Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Listă de personalități aromâne De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Actori, scriitori

• 
  Ion Luca Caragiale - scriitor, prozator ^[1]
  
• 
  Lucian Blaga - poet și filozof^[1]
  
• 
  Toma Caragiu - actor^[2]
  
• 
  Ion Caramitru- actor^[2]
  
• 
  George Vraca - actor^[3]
  
• 
  St.O. Iosif
  
• 
  Octavian Goga
  
• 
  Alexandru Arșinel - actor^[2]
  
• 
  Dan C. Mihăilescu^[4]
  

Artă

• 
  Anton Pann
  
• 
  Camil Ressu - pictor^[5]
  
• 
  Stere Gulea - regizor și scenarist^[5]
  
• 
  Cristian-Valeriu Hadji-Culea - regizor de teatru^[5]
  
• 
  Sergiu Nicolaescu - regizor, scenarist și actor.^[6]
  

Biserică

• 
  Sfântul Părinte Arsenie Papacioc^[7]
  
• 
  Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române.^[8]
  
• 
  Sfântul Nicodim de la Tismana^[9]
  

Știință

• 
  Mina Minovici^[10]
  
• 
  Elie Carafoli^[10]
  
• 
  Nicolae Iorga^[11]
  
• 
  Matilda Caragiu Marioțeanu, lingvist, poet, membră a Academiei Române^[12]
  
• 
  Constantin Noica, filosof, poet, eseist, publicist și scriitor.^[13]
  
• 
  Tache Papahagi
  
• 
  Theodor Capidan
  
• 
  Alexandru D. Xenopol - istoric^[12]
  
• 
  Neagu Djuvara - diplomat și istoric^[12]
  
• 
  Ioan Petru Culianu
  
• 
  Marcu Beza
  
• 
  George Murnu
  
• 
  Nicolae Saramandu
  
• 
  Nicolae-Șerban Tanașoca
  

Afaceri

• 
  Fraţii Capşa – proprietarii hotelului şi restaurantului Capşa
  
• 
  Nicolae Malaxa
  

Politică

• 
  Eugeniu Carada^[14]
  
• 
  Eftimie Murgu - jurist, profesor de filozofie, om politic^[15]
  
• 
  Octavian Goga - poet, fost Prim Ministru^[15]
  
• 
  Emanuil Gojdu - avocat de succes și patriot ardelean.^[16]
  
• 
  Constantin Papanace - istoric și om politic legionar.
  
• 
  George Becali - europarlamentar^[15]
  
• 
  Puiu Hașotti - senator, vicepreședinte al PNL^[15]
  
• 
  Mircea Ciumara - fost ministru de Finanțe, deputat PNȚ-cd^[15]
  
• 
  Familia Ghica
  

Muzică

• 
  Marius Bațu, cantăreț, fost membru al Cenaclului "Flacăra"^{[necesită citare]}
  
• 
  Gheorghe Bujduveanu, compozitor, dirijor (muzică clasică, corală)^[17]
  

Sport

• 
  Gheorghe Hagi, fotbalist^[18]
  
• 
  Cristian Gațu, handbalist^[18][19]
  
• 
  Simona Halep, jucătoare de tenis^[18][20]
  
• 
  Simona Amânar - gimnastă^[18
  

Articolul lunii: Moartea şi viaţa lui Corneliu Coposu- de Andrei Plesu

Prima sărbătoare postrevoluţionară a zilei naţionale (1 decembrie 1990) mi-a lăsat o amintire penibilă. Era foarte frig – ceea ce a imprimat întregii ceremonii un ritm precipitat şi o psihologie zgribulită – iar organizatorii locali, timoraţi de prezenţa „în păr“ a ocîrmuirii, erau vizibil depăşiţi. Totul se desfăşura ca o perpetuă alergare după nucleul prezidenţial şi – pentru o parte a guvernanţilor de-atunci – s-a încheiat cu un ultim sprint spre un helicopter militar care ne-a trecut munţii destul de anevoios, cu zgomot mare şi „confort“ de război.

Momentul axial al evenimentului fusese „marea adunare populară“, cu discursurile cîtorva politicieni de vîrf dinaintea unei mulţimi care, la nici un an de la încheierea violentă a dictaturii comuniste, hotărîse că inamicul public cel mai detestabil era opoziţia anticomunistă. Oficialităţile – din care făceam parte la acea dată – stăteau în spatele vorbitorilor, pe un podium improvizat, în oarecare devălmăşie (îmi amintesc că parlamentarii erau iritaţi de plasarea lor îndărătul guvernului: dl Văcaru făcea, împreună cu un „coleg“, mici glume, dubioase, categoria „băieţii din fundul clasei“).

În această atmosferă a luat cuvîntul domnul Corneliu Coposu. A fost huiduit fără întrerupere, cu o grosolănie oarbă, grosolănia multiseculară a „boborului“ în delir. Pentru oricine îşi păstrase – în ciuda climatului – o urmă de bună-cuviinţă, jalnicul episod era stînjenitor la culme. Indiferent de adeziunea politică şi de felurite umori conjuncturale, nu puteai decît să roşeşti asistînd la dezmăţul gregar al auditoriului împotriva cuiva care, fie şi numai prin vîrstă şi prin biografie, ar fi trebuit să impună decenţă.

Lucrul însă cu adevărat uimitor în această împrejurare a fost, pentru mine, performanţa domnului Coposu. Şi-a citit cuvîntarea pînă la capăt, cu o tenacitate imperturbabilă, imun la vitregia contextului, recules, fără ostentaţie, în hotarele mesajului propriu. Discursul său aparţinea, în mod vădit, cuiva care a învăţat să-şi îndeplinească lucrarea dincolo de orice calcul al oportunităţilor: fructificînd situaţiile favorabile, dacă ele există, sau ignorînd situaţiile nefavorabile, dacă ele apar. În asemenea cazuri, între vorbitor şi vorbirea sa, între făptuitor şi fapta sa nu există interstiţii, spaţii de negociere şi de cîntărire a riscurilor. Există doar curgerea firească a destinului, asumarea lui calmă şi singuratică. În istoria României moderne, tipul acesta uman a fost, pînă la un punct, reprezentativ. După Război însă, el s-a văzut vînat cu o consecvenţă şi cu o eficacitate care dovedesc vigurosul instinct de conservare al comunismului: era limpede că omogenitatea caracterului, ţesutul etic compact, nefisurabil, constituiau virtuţile cardinale ale rezistenţei, piedicile cele mai dure de care se izbea fabricarea „omului nou“: ca atare, trebuiau lichidate. Mai fiecare din noi – cei din generaţia mea, în orice caz – am avut în familie exponenţi ai „speciei“ Coposu; nu vorbesc neapărat de anvengură, ci de croială: oameni „direcţi“, adică drepţi şi simpli, oameni care nu ştiau să surîdă ironic cînd auzeau de „principii“ şi care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei opţiuni. În genere, au murit prin închisori, sau au revenit între ai lor surpaţi trupeşte şi sufleteşte de experienţe inomabile. Dispariţia lui Corneliu Coposu aduce între noi şi lumea acestor înaintaşi o distanţă în plus, un spor de abstracţiune. În el se sting unchii şi bunicii noştri, „amintirile din alte timpuri“, frigurile „obsedantului deceniu“, farmecul imprecis al poveştilor de familie despre Maniu şi Brătieni, despre tînărul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei şi despre promenadele de la Şosea. (O lume pe care n-o vom putea păstra vie în memoria noastră decît încetînd s-o idolatrizăm...)

Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpinat domnul Coposu imediat după Revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e, totuşi, educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc. Moartea lui Corneliu Coposu iradiază aşadar – potrivit unei logici neprogramabile – o subtilă pedagogie: reprezentanţii establishment-ului au simţit nevoia să vorbească deferent, „concurenţa“ politică şi-a făcut o onoare din a comenta omagial virtuţile fostului ei inamic. Pentru prima oară, cred, „duşmanul“ politic a căpătat – în mod public – onorabilitatea adversarului. Pentru prima oară, omul de pe stradă a putut constata că preşedintele ţării, preşedinţii Camerelor, prim-ministrul, directorul SRI-ului şi liderii stîngii pot vorbi cu respect, uneori cu afecţiune, despre cineva din „opoziţie“. Carevasăzică e posibil. Injuria puturoasă, ura bezmetică, înfruntarea isterică nu sînt obligatorii. Pînă şi televiziunea naţională a regăsit, pe alocuri, un ton omenesc, ceea ce i se întîmplă rarisim. Domnului Coposu i-a reuşit, o dată mai mult, imposibilul: în jurul suferinţei şi al sfîrşitului său s-a conturat o arvună a reconcilierii naţionale. De aceea, nu sînt de acord cu puriştii „luptei“, cu cei care vorbesc de ipocrizia discursurilor puterii şi vor să se răfuiască, minereşte, cu dl Gherman la căpătîiul defunctului. N-au priceput nimic din spiritul în care a acţionat mentorul lor în anii din urmă. În ce mă priveşte, prefer să acord oricui, într-o primă instanţă, prezumţia de sinceritate şi ador ipocrizia care mă fereşte de bîtă. Nu mă interesează dacă dl Văcăroiu suferă pînă în străfunduri la moartea dlui Coposu. Esenţial este că d-sa socoteşte de rigoare să declare că suferă. Esenţial este că d-sa înţelege să se integreze într-un „scenariu“ civilizat, într-un raport normal cu o realitate dramatică. E un progres, sau măcar o promisiune de progres. Îmi convine în mult mai mare măsură acest protocol decît spontaneitatea mîrlănească a confruntărilor din anii ’90.

Va trebui, cîndva, să reflectăm analitic asupra delimitărilor posibile (şi necesare) dintre prezenţa simbolică a lui Corneliu Coposu pe scena politică românească de după 1990 (rolul lui de reper, de punte între democraţia interbelică şi cea postrevoluţionară, efectul coagulant al personalităţii sale în interiorul opoziţiei) şi strategia sa politică propriu-zisă. Probabil că accentul pus pe reacţie mai mult decît pe ofensivă, un anumit imobilism şi o inevitabilă componentă „retro“ a orientării sale au fost salutare în perioada nebuloasă de pînă acum. De aici înainte vom asista, cu siguranţă, la schimbări. Dispariţia unui om de mare calibru provoacă întotdeauna, în metabolismul comunităţii sale, o ruptură de continuitate. Se pune întrebarea cine va fi capabil să administreze această ruptură. Căci prestigiul n-a fost – în cazul domnului Coposu – doar născător de emulaţie. A fost şi născător de vid. Vegetaţia, se ştie, evoluează precar în jurul marilor arbori. Cu unele excepţii. O excepţie a fost domnul Coposu însuşi, care a vorbit adesea despre importanţa formativă a celor zece ani petrecuţi alături de Iuliu Maniu. Rămîne să vedem în lunile următoare cine a profitat intelectualmente şi politiceşte de pe urma celor cinci ani petrecuţi alături de Corneliu Coposu... 

articol apărut în Dilema, nr. 149/17-23 noiembrie 1995 

De ziua Americii:God bless America! de Sever Voinescu 

după revista 22 din 4 Iulie 2014

De cel puțin 100 de ani, Statele Unite au fost o forță a binelui în lumea noastră, tot mai complicată, tot mai periculoasă.

Faptul că istoria a curs în direcția creșterii puterii Statelor Unite pînă la dobîndirea statutului de super-putere, ba chiar de unică super-putere după unii, este un lucru foarte bun. Astfel, lumea a devenit ceva mai suportabilă și au putut apărea spații în care, vorba documentului fondator, oamenii să-și poată căuta fericirea. Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost lumea noastră dacă Germania lui Hitler ar fi cîștigat al doilea război mondial sau dacă URSS ar fi cîștigat războiul rece sau dacă islamul fundamentalist ar fi năvălit irezistibil spre vest. Aceste teribile încercări nu ar fi avut finalul pe care l-au avut dacă America nu ar fi asumat, cu sacrificii, rolul de conducător al lumii libere sub asediu.

America s-a născut cu un document fondator, zis ”Declarația de Indepenedență” - un corp de idei, un set de aspirații, un sistem de principii. Dar, mai presus de orice, o credință!  Măreția și puterea Americii a stat în coerența cu care s-a construit pe sine, uneori aproximînd bine, alteori greșind, încercînd și revenind, după liniile trasate în acest veritabil proiect de țară. „Declarația de Independență” este un proiect de țară valabil și azi, pentru că a pornit ca un proiect de viață pentru cetățean. America și-a declarat independența din punctul de vedere al cetățeanului și nu din punctul de vedere al guvernului – de aceea proiectul american dăinuie. De aceea, America este o țară atît de specială. În fond, ea se poate construi oriunde. ”Declarația de Independență” este aplicabilă oriunde și oricui, nu este un document strict american, ci unul universal. Nimic nu împiedică o națiune inteligentă să o adopte pentru sine.

Anti-americanismul este o patologie a vremurilor noastre. Produs al frustrării, exacerbare a complexelor de inferioritate/superioritate și, mai ales, dovadă de îngustime a minții, anti-americanismul europenilor este încă și mai revoltător. Se știe, antisemitismul unui creștin este o probă certă de idioțenie. Isus a fost evreu; cînd Dumnezeu s-a întrupat, a făcut-o

ca evreu, nu ca altceva – așadar, cum poate un creștin să urască poporul căruia Dumnezeu a ales să-i aparțină? Las la o parte că, în general, un creștin nu poate să urască. Exact în același mod, anti-americanismul unui european, inclusiv al unui român,  este o idioțenie. America este o împlinire imensă, o victorie de dimensiuni planetare a spiritului european eliberat de greutatea vinovățiilor acumulate în timp, de anchiloza arogantă a vîrstei și de egoismul sedimentat de prea multă istorie. America este cel mai bun produs civilizațional al Europei, este fructul său istoric, este extensia sa dincolo de propriile-i limite. America este excelența Europei. America este Europa în varianta ei performantă și responsabilă.  Tot ceea ce e esențial în proiectul american este, fundamental, european. Toleranța și libertatea, statul de drept și creștinismul viu, capitalismul și universitățile, limba engleză ( chiar și limba spaniolă!) și civismul, totul a fost european înainte de a fi fost dezvoltat și perfecționat de americani. Atunci, cum să antipatizeze un european America? E ca și cum s-ar antipatiza pe el însuși, e ca și cum ar disprețui tot ceea ce a produs mai bun propria lui cultură în întreaga ei istorie. Și cînd bagi de seamă că anti-americanismul european este, cel mai adesea, și fudul în privința Europei, îți dai seama de dimensiunile grotești ale idioției sale!

Mulți prezic, de ceva vreme, prăbușirea Americii. Și de tot atîta vreme se înșeală. Potențialul uriaș al americanilor este departe de a se fi epuizat. Libertatea, antreprenoriatul, statul de drept, economia de piață sînt valori care nu dau semne de îmbătrînire. Lumea va fi încă mult timp dominată de spiritul Americii. Spre binele lumii, mai ales.

Cronica gastronomică: GHIVECI CÃLUGÃRESC şi alte mâncăruri de post – de Radu Anton Roman; din Bucate, vincuri şi obiceiuri româneşti Editura Paideia 2001

Mâncărică cumpătată (mai ales în posturile verii) care, dacã e bine rânduită,

te face de lingi cratiţa şi pe dosul afumat şi pupi şi mâna care-a făcut-o, că-i sfinţită.

• 4-5 cartofi • 3 morcovi • 2 ardei graşi

• 1 dovlecel • 1 conopidă • 1 varză mică

• 1 farfurie fasole verde • 1 ţelinã mică • 100 ml bulion roşii

• 3 cepe • 5 roşii • 1 pahar untdelemn

• 3 legături pătrunjel verde

• sare, piper (dacã este la chelarul mânăstirii)

• ţelina, ceapa, dovlecelul, morcovii, cartofii se curăţă de coajã

• Ceapa se toacă, se pune la călit în ulei

• Legumele se taie: îmbucături (cartofii, dovlecelul), felii subţirele (morcovii,

ţelina, roşiile), fideluţã (varza), bucãţele (conopida, fasolea

verde, ardeii)

• Se pun toate peste ceapă, să se cãlească şi ele niţel

• Se stinge totul cu apă, se săreazã, piperează, se presară şi ceva verdeaţă,

nu toatã, şi se pune în cuptor, aproape un ceas

• Acum, că-i gata, ninge cu ce pătrunjel a rãmas

Dupã cum vedeţi, e totul din grădina maicii chelăreasã, iar vinul mânăstiresc

(cã oaspeţii poftiţi dupã datină la masă au alte îngãduinţi decât înfrânarea

călugãrească) de Vâlcea nu se poate compara cu nimic: e vin alb din piatră calcaroasă de sub munte, puţin mai dulce decât fratele lui mirean. Deşi nu e foarte

tare – nu permite pravila să-mpingi mirii Domnului la nebunii – vinul mânãstirilor

de dincolo de Olt are un corp admirabil, ce dã cãldură şi dragoste de

semeni.
Bucatele de post, în România, dincolo de cele rituale – coliva, colacii, turtele,

măcinicii, etc. – sunt deja clasice – urzici, lobodã, mãcriş, ştevie, prune

fierte, varzã, ghiveci cãlugãresc, fasole scãzutã, sarmale şi ardei umpluţi de post

etc.

Sunt uşor de fãcut prin combinaţii îndrãzneţe şi mai ales prin omisiuni

ferme. Uitând cu urã aprigã de existenţa cãrnii şi a lactatelor, se pot construi –

cum fac românii de o mie de ani – sute de reţete furând şi extrãgând din zona

necuratã a „de dulcelui“ numai un sinopsis de legume şi zarzavaturi.

Chiftele şi şniţele de varzã, conopidã, ciuperci etc., tocãniţe şi mâncãruri de

cartofi, ţelinã, dovlecei, vinete ş.a.m.d. (ciorbe şi supe nu mai spun) chiar grãtaruri

şi frigãrui de ciuperci, ardei, ceapã, vinete, apoi zeci de salate, şi încã

altele „îndulcesc“ postul fãrã sã-l trãdeze.

Sosuri iscusite, folosind ceapa, usturoiul, murãturile, untdelemnul, fructele,

roşiile, oţetul, ierburile de tot felul, condimentele (aceleaşi de la cãrneturi!) pot

face din orice legumã fiartã un miracol de suculenţã şi savoare.

În afara bântuirii mele de patru decenii pe la sute de mânãstiri, am citit de

curând şi vreo douã cãrţi cu mâncãruri de post sau dietetice şi una cu mâncãruri

aşa-zis „vii“, fãrã foc. Cu riscul de a surprinde sau chiar irita pe adepţii

bucãtãriei verzi, n-am putut selecta – în afara salatelor şi sosurilor, care sunt

universale şi deci oportuniste – decât câteva reţete ce nu-şi regãsesc paradigma

în lunga, glorioasa, gustoasa listã „de dulce“.

Deci, vreau sã spun cã, deşi postim mai jumãtate din an, nu avem o bucãtãrie

construitã pe ideea de post, ci doar una „de dulce“ în care nu se mai pun

carne, lapte, ouã.

Degeaba, cumpãtaţi cum îi ştiu, îşi vor striga Nelu Bãnşoiu, Dan Nicuţã şi

Mihai Oroveanu frustarea vegetarianã. Nu-i şi nu-i!

Nu existã în ţãrişoara noastrã scumpã şi bogatã decât o sumarã şi, vai, mult

prea simbolicã bucãtãrie de post! Existã, însã, o unicã, uriaşã, magnificã bucãtãrie

de nuanţe: cu carne sau fãrã carne.

Tocanã de cartofi cu carne sau tocanã de cartofi?

Ardei umpluţi (cu carne şi orez) sau ardei umpluţi (numai cu orez)? Şniţel

de vinete sau şniţel de viţel? Ghiveci mãcelãresc sau ghiveci cãlugãresc?

Ciorba de mãcriş sau ciorba de burtã? Mâncare de vinete cu pui sau imam

baialdî? Plãcintã cu brânzã sau plãcintã cu dovleac?

Aceasta e întrebarea

Istorie prezidenţială americană: Primele 45 de minute după asasinarea lui JF Kennedy; Cum a fost răpit corpul preşedintelui din Dallas, Tx



Vicepreşedintele Lyndon Johnson depune jurământul de preşedinte, cu mâna pe biblie, în avionul prezidenţial. Lângă el este Jaqueline Kennedy. Sicriul cu corpul lui JFK este la câţiva metri în spatele grupului.

