Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Prim-ministru

Ca să-şi mai mărească fala
Faţă de europeni,
Iorga sare halandala,
Vrând să mute capitala
La Văleni.

***

Cu o actriţă stând pe iarbă,

Rămase Iorga fără glas,
Fiincă ea i-a râs în nas
Şi el dorea să-i râdă-n barbă.

Gentlemenul în schimb de politeţe

S-a fost ivit un curcubeu
Odată la Văleni pe creste
Şi Iorga cum a prins de veste
A salutat pe Dumnezeu,
Arc de triumf convins că este,
Ivit pentru ilustru-i "Eu!"

Filosoful

În lume nici o faptă nouă,
Pe a progresului cărări:
Musca Ţzeţze face ouă,
Domnul Iorga cugetări.

Istoricul

Astăzi ştie orişicine
Chiar de nu-i un om prea cult,
Că Xenopol a scris bine
Pe când Iorga scrie mult.

La moşi

Hohotind se dau în lături
Sutele de curioşi,
Ca să treacă printre pături,
Cea mai mare dintre mături
Ce s-a fost văzut la Moşi.

Din lumea contemporană: Sindromul Herostratos. Despre psihologia asasinului în masă¹ – de Martin S Martin (articol publicat în contributors.ro)

Cu câteva zile în urmă, fostul membru al Ku Klux Klan-ului Frazier Glenn Miller, rasist şi antisemit de o viaţă, a intrat în Centrul Evreiesc din Kansas City şi a descărcat puşca şi un revolver în mulţime, omorând trei oameni. Două dintre victimele sale, tată şi fiu, erau membri ai bisericii metodiste, iar a treia victimă, o femeie, era de rit catolic.

În luna martie a acestui an, Alex Hribal, elev de liceu în vârstă de 17 ani, a atcat cu un cuţit colegii lui de şcoală din Murrysville, Pennsylvania, rănind douăzeci din ei. El a mai rănit un agent de securitate care a încercat să-l dezarmeze. Investigaţia iniţială nu a identificat nici un motiv.

În aceeaşi lună, opt terorişti chinezi care cer separarea regiunii Xinjiang, au năvălit într-un tren în oraşul Kunming, omorând prin înjunghiere douăzeci şi nouă dintre pasagerii inocenţi. Să fi fost Hribal influenţat de citirea veştilor de la celălalt capăt al lumii când a plănuit şi înfăptuit acţiunea lui criminală? Dacă a fost, el a copiat numai acţiunea, căci nu avea nicio legătură cu motivaţia teroriştilor chinezi.

Ivan Lopez, în vârstă de 35 de ani, militar în armata SUA şi veteran al războiului din Irak, a ucis patru militari şi a rănit alţi şaisprezece la baza militară Fort Hood din Texas, în ziua de 2 Aprilie 2014, apoi s-a sinucis. El nu avea antecedente de boală psihiatrică, nu lua nici un tratament şi nu era consumator de droguri. Motivele lui rămân necunoscute.

Nu şi cele ale maiorului psihiatru Nidal Malik Hassan, care, la data de 5 noiembrie 2009, la aceeaşi bază militară, a atacat cu o armă automată pacienţi şi militari în serviciu, omorând treisprezece şi rănind treizeci. În timpul atacului, Hassan s-a încurajat strigând Alah Akbar, strigătul de luptă frecvent folosit de luptătorii şi teroriştii musulmani. Ulterior s-a descoperit că maiorul Hassan era în legătură cu teroriştii islamici fundamentalişti din Orientul mijlociu şi că îşi formase o filozofie religioasă cu ajutorul căreia se credea eliberat de orice jurământ militar, ca urmare a disjuncţiei dintre politica americană şi textele coranice.

