Buletinul Clubului Român din

Octavian Stoica, acest Jamie Oliver al secolului trecut…

28 Apr 2010

by Miruna Vlada în Evenimente Literare (mirunavlada.wordpress.com)

Nu auzisem niciodata de Octavian Stoica pana acum vreo 2 ani. cand, intr-o dupa-amiaza torida de vara Florentina, prietena noastra pictorita, ne-a vorbit cu nostalgie si ciuda in glas de un iubit de-al ei, scriitorul si estetul Octavian Stoica. Fusese un autor cunoscut la vremea lui, cand articolele sale despre Bucurestiul vechi puteau fi citite cu entuziasm in Luceafarul sau Romania literara. Era un boem total, mortal. Traia asa cum scria. Efervescent. Si asta toamna editura Scripta se hotaraste se reediteze un volum al sau de mult uitat din 1978 De-ale gurii din batrani. desi coperta e nasoala, cartea e o adevarata desfatare. nu culinara, nu literara, nici estetica sau aristocratica ci… etica si ecologica, daca pot spune asa. o maiestrie a slovelor si a parfumurilor. a nostalgiei dupa natura, si dupa hrana ca ritual artistic, cathartic. iar desenele in creion facute de Florentina dau paginilor un suflu de dragoste placut la atingere.

De aceea m-am si gandit: ce s-ar fi intamplat oare cu O. Stoica, acest scriitor cu nerv si bucatar cu imaginatie debordanta, acest povestitor fantast al Bucurestiului cu mancare “organica” al inceputului de secol… daca nu s-ar fi nascut in comunism sau in Romania ci in…. alt spatiu cultural si social, cu multa mediatizare si miscari fancy – cool – eco?? Nu ar fi devenit oare un veritabil Jamie Oliver scriptural, o autoritate globala, cu multa charisma si naturalete, dominand condimententele si picanteriile din viata noastra bio?

Închin deci un pahar de vin pentru sufletul lui Octavian Stoica aflat deja printre duhurile protectoare ale mahalalelor bucurestene si va invit sa il descoperiti in minunatul sau op :

Căci, în paginile acestei cărţi, îmbinând erudiţia şi evocarea aburită de lirism, iar acribia documentaristului cu scriitura rafinată a unui stilist de excepţie, autorul reuşeşte să realizeze nu doar o adevărată enciclopedie a gastronomiei româneşti tradiţionale, ci şi o mică bijuterie literară. Ea e destinată mai ales acelor amatori de literatură care nu-l dispreţuiesc pe îndepărtatul strămoş Anton Pann, zăbovesc cu voluptate prin mai vechile pagini ale lui Ghica şi Filimon, sunt gata să adere oricând la protocolul acelui club al mateinilor pe care îl năzuia Ion Barbu, au scormonit prin coşul lui Selim şi au zăbovit îndelung pe uliţele răsucite ale himericei Isarlâk, au savurat melanholile Principelui şi au cugetat cu nostalgie la vechile localuri bucureştene, pe unde cânta Zavaidoc, evocate în Groapa.

Politica lumii

România – o incursiune geopolitică (3) / “mise en place – elite”

11/04/2013

Autor: Theophyle

Rticol publicat pe platforma Politeia World (politeia.org.ro)

Am hotarat sa ma folosesc de expresia din lumea restaurantelