Buletinul Clubului Român din Chattanooga

ne vom bucura că ne-ai trimis cu el cheia

de la uşa spitalului în care se plimbă halate pustii

şi nesfîrşite medicamente se înghit singure,

fără să ceară voie nimănui.

 

De la uşa spitalului în care sufletul

se curăţă singur, cu pleoapele lui…

Şurubelniţa din vis

Cînd s-a întors odată acasă, Profetul popular

s-a găsit mort în pat. A luat din vis

o şurubelniţă lăsată acolo demult şi

s-a ostenit desfăcîndu-se în cele ce erau de desfăcut. S-a

desfăcut pe sine ca unul care şi-ar demonta bicicleta

la beţie şi a dat nume părţilor sale. A spus rotulei rotulă

şi pleurei pleură. Fiecăreia după numele ei. În bună

rînduială şi la vreme. A avut o mirare cînd a ajuns

la inimă. Inima era prea mare şi nu a avut cui se plînge.

Cînd te întorci singur şi te găseşti mort în pat

nu ai cui să te plîngi.

 

A ajuns la palme, a văzut

că semănau cu palmele tatălui său şi miroseau la fel.

Trecînd de la unul la altul, mirosul palmelor părinteşti

s-a aşezat pe şurubelniţă şi mai este şi astăzi acolo.

Tratat de ofilire

Posted on aprilie 21, 2013 by adriansuciublog

În adîncul casei sale, unde sînt lumînări

din care lumina se pogoară în lume cînd pofteşte ea,

Profetul Popular a descoperit că fiecare floare

se ofileşte în felul ei: unele au nevoie de timp,

altele au nevoie de aer, altele de căldură. A studiat

ofilirea în toate formele şi etapele ei şi a tras concluzii

pe care nu le-a lăsat scrise.

 „Bucură-te de floarea care se va ofili!”

 Atît a lăsat scris…

Inima e cît pumnul stîng

Cîntă un om singur pe stradă şi nimeni
nu deschide fereastra. Latră un cîine singur
pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra.

Şuieră vîntul singur pe stradă
şi nimeni nu deschide fereastra.

Iubita mea din piept, deschide tu fereastra
şi umple casa! Vom găsi un scăunel
pentru fiecare şi un pahar cu ceva. Vom
povesti despre lucruri îndepărtate şi
ne vor sticli ochii.

Inima unui om e cît pumnul lui stîng.
Cum să încapă în ea toate rugăciunile?
Cum să încapă în ea toate iubirile?
Cum să încapă atîtea şi atîtea lucruri în ea?

Nu-i aşa că, dacă aş veni eu acum
să-ţi spun că încap toate în pumnul mîinii stîngi,
m-ai socoti flecar?
Să ştii că Dumnezeu încape tot în pumnul mîinii stîngi!
Şi stepele Rusiei şi pustiile Africii şi grija pentru cei dragi,
mai dureroasă decît loviturile de moarte ale duşmanilor.

Sînt copii singuri pe stradă,
cu inima cît pumnul lor stîng şi nimeni nu deschide
fereastra. Deschide tu fereastra,
să nu mai fie copii singuri pe stradă!

Ne creştem femeile împreunăNe creştem femeile împreună

Cînd bem noi, inima se opreşte şi tremură.

Privirea Marelui Dement Alb

se pogoară asupra noastră ca o culoare necunoscută

care nu schimbă nimic şi nu tulbură vinul.

 

Cînd bem noi, inima e un cimitir de copii. Se merge greu

de la o masă la alta. Nu răzbim să străbatem

podeaua dintre mese. Fiecare

e un dumnezeu sinucigaş singur la masă.

 

Cînd bem noi, inimile noastre se muşcă una pe alta

şi ne simţim în ele ca la noi acasă!

 

Ne arătăm unul altuia cum se înnoadă drumurile.

 

Marele Dement Alb ne dăruieşte victoria

cum ai arunca o inimă de pasăre cîinelui credincios.

 

Ne creştem femeile împreună şi le cîntăm

cîntece aspre.