Doi elevi de optsprezece ani, Eric Harris şi Dylan Kiebold, au dezlănţuit un atac furibund cu explozive şi arme moderne de foc în şcoala lor, Liceul Columbine din Comitatul Jefferson, statul Colorado, în Aprilie 1999, omorând doisprezece colegi şi un

Atacul de la Liceul Columbine

profesor şi rănind alţi douăzeci şi patru, înainte de a se sinucide. În jurnalele lor au fost găsite multiple planuri de atacuri teroriste, cu exprimarea dorinţei de a depăşi recordul de victime al al lui Timothy McVeigh. Acesta, un fost militar şi veteran al

războiului din Golf, a detonat un camion cu explozibile în faţa clădirii federale din Oklahoma City, în Aprilie 1995. Rezultatul: o sută şaizeci şi opt de morţi şi peste şase sute de răniţi. McVeigh a fost capturat, judecat şi executat. El a declarat că motivul acţiunii lui a fost acela de a se răzbuna pe

Clădirea federală din Oklahoma City,

după explozia provocată de Timothy McVeigh

guvernul american pentru acţiunile ilegale comise prin atacarea comunităţii religioase din Waco, Texas.

Studentul coreean Seung-Hui Cho, înarmat cu mai multe arme de foc, a omorât treizeci şi doi de studenţi şi a rănit alţi şaptesprezece, la Politehnica din oraşul Blacksburg, statul Virginia, în luna aprilie 2007. Acolo şi-a pierdut viaţa profesorul israelian de origine română, Liviu Librescu, sacrificându-se pentru a salva vieţile elevilor săi.

Înainte de a se omorî, Adam Lanza, în vârstă de douăzeci de ani, a ucis douăzeci de copii şi şase adulţi în şcoala elementară Sandy Hook, din oraşul Newtown, statul Connecticut. Era Decembrie 2012.

Acestea sunt doar câteva exemple din lungul şir al omorurilor care se petrec în şcoli, la locuri de muncă, în instituţii religioase, în mall-uri sau staţii de tren: execuţii de oameni inocenţi în locuri publice. Cei care plănuiesc şi înfăptuiesc omorurile multiple (ele se subîmpart în omoruri în serie, omoruri în masă şi masacre în multiple locuri) sunt, fără îndoială, sociopaţi, dar grupul lor este departe de a fi omogen. Teroriştii, cu motivaţiile lor politice sau religioase, au o istorie uşor de documentat: participând la grupuri extremiste, credinţele şi personalitatea lor sunt modificate şi îndrumate spre scopul acţiunii violente „în numele cauzei”. Rasiştii şi homofobii sunt autori ai atacurilor „din ură”, care se soldează cu răniri grave sau decese. Criminalii în serie, cei afectaţi de tulburările de personalitate antisocială, au o istorie de acte violente repetate şi antecedente medicale de boli ca anxietatea, depresiune, somatizarea, abuzul de substanţe chimice şi alcool, personalitatea borderline, sadism, traumatisme craniene etc.

Dar, înafara acestora, se defineşte grupul „criminalilor sănătoşi”, care se sacrifică odată cu îndeplinirea actului, devenit pentru mulţi dintre ei ritual și pe care, comițându-l, ei îl imaginează ca „mesaj adresat societăţii”. Majoritatea sunt bărbaţi tineri, care nu au antecedente de boli psihice şi de abuzuri chimice sau de alcool, nu au motivaţie ideologică sau religioasă, nu aparţin unor organizaţii sau bande, nu au o istorie de traume psihice în copilărie, nici de familii disfuncţionale. Ei sunt „oameni normali”. Mai mult, psihiatrii au arătat că nici explicaţia expunerii la cultura violentă, prin filme, cărţi, texte muzicale şi cluburi, nu joacă un rol important in condiţionarea acestor viitori asasini. De fapt, lumea care-i înconjoară nu descoperă în ei nimic „greşit”: nu pot fi suspectaţi de acţiuni sau intenţii criminale, nu se îmbracă diferit de alţi tineri şi nu poartă însemne specifice unor grupuri satanice sau rituale. După Fox şi Levin (2005), 94% sunt bărbaţi, 43% sunt de vârsta 20-29 de ani şi 63% sunt albi. Şi sunt, practic, neidentificabili.