Asasinarea preşedintelui Statelor Unite de către un individ nu este un delict federal, ci un omor care intră în jurisdicţia poliţiei locale. Numai când asasinatul este rezultatul acţiunii unei conspiraţii devine delict federal şi FBI-ul înlocuieşte justiţia şi poliţia statului.

Imediat ce moartea preşedintelui Kennedy a fost declarată oficial (23 Noiembrie 1963, orele 13:00), la spitalul Parkland, Clinton Hill a sunat firma de servicii funerare a lui Vernon Oneal şi i-a cerut să trimită cel mai bun sicriu. Corpul a fost plasat în coşciug şi escorta preşedintelui a dat să plece, dar a fost oprită de poliţiştii texani şi de medicul legist Dr. Earl Rose. „Plecăm cu el la Washington D.C chiar acum” a spus Roy Kellerman, şeful echipei de securitate. „Nu puteţi – a spus Dr. Rose – aceste este un caz de omor şi nu puteţi lua corpul decât după autopsie”.

Spiritele se încing, discuţiile şi cearta se desfăşoară cu glas ridicat, se ajunge chiar la oarecare îmbrânceală. Bărbaţii care se confruntă în camera de gardă a spitalului sunt în număr de peste patruzeci. Jackie stă tăcută pe un scaun în imediata apropiere a sicriului. Vicepreşedintele şi restul echipei aşteaptă în avionul prezidenţial, deja tras pe pista aeroportului. În cele din urmă, prietenii apropiaţi ai lui Kennedy, Kenny O’Donnell şi Dave Powers ordonă agenţilor să ia sicriul şi să părăsească încăperea. „ Nu ne pasă de nici o lege locală, strigă Kellerman. Mergem. Daţi-vă la o parte!” Sicriul e scos din spital, plasat în dricul Cadillac, la volan se aşează agentul Berger, cu ceilalţi agenţi înghesuiţi pe scaunele din faţă. Jackie stă lângă siciru, cu o mână pe el. Berger conduce furios şi repede, nu opreşte la niciun semn pe aeroport, duce maşina pe pistă şi opreşte într-un scârţâit de frâne chiar lângă scara avionului de la uşa din spate. Agenţii cară singuri sicriul care cântăreşte peste 250 de kg şi sunt siliţi să-l ridice şi să-l întoarcă în unghiuri foarte ciudate, pentru a putea să încapă pe uşă. Cu trei ore mai înainte, John Fitzgerald Kennedy ieşise pe aceeaşi uşă şi îşi începea vizita în Dallas,Texas. Nu ascultase multiplele avertismente şi sfaturile de a nu face această călătorie.

În avion este o căldură infernală. Aerul condiţionat fusese oprit pentru mai multe ore. Perdelele erau trase. Toţi deabia aşteptau să decoleze, dar vicepreşedintele insistă ca ceremonia jurământului să se facă înainte de plecare. Judecătoarea federală Sarah Hughes este adusă în grabă şi jurământul e depus pe o biblie din avion. Există câteva fotografii, dar evenimentul nu a fost filmat. Air Force One, care părăsise capitala în ziua de 21 Noiembrie dimineaţa, se întoarce la Washington D.C cu un cadavru şi un nou preşedinte.

După Bill O’Reilly and Martin Dugard Killing Kennedy (Henry Holt and Co, New York, 2012)

Pictorul lunii: Constantin Flondor



FacebookTwitterGoogle+

Constantin Flondor este unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani români, care locuieşte şi trăieşte în Timişoara. Incepand cu anul 1967 a expus atât în ţară cât şi în străinătate (Berlin, Düsseldorf, Nürnberg, Oslo, Bologna, Bethonvilliers, Maastricht, Eindhoven, Budapesta, Szeged, Odessa, Vatican, Bruxelles) şi a făcut parte din trei grupuri artistice: 111, Sigma, iar începand cu 1985 din grupul Prolog alaturi de Paul Gherasim, Mihai Sârbulescu, Horea Paştină, Ion Grigorescu şi Cristian Paraschiv. (Adrian Apostol, Elite Art)

Pictură abstractă



Hram la Putna



Prapor

Grigore Roibu: Vorbiți-ne despre perioada în care Grupul Sigma era un reprezentant important al artei experimentale românești, despre acele vremuri în care libertatea de exprimare era îngrădită și, cu toate acestea, prin intermediul artelor alternative, anumiți artiști căutau să se exprime liber într-un regim totalitar.