Sfaturi pentru Veronica Micle

Conform studiilor efectuate, a poetului

are aceeaşi consistenţă, formă,
gust şi miros ca a strungarului. Poetul,
acest fierar-betonist al sentimentelor apoase,
nu se deosebeşte de alţii decît
prin faptul că ce produce el nu foloseşte nimănui.

Cum fiecare jună care o arde intelectual cu vreun poet

se visează Veronica Micle, îmi pare de bun simţ,
fiind o persoană onestă,
să precizez nişte lucruri.

Primo: Din perspectiva caracterului finit al Universului

şi a vieţii ca formă de organizare a materiei,
bişniţarul sănătos care te duce
cu maşina e preferabil poetului ofticos care
te duce cu preşul. (Cel dintîi
îţi poate oferi, pînă să devii neinteresantă,
măcar amintirea unei vacanţe în Creta,
hotel trei stele cu demipensiune, în vreme ce al doilea
te va răsfăţa, eventual, cu amintirea
unei călătorii în bucătărie, să-i faci un senvici
cu unt şi cu sare, în vreme ce el se enervează
că nu-l dă la emisiunile culturale de la televizor.)

Secundo: Poetul, şi de-i necunoscut (pentru consoartele delicate ale poeţilor se spune "nedescoperit")

şi de-i dat la publicaţii, audio-video şi, mai nou,
pe internet, tot aia e.
Un ins care suferă toată ziua de nebăgare în seamă
şi-abia are bani de vodcă ieftină ca să-şi scarpine
inspiraţia. (Şi mai terminaţi cu tîmpenia aia
că poeţii sînt buni la pat!)

În consecinţă, dacă vreţi ca Veronica,

treaba voastră! Dar să ştiţi că poeţii
care vă aprind vouă imaginaţia sînt afemeiaţi, laşi,
plîngăreţi, lipsiţi de spirit practic,
chiriaşi toată viaţa, şoferi de rable, părinţi lamentabili,
amanţi obosiţi şamd şamd şamd. (Un filosof de treabă
propunea să fie exterminaţi, ca să fie scutiţi
de-atîta suferinţă şi să nu mai ocupe locul inutil.)

Bref, e limpede că cel mai bun poem din lume

nu face cît o bucată de pită pentru un copil flămînd.
(Şi-aveţi grijă: poeţii nu cîntă
decît cărnurile tinere, tari,
fără burtă şi celulită!)

Pamfletul lunii: Fariseul Manolescu şi sfertoautorii - de Adrian Suciu

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va avea un cuvînt de spus în literatura română.

O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.
Articolul lunii: “Ca să nu mor bou”

Gabriel Liiceanu iunie 10, 2014 contributors.ro

Alexandru Dragomir era cu șapte ani mai tânăr decât Noica. A murit în 2002. În 1942-1943 a fost doctorand al lui Heidegger la Freiburg. Era un „răsfățat” al profesorului. După 1947 nu s-a mai îndeletnicit niciodată la scenă deschisă cu filozofia. A preferat tot soiul de travestiuri profesionale: a fost sudor la „Industria sârmei” și și-a sfârșit „cariera” ca economist la „ISCE Exportlemn”. A ratat „de puțin”, în 1959, arestarea în „lotul Noica-Pillat”. Filozofia a transformat-o într-o afacere particulară, practicată cu asiduitate după orele de serviciu și apoi, fără graniță de timp, după ce a ieșit la pensie.

Dragomir era singura „instanță” de care Noica „se temea”, singurul căruia-i dădea textele înainte de publicare și de ale cărui observații ținea cont. După moartea lui Noica, în 1987, Sorin Vieru, Andrei Pleșu și cu mine, rămași „orfani”,  am fost „preluați” de Alexandru Dragomir (după o vreme ni s-a alăturat și Horia Patapievici). A început să facă cu noi „seminarii private” sau să ne țină prelegeri despre „crase banalități metafizice” (despre uitare, despre bărbat și femeie, despre autoînșelare, despre greșeală, despre trezitul de dimineață, despre istorie, despre firul de praf, despre progres, despre „ținutul urâtului-scârbosului”, despre bătrânețe, despre talent, despre minciună…) Cunoștințele lui de filozofie erau de prim ordin. Cita pe de rost din filozofii greci și germani cu trimitere la pagină. Dar părea că nu are obiceiul să scrie și că nici n-ar fi scris vreodată un text destinat publicării.

Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru. „Aha, deci scrieți!”, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. „Și atunci de ce nu publicați?”, am continuat. – „Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!” – „Atunci de ce scrieți?” – „Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.” – „De ce?” – „De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

E cu putință dialogul?

Alexandru Dragomir mi-a dat primul senzația întâlnirii cu acel tip uman care își propune, cu o tenacitate programată și socotind că asta e suprema îndatorire a omului, să înțeleagă lumea cu mintea lui. De aceea își începea ziua cu o lungă plimbare prin piața de idei a omenirii. Dar cum poți alege, după ce ai vizitat o bună parte din tarabele culturii, exact acele idei care, strânse într-un ghem al minții, te fac să ajungi la o înțelegere care e mai aproape de adevăr decât de o erudiție găunoasă sau de o năroadă bătaie de câmpi? Noica avea un recurs prompt la delirul speculativ. Dragomir, la obligația morală de a înțelege lumea curățind în prealabil mintea care judecă de prejudecățile ei, dar deoptrivă de patimile sufletului și de trufiile eului. A sta pe gânduri în fața fiecărui gând, a nu lua de bună nici o afirmație primită de-a gata, a căuta la tot pasul demarcația fină dintre „a ști” și „a nu ști” erau pentru el elementele obligatorii ale unei diete spirituale sănătoase. Dragomir a fost ultimul (sau primul?) om de cultură de la noi preocupat de aflarea unui răspuns la întrebarea „ce înseamnă a gândi?” și de practicarea gândirii în puritatea actului ei.

Am să dau un exemplu. Dragomir și-a pus problema condițiilor în care e cu putință un dialog. Socrate fusese primul individ din specia noastră care fixase regulile lui „a sta de vorbă” cu un scop bine precizat. Este nevoie, le spunea el celor cu care intra într-o discuție, să ne întâlnim, după ce ne-am pus eurile în paranteză și am uitat de „dreptatea fiecăruia”, într-un loc aflat mai presus de noi și care ne înglobează pe toți. Condiția dialogului era atingerea acelei regiuni impersonale a spiritului, numită logos, „rațiune”, în care singurul lucru important e adevărul. Cei ce dialogau semănau cu o ceată de vânători cărora vânatul, odată capturat, le aparținea tuturor. Dar dacă e așa, se poate discuta cu oricine? Se poate porni la vânătoarea regală a adevărului cu vânători care, la plecare, au deja propriul lor vânat în desagă? Nu cumva există oameni blocați într-o prezumție de cunoaștere care îi face inapți pentru căutarea liberă a adevărului?

Cu aceste întrebări în minte, Dragomir ne-a făcut într-o zi inventarul categoriilor umane cu care dialogul nu e cu putință. Iată-l: „Clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox. – Comuniștii și extrema dreaptă. – Posesorii adevărului. – Fanaticii de orice fel. – Proștii care se cred deștepți. – Mincinoșii.”

Câte feluri de „a fi bou” există?

Pentru a afla ce trebuie să facem „ca să nu murim boi”, trebuie mai întâi să acceptăm că, oricum, ne naștem așa. Dar ce-i de făcut mai departe? Cei care ne poartă o vreme de mână (școala, familia etc.) nu reprezintă întotdeauna o garanție că vom ajunge să ne așezăm în viață pe picioarele noastre. Educatorii buni sunt la fel de rari ca geniile. Nu știm neapărat care sunt lucrurile care „se fac” și cele care, pentru nimic în lume, „nu se fac”, nici cum trebuie să evaluăm oamenii, și nici care este prețul vieții. Nu știm cum arată viața în toate cotloanele ei și nici ce loc anume avem să ocupăm noi în ea. Pe scurt, a fi „om adevărat”, a descoperi în tine vocația individualului și nu pe cea a unui exemplar de turmă, este un lucru mai presus de specialități profesionale și apartenențe sociale. Ne putem mântui cu toții de inocența noastră primară? Care sunt căile depășirii ei? Câte feluri ale lui „a fi bou” există?