Problema lor este că, printr-un lung proces de judecăţi greşite, de false poziţionări în lume, de erori în interpretarea societăţii şi prin complacerea în fantezii care exagerează motivele propriei victimizări, ei ajung să formuleze în în viața secretă a conștiinței lor nevoia de răzbunare. Ura, resentimentele, nemulţumirea permanentă şi nevoia de răzbunare ajung să le domine raţiunea. „Lumea” e de vină. „Lumea”, abstracția din mintea lor care a absorbit toate frustrările și toate fantasmele nerealizate ale vieții proprii, se presupune că a făcut atât de mult rău, încât cel în cauză a ajuns la un punct fără ieşire. Acuzaţiile aduse „lumii” fac parte din sindromul freudian al redirecţionării, cu orientarea tuturor faptelor către întărirea credinţei că cel în cauză este victima (și martirul) societății rele şi indiferente. Oamenii aceştia simt ura de pornire, cum a numit-o în eseul Despre ură (Humanitas, 2007) Gabriel Liiceanu. Ceea ce-nseamnă ura pentru oameni pe care, cel mai adesea ei nici nu îi cunosc şi care ignoră cu desăvârșire că ei sunt obiectul urii cuiva. „Această ură este nestârnită şi originară. [...] Iar pentru că vizează răul celuilalt fără să aibă niciun temei, …ura de pornire este profund imorală”.

Se adaugă la asta nevoia de faimă, care este atât de imensă încât este gata să fie obținută cu prețul vieții proprii și a celorlalți. Acești lupi singuratici intră în concurență cu „colegii” și predecesorii lor. Ei îşi fac note despre „metodele de operare”, tipul de arme folosite şi numărul de victime ale acestora. Visul lor e să depăşească recordul, încă nebătut, al norvegianului Breivik, care în anul 2011 a asasinat şaptezeci şi şapte de oameni. Şcolile devin un loc favorit pentru viitoarele acţiuni, fiindcă acolo posibilele victime sunt grupate şi puţin protejate. Crima acestor oameni este „metonimică”: omorând un fragment din omenire, ei trimit către întregul ei. Knoll (2010) subliniază faptul că dorinţa de răzbunare fără o adresă anume trimite de fapt la distrugerea „totului”, transformându-se într-o formă de nihilism antiuman. Pentru aceşti indivizi, totul este urât și intolerabil, nevoia lor irepresibilă este de a face să dispară totul, de a îmbrățișa, printr-o extază negativă, „golul și nimicul”.

De aici și indiferența viitorilor asasini pentru propria persoană: ei acordă foarte puţină atenţie strategiilor de scăpare şi îşi aleg sfârşitul fie prin sinucidere, fie prin expunerea la focul agenţilor de securitate (sinucidere prin poliţie). În schimb, pregătirea atacurilor e minuţioasă şi se face în luni și luni de zile. Caracterului spectaculos al crimei i se dedică o grijă aparte, căci fiecare dintre asasini e conștient că gestul lui trebuie să poarte o amprentă originală, semnătura unei ingeniozități inconfundabile. Nu întâmplător acești criminali au fost numiţi de psihiatri „actori într-un teatru al terorii”, în care, evident, ei se distribuie în rolul principal, în timp ce ceilalți, victimile anonime, devin o masă de figuranți. De altfel, în logica planurilor şi acţiunilor lor, aceşti criminali în masă nu au nici o raportare la viitoarele victime. Ei sunt goliți total de milă și empatie. Unii dintre ei, care au supravieţuit şi au fost capturaţi, au folosit – atunci când au fost chestionaţi despre victime – expresii cinice ca „toţi murim” sau „ei s-au aflat în calea mea din întâmplare”.

Borowitz (2005) a introdus termenul de „sindrom Herostratos” pentru alienarea celor care fac astfel de acte, după ce îşi hrănesc vreme îndelungată gândirea cu victimizarea proprie şi dezvoltarea urii progresive pentru lumea care-i înconjoară. Nici o ţară, nici un oraş şi nici o comunitate nu pot făuri imunitate faţă de acest tip de agresori. Până în clipa în care își pun în operă scenariul aducător de suferinţă şi moarte, cei mai mulţi se comportă normal, ascunzându-se sub haina de camuflaj a obişnuitului și banalului. Omorurile în masă sunt un fenomen universal. Adversarii amendamentului 2 al Constituţiei Americane, care vor fie interzicerea, fie controlul sever al armelor de foc in SUA, sunt convinşi că aceasta este calea pentru prevenirea cazurilor de omoruri multiple. Oare așa să fie? Controlul armelor este foarte strict in Norvegia, dar Breivik nu a avut nicio greutate să îşi procure armamentul şi explozibilele cu care şi-a înfăptuit atacul asupra inocenţilor, stabilind un record mondial al asasinatului în masă.