Constantin Flondor: Experimentul din anii aceia (1960-1980) este pentru mine consecința unei instruiri incomplete din învățământul de artă. Aveam să aflu dupa absolvire, prin studii și cercetări autonome, că pictura, desenul, arta vizuală (ca și muzica sau literatura) au o gramatică, o morfologie, o sintaxă. Există și în acest domeniu reguli clare, precise. Mi-au fost de un mare ajutor, printre altele, textele lui Klee, Kandinsky, Itten, dar și a unor matematicieni ca Papy sau Colerus, fizicieni, ca Max von Laue, structuraliști ca Moles sau Bense ș.a.
Toate acestea m-au definit şi există astfel un joc în diferitele perioade ale creației mele, între căutări intuitive și cercetări logico-legice. Folosesc mecanismele raționale în pictură deşi, îmi place să mă şi pierd, iar atunci când mă pierd, îmi dau seama dacă din aceste „pierderi” rezultă ceva ce contează. Apare, uneori, cea de-a treia mână, ca un semn al prezenței providențiale.

Andrei Rosetti: Când eram în şcoală ne-ați pus în atenție textul lui Andrei Pleşu cu natura ca loc de întâlnire. Ziceați, ceva mai înainte, că vă place uneori să mergeți pe calea rațiunii, dar, uneori, vă place să vă pierdeți. Pleșu vorbea despre această pierdere înlăuntrul fiecăruia. Când te afli în fața pânzei, cum este această „pierdere” pe care o făcea, de exemplu, Jackson Pollock. Cât este rațional şi cât este vorba de acea intervenție pe care o numeați a treia mână, acel element pe care nu îl mai stăpânești?

Constantin Flondor: Atunci când eşti pierdut şi nu mergi pe raționamente, probabil, judecata se transferă în mână și în inimă. Există un fel de judecată, dar ea este de cu totul şi cu totul alt tip și funcționează atunci când lucrurile merg bine. Sigur, aceste momente nu sunt foarte dese. Există atunci un fel de revelație, de atingere, e drept, deseori, inconștient, a unui duh. Simți că în acele momente lucrurile merg. Aceste momente sunt, cum spuneam, rare. Deseori ești însă provocat de raționamente simple, profesionale, să constați unde nu este bine, să corectezi, să adaugi o nouă pată de culoare, să vezi unde, de exemplu, ai pus prea mult verde sau culoarea este prea vibrată. Desigur, există și calea cumpănirii, a unei judecăți atente unde și, aici, rar pot apărea revelații, soluții, care pun imaginea într-o fericită plinătate, sunt scântei, scurtcircuitări ale unor soluții.Toate acestea aparțin judecăților şi frământărilor meseriei noastre.





Dialog I







Expresia lunii: Azi aici, mâine-n Focşani!!



Focşani Teatrul Municipal Maior Gh. Pastia



Primăria

Expresia reflectă o stare de indiferenţă faţă de viaţă, de locul unde se află cel în cauză, descurajat de lipsuri şi necazuri, până la punctul că nu mai contează unde îl va duce soarta în viitor. Se lasă la voia întâmplării, fiindcă nu se mai aşteaptă la nici o îmbunătăţire. Tot un drac! Nimic nu va mai schimba viaţa de azi pe mâine.

Are şi o variantă „murdară”: Azi aici, mâine-n Focşani, p..a mea şi patru bani.

Dar şi una „curată”: Ce-am avut şi ce-am pierdut.

LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?

EFIMIȚA: Sumedenie!

LEONIDA: O mie, domnule, numa' o mie.

EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa' cu o mie să...

LEONIDA (întrerupând-o): Da, da' întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.

EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.

LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!

EFIMIȚA: Ei! așa da.

(IL Caragiale Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea)

Citiţi romclub.wordpress.com

Veţi găsi Buletinele lunare pe ultimii doi ani şi o selecţie actualizată de articole din presa română şi internaţională.