Prima variantă e cea în care te naști bou și nu mai e nimic de făcut. Nu vei înțelege niciodată „mersul lumii”. Poți să ajungi chiar și un savant de renume, dar asta nu oferă garanții asupra faptului că nu ai fost, nu ești sau nu vei fi în eternitate analfabet existențial. Țin să subliniez că aici nu e  vorba de nimic „incorect politic”. „Bou” nu e o invectivă, ci un mod lapidar pentru a numi instalarea în viață fără nici o răspundere față de tine însuți și față de semenii tăi. Poți să te naști și să rămâi bou, așa cum poți să te naști și să rămâi șchiop. Așadar, nu e vina nimănui dacă vei aparține acestei categorii și nimeni nu e acuzat sau pedepsit pentru asta. Chestiunea acestei nașteri nefericite e una de fatalitate, este pesemne una de hartă a neuronilor, de „osificare” prematură a lor, de încremenire într-o configurație sumară, de un har al prostiei pe care nimeni nu ți-l poate răpi, corija sau contesta. „Clasicul” problemei, Carlo M. Cipolla, economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, a fixat într-o cărțulie care nu depășește cincizeci de pagini „legile fundamentale ale imbecilității umane”[1].

Autorul precizează de la început că legile imbecilității nu se adresează imbecililor, ci „celor care au de-a face cu ei”, în speranța, destul de șubredă de altfel, că ne-am putea apăra cumva, cunoscându-i legile, de efectele devastatoare ale imbecilității. Imbecilii, spune Cipolla, reprezintă un „grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc. Acest grup este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”. Acest grup, precizează Cipolla, este „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” Imbecilul, spre deosebire de răufăcător (care face rău altuia, dar câștigă el), este un individ care face rău altor persoane, fără să câștige însă nimic din răul făcut. În contact cu un imbecil, toată lumea pierde. El este opusul absolut al inteligentului care, prin ceea ce face, câștigă și el și-i face și pe ceilalți să câștige. Cu cât cantitatea de imbecili e mai mare într-un grup, cu atât cei inteligenți vor plăti un preț mai mare. O să vă las pe dumneavoastră să descoperiți legile imbecilității, deschizând cartea lui Cipolla. Mă rezum să reproduc aici prima dintre cele cinci legi: „Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”.

Vom da deci deoparte cazul bovității înăscute, pentru că aici nu se mai pune problema dragomiriană a lui ce s-ar putea face pentru a nu muri bou. Nu se mai poate face nimic. Din calea unui inocent abisal nu poți decât să te ferești, fiindu-ți milă de el și de tine în aceeași măsură. Și rămân atunci, după părerea mea, doar două lucruri care dau o șansă pentru mântuirea de această insuficiență nefastă.

Primul l-aș numi „trecerea de la faza de pom sălbatic la cea de pom cultivat”. Educația, așadar. Ține de evidență să spui că nu poți face o casă bună cu cărămizi proaste și o societate civilizată cu indivizi needucați. După 1990, Finlanda a trecut în fruntea țărilor civilizate ale Europei, alocând educației cel mai mare procent din buget. O prietenă care s-a întors recent din Africa de Sud îmi spunea că guvernul Mandela a avut trei priorități: 1. Educație; 2. Educație; 3. Educație. Rezultatul după două decenii: cele mai inteligente și competente discuții pe care le urmărise la televizor în sejurul ei de la Johannesburg aveau ca protagoniști pe cei ce suferiseră, decenii la rând, de pe urma segregației rasiale: aparțineau populației de culoare. Orice individ care nu este un imbecil caracterizat, în sensul lui Cipolla, poate, educat fiind, să facă pasul de la „mărul sălbatic” la „mărul  cultivat” și să nu moară bou. Kant a numit chestia asta „ieșirea din minorat”. Deși, spune Kant, „este atât de comod să fii minor”, orice om poate, prin efortul „iluminării”, să ajungă să-și folosească capacitatea de înțelegere fără să recurgă la ghidajul altuia.

Primul lucru de făcut pentru mântuirea de bovitate ține așadar de o toaletă spirituală. Omenirea ar câștiga enorm dacă și-ar asuma analogia care există între toaleta corporală și cea spirituală: așa cum e de preferat să nu ieși pe stradă oricum (murdar, cu părul vâlvoi, nespălat pe dinți sau puțind), ar fi de preferat să mânuiești limba corect, să ai dicție, să ai un vocabular bogat, să nu faci sofisme, să știi să asculți, să ai umor, să înțelegi ușor, să te exprimi clar, să poți purta o discuție agreabilă, să pronunți corect numele străine etc. Și, în cele din urmă, să vrei să înțelegi lumea „ca să nu mori bou”.

Se impune însă aici o precizare. Nu puțini gânditori, fascinați de seducția distribuției echitabile a rațiunii în specia umană,[2] au ignorat atât figura imbecilității, cât și faptul că, în cazul ei, educația nu poate decât un singur lucru: să transforme un imbecil needucat într-unul educat. Altfel spus, limita educației, a „iluminării”, a maturizării este imbecilitatea însăși. Educația nu poate anula imbecilitatea odată ce ea există. Ea poate fi o pre-condiție pentru pierderea inocenței tâmpe, și nicidecum o garanție de anulare a ei. Un bou educat nu e mai puțin un  bou. Când Dragomir îmi spunea că nu vrea să moară bou, subînțelegea faptul că, în cazul lui, existau unele certitudini referitoare la faptul că efortul de a înțelege ar fi urmat să dea rezultatele dorite.

A doua variantă a lui „a fi bou” privește cazul oamenilor inteligenți care se prostesc în urma întunecării minții pe baze afective. Un important neurolog contemporan (Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman) a arătat că dacă rațiunea noastră ar fi „pură”, adică lipsită de ingrediente emoționale, ea și-ar pierde capacitatea de a lua hotărâri juste, pe scurt, și-ar pierde eficacitatea existențială. Trebuie examinat de fiecare dată când anume componenta afectivă a rațiunii este benefică (de la mania,  pasiunea erotică platoniciană care înaripează și pregătește sufletul pentru fapte mărețe, și până la paulinicul „dacă iubire nu e, nimic nu e”), și când anume ea devine orbire care blochează drumul minții în efortul ei de a distinge falsul de adevăr. Altfel spus, poate un om, oricât de inteligent ar fi, să nu-și piardă rațiunea și să rămână „obiectiv”, atunci când e vorba de copilul lui, de iubita sau iubitul lui, de religia lui, de nația lui, de partidul lui, de echipa lui de fotbal, de opțiunile făcute în tinerețe etc.? De ce oare, te întrebi, terenul judecăților religioase, politice și naționale este cel mai tare expus distorsiunilor afective care pot ajunge să strice prietenii, să scindeze societăți, să provoace războaie, să-i așeze pe oameni sub regnul urii și să-i împingă la crimă? Cum poate, de pildă, o religie a iubirii să devină, pe parcursul istoriei ei, una a urii și a crimei?[3]

De ce a-ți propune „să nu mori bou” este o îndatorire morală

Și, aici, stă la pândă drama democrațiilor. Toată lumea având drept de vot în virtutea unei prezumate egalități a indivizilor care aparțin speciei (egalitate reală a drepturilor, dar nu și a dotărilor pe baza cărora se fac judecățile), se poate întâmpla ca numărul imbecililor (educați și needucați) și al indivizilor orbiți de pasiuni funeste să fie mai mare decât cel al inteligenților capabili să se cenzureze afectiv. Rezultatul va fi o societate în derivă, în care cei inteligenți (și minoritari) vor suferi, laolaltă cu imbecilii și distorsionații afectiv (majoritari), efectele opțiunilor imbecililor și distorsionaților afectiv. Toată societatea, cu excepția răufăcătorilor rămași nepedepsiți (în această schemă nu e luată în calcul categoria ticăloșilor – a „răufăcătorilor”, potrivit nomenclatorului lui Cipolla –, adică a celor incapabili să calculeze cu binele celorlalți), va suferi de pe urma celor care decid și votează în concordanță cu o eclipsă totală sau pasageră a inteligenței. Altfel spus, democrația trebuie să-și asume ca pe un element fatal nivelul de înțelegere a lumii pe care l-a atins o societate. Iar când nivelul acesta este scăzut, căderea  minorității înțelegătoare în sclavia răufăcătorilor și a inocenților manipulabili este un rezultat scontat.

Concluzie – Ideea lui Dragomir că datoria față de ceilalți începe cu datoria pe care o ai față de tine însuți, formulată de el în maniera dezinvoltă a lui „ca să nu mor bou”, se întâlnește (dezvăluindu-și întreaga încărcătură morală) cu titlul celebrului eseu din 1915 al lui John Erskine, The Moral Obligation to Be Intelligent. Nu cumva, în tabla virtuților, trebuie să punem la loc de cinste inteligența? se întreabă Erskine. Dacă există o „virtute a inteligenței”, nu cumva complacerea în minorat și imbecilitate, cu iradierea ei negativă asupra tuturor semenilor tăi, este un păcat? Dacă e adevărat că binele și răul unei societăți depind în întregime de prostia și inteligența fiecărui membru al ei, atunci „ca să nu mor bou” devine un imperativ etic suprem. Și atunci vor fi totdeauna vinovate două categorii: 1.Cei ce ar fi avut condițiile intrinseci pentru a se dezbăra la timp de inocența acută (ignoranța existențială și politică), dar care n-au făcut nimic pentru asta. 2. Cei care au suferit „din mers” trauma deraiajului afectiv, pierzându-și, temporar sau definitiv, discernământul rațiunii.

Cu cât cantitatea de inteligență va fi mai mică într-un grup, cu atât toți membrii grupului (și cei inteligenți și nevinovați, printre ei) vor plăti un preț mai mare. De aceea, cu excepția imbecililor caracterizați, cu care nu e nimic de făcut (singura apărare imaginabilă este, după cum am văzut, să-i eviți pe cât îți stă în putință), o societate care-și urmărește binele propriu are ca supremă îndatorire să facă tot ce poate pentru a dezvolta inteligența membrilor săi. „Dragomirian” vorbind, orice putere are datoria publică (și obligația de a-și face din asta un program politic) de a crea condițiile pentru a ne împiedica „să murim boi”, adică de a înceta să fim manipulabili, devenind, dimpotrivă, apți să descifrăm semnele lumii.

În calea acestui deziderat se ridică, după cum am avut timp să aflăm în „anii tranziției”, un enorm obstacol: când puterea încape pe mâna răufăcătorilor bine organizați care-i manipulează pe imbecili sau care-i selectează pe cei mai proeminenți dintre ei, aliindu-se cu ei la guvernare, inteligenții devin neputincioși. Toate civilizațiile care s-au dus de râpă au devenit victima conjuncției letale dintre ticăloși și imbecili.

.

______________________________________

[1] Carlo M. Cipolla, The Basic Laws of Human Stupidity, Il Mulino, Bologna, 1988 (trad. română Legile fundamentale ale imbecilității umane, Humanitas, București, 2014) Trebuie precizat încă o dată că termenul „imbecil” la Copolla, ca și cel de „bou” utilizat, pornind de la Dragomir, în acest text este folosit strict constatativ și tehnic-descriptiv, chiar dacă faptul de a aparține acestei categorii nu e, desigur, un motiv de satisfacție. De altfel, cine ar recunoaște, odată încadrat aici, că face parte din această categorie? Pe de altă parte, însăși recunoașterea l-ar scoate automat din ea. De aceea, discuția privitoare la imbecili și imbecilitate nu se poate face niciodată ad personam, ci trebuie teoretizată numai în termenii fluizi și impersonali ai sociologiei. Altminteri, pentru că nu există cluburi ale imbecililor, e o chestiune de maturitate personală să identifici un imbecil și să te fereștui de el.

[2] Platon, cu exemplul copilului de sclav care, în virtutea alcătuirii sale genetice, are în el in potentia toată cunoașterea; Descartes, cu credința că orice ființă umană, rațională fiind, e capabilă să distingă adevărul de fals (le bon sens est la chose du monde la mieux partagée); Kant cu „conștiința în genere” (das Bewusstsein überhaupt).

[3] Vezi, de pildă, Kriminalgeschichte des Christentums („Istoria criminală a creștinismului”), 1986–2013, opera în zece volume a lui Karlheinz Deschner

Rubrica gastronomică: Vărzări – de Radu Anton Roman