După datele FBI, în Statele Unite se petrec, în medie, douăzeci de omoruri în masă pe an şi numărul lor a rămas stabil mai bine de douăzeci de ani. În fiecare an, în Statele Unite îşi pierd viaţa, victime ale crimelor si asasinatelor, 15.000 de oameni. Dintre aceştia, numai 547 rezultă din omorurile în masă. Dar impactul lor este mult mai mare decât al celorlalte omoruri, fiindcă, fiind publicitate, sunt impuse de asasini atenţiei generale. Specificul lor este că orice individ este expus la riscul de a cădea victimă unor astfel de atacuri, date fiind inevitabilitatea şi imposibilitatea lor de a fi prevăzute.

Atacurile în masă, al căror final este anticipat de către criminali, sunt de fapt cazuri de combinaţii omor-sinucidere. Ca urmare a efectelor imitative, modelul lor pare să fie în creştere. Pentru Chris Berg (www.abc.net 24 Iulie 2012), explicaţia motivelor celor care înfăptuiesc omorurile în masă nu e de găsit în cultură, legislaţie sau politică, ci mai degrabă în minţile înspăimântător de nedescifrabile ale celor care aleg să omoare pe alţii, la întâmplare. Pentru mine, alte elemente ajutătoare sunt prezente în biografia asasinilor – deficit al părinţilor de a corecta devreme tendinţele egoiste şi narcisiste, incapacitatea părinţilor de a face clară în mintea copiilor distincţia între bine şi rău, lipsa educaţiei religioase cu rigorile morale ale principiilor iudeo-creştine, laxitatea disciplinei în şcolile contemporane – toate acestea permițând crearea iluziei de victimă şi nașterea planurilor delirante de răzbunare. Permisivitatea societăţilor democratice din zilele noastre şi diminuarea stricteţii în sistemele judiciare sunt alţi factori care contribuie la apariția acestor orori.

John R Lott Jr este de părere că, din moment ce acest tip de crime nu poate fi anticipat şi, deci, prevenit, singura cale de a micşora numărul de atacuri este de a priva pe cei care le plănuiesc de unul din factorii majori care îi motivează: celebritatea, publicitatea, atenţia publică. Pentru fiecare eveniment nefericit de omor în masă, spaţiile acordate de presa scrisă sunt uriaşe, iar transmisiile de televiziune se fac practic non-stop zile în șir. Dacă imediat după anunţul iniţial, mersul investigaţiilor ar fi ţinut secret, dacă detaliile despre făptuitori ar fi restrânse la minim, spectacolul mediatic, care aduce atâta satisfacţie asasinilor pe parcursul pregătirii crimei, se presupune că ar dispărea. E de imaginat că eliminarea acestui element ar modifica potențialilor asasini planurile şi hotărârea de a le duce la îndeplinire. Dar e oare posibil așa ceva în ţara în care libertatea de expresie este sacrosanctă? Poate o autoritate să stăpânească frenezia companiilor de televiziune care se năpustesc asupra „subiectelor fierbinți”? Greu de crezut că în societatea noastră frecvenţa omorurilor-sinucidere va fi vreodată controlată prin strunirea mass media. Şi vom continua, tot la câteva săptămâni, să vedem cum alte și alte persoane devin victime inocente ale unor ucigaşi în mintea cărora nimeni nu a pătruns vreodată cu adevărat.

¹ Herostratos – incendiatorul Templului zeiţei Diana, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Fapta s-a petrecut în anul 356 î.e.n şi a fost recunoscută de Herostratus, care s-a lăudat cu incendierea templului. El a fost executat şi legiuitorii au interzis pronunţarea numelui lui, ca o încercare de a-i refuza gloria pe care o căutase. Interdicţia nu a lucrat în timp şi numele de Herostratus a devenit sinonim cu cei care comit acte criminale, în căutarea gloriei.

Citiţi selecţia de articole de pe blogul romclub.wordpress.com

Opinii: Neagu Djuvara

:

Neagu Djuvara (n. 18 august/S.N. 31 august 1916, București) este un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român.

 

    1.       Uitându-mă în istorie, descopăr că, pe măsură ce eşti mai lăudat când trăieşti, cu atât eşti mai uitat după moarte.

2.      Mă întristează că noi nu avem ceea ce scandinavii, după multe secole de educație, au deja în sânge – chestia cu cinstea. La noi, lucrul ăsta nu există de veacuri. De ce? Pentru că am avut o istorie a țării atât de vitregă, că într-adevăr nu puteam să supraviețuim fără să șmecherim… ca să subziști, nu-i așa? În timpul comunismului era (dintr-o perspectivă) justificat să șmecherești ca să subziști. Dacă nu, erai turtit! Masele au ieșit din 50 de ani de comunism cu o mentalitate inconștientă că șpaga, șmecheria sunt un mijloc indispensabil de supraviețuire.

3.      Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România e mai puţin venerat decât Mircea Eliade.

4.      Ambiția mă ține tânăr. Din nefericire, nu poți recomanda cuiva să fie ambițios, pentru că asta e o trăsătură pe care o ai sau nu o ai. Dar ca să faci ceva în viață e musai să fii ambițios, să vrei să faci ceva, altfel te prăbușești psihic.

5.       Am fost un student permanent.

6.      Unul dintre beneficiile celor care învață pe parcursul întregii vieți este capacitatea de a fi cât mai rar depășit de situație – acolo unde muncim sau acolo unde ne aduce istoria.

7.       Primul lucru pe care trebuie să îl facem pentru brandul nostru de țară e să scriem istorie cinstită!

8.      Îndârjirea mea a fost de a fi un bun student toată viața. Și când am plecat la pensie, la vârsta de 68 de ani, am venit la Paris și m-am inscris la școala de limbi orientale, am făcut o licență în sârbo-croată. Între 68 și 72 de ani!

9.      Naționalismul ăsta exacerbat l-au avut și comuniștii, dar și alții – Iorga, de exemplu, care era un supra-dotat: știți că deține recordul mondial al scrisului: a scris 1.300 de cărți și 13.000 de articole, pe lângă editorialul zilnic din ziarul lui politic. Asta nu există în toată istoria universală! Dar din păcate avea o prejudecată de exaltare a neamului românesc care nu e rentabilă în străinătate! Să știți că nu suntem respectați nu din cauză că n-am jucat un rol important în istorie, ci fiindcă mințim! De aceea nu suntem preluați de către istoricii din occident. De îndată ce vom fi cunoscuți cu o istorie veridică, să vedeți ce repede ne ocupăm locul cuvenit. Noi le umflăm așa de mult, că ajungem să nu fim luați în serios.

10.   Adevărata zi de independență a Romîniei este pe 10 mai 1877. Întotdeauna m-am pronunțat cu furie împotriva alegerii zilei de 1 decembrie ca zi națională, pentru că nu este ziua când s-a făcut România mare, e doar ziua când două provincii au cerut să fie primite în regatul român. Adevărata dată când România s-a făcut mare, juridic vorbind, e 24 decembrie - decretul Regelui că acceptă cele trei, patru cereri de asociere la micul Regat al României. Adevărata zi de independență este pe 10 mai 1877.

11.    Necinste nu este doar că furi – e că nu te ții de cuvânt, că nu ești la ora la care spui că ești, că nu-ți faci treaba care trebuie.

  Neagu Djuvara s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână^[1][2], așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea și dintre care au fost oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.^[3][4].

Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, a murit căpitan de Geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940)^[4]. A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa^[4].

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, cănd comuniștii preiau și acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron^[5]; mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor - asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și a Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer^[6].

Neagu Djuvara a primit, marți, 30 Octombrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctoris Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012. sursa Wikipedia.

Material trimis de prietena clubului nostru Dr. Liliana Oromulu din Bucureşti