al victoriei: mușcând din el, rupi din sputerea turcească.
Croissantul face parte dintre patiseriile numite „viennoise” (produse vieneze) adoptateîn Franța. Strămoşul croissantului este, probabil, kipferl, un corn cu o formă asemănătoare croissantului, care se face în Europa de Est.
În Franţa, croissantul, într-o formă adaptată după cornul austriac, a ajuns între 1837-1839, cunoscând mai multe încercări de pregătire până la cea consacrată în prezent.
Se spune că celebra regină Maria Antoneta, de origine austriacă, este cea care a adus croissantul în Franţa şi l-a făcut popular în anul 1770.
Din aluat de foietaj ușor îndulcit, se taie triunghiuri care sunt rulate în forma de corn și acestea se coc în tavă, după ce au fost unse cu unt topit. Preparatul este crocant la exterior, pufos și moale în interior. Se servește cu cafea cu lapte, cafea, ceai, dulceață sau ciocolată.
Musicalia: o deschidere spre fericirea binecuvântată a muzicii
Chuck
Little Richard a spus odată: bluesul a avut un copil din flori și el a fost numit rock and roll.
Substratul adevărat al afirmației este că genul care a cucerit lumea a combinat stiluri din muzica neagră (blues - în varianta dansantă de jumping blues și boogie-woogie, jazz, rhythm and blues) și muzica albă (cea numită country).
După al doilea război mondial, radioul a pătruns în toate casele americane, dar majoritatea stațiilor transmiteau un singur fel de muzică. Națiunea trecea prin mari prefaceri legate de dezvoltarea fără precedent a economiei și un număr mare de americani de culoare au migrat din zonele rurale din sud spre marile centre industriale din nord: New York City, Detroit, Cleveland, Chicago, Buffalo.
Un număr de disc jockeys, ghicind că publicul s-a schimbat, au început să amestece în programele lor muzică neagră, gospeluri, noua muzică de rhythm and blues și muzica country și au numit talmeș balmeșul transmis muzică rasială. Astfel, tineretul american alb a fost expus unei muzici pe care o auzea pentru prima dată și care a fost scoasă din limitele cartierelor negre.
Unul dintre acești disc jockeys deveniți pionieri a fost Alan Freed, de la postul WJW din Cleveland Ohio, care a intrat în istorie numind cântecele dansante, cu ritm rapid și cu intensitate vocală mare rock and roll. Termenul, care fusese folosit pentru prima dată în marină, pentru a descrie dansul zbuciumat al vaselor pe ocean, trecuse apoi în limbajul codificat al versurilor din cântecele negre, făcând aluzie la actul sexual.
Primii artiști proeminenți ai genului au fost albii Bill Haley, Hank Williams Sr, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis și - mai târziu Elvis Presley și artiștii de culoare Chuck Berry, Little Richard, Bo Didley, Lloyd Price, Fats Domino și mai târziu Ray Charles.
Mai mult decât toți ceilalți, Chuck Berry (Charles Edward Anderson Berry, născut în Missouri în 1926) a inventat și combinat cele mai importante elemente de tehnică instrumentală, voce, mișcare scenică, texte și compoziție, care au devenit definitorii pentru gen și care au influențat primele generații de soliști și orchestre de rock and roll din Statele Unite și din Europa.
Unii din ei, cum au fost Keith Richards, au venit și au ucenicit pe lângă originalul artist american, i-au învățat și reprodus cântecele și au făcut din rock and roll o muzică internațională de viață lungă.
Iar John Lennon a spus dacă ai vrea să dai un alt nume rock and roll-ului, atunci ai face bine să-l numești Chuck Berry.
Prima piesă compusă și înregistrată de Berry a fost Maybellene, în anul 1955, după care el a produs un număr mare de cântece de succes ca Roll over Beethoven, School Day, Rock and roll music, Sweet little sixteen, Johnny B. Goode, Carol, Memphis Tennessee, Brown eyed handsome, Back in the USA, My ding-a-ling.
Dostları ilə paylaş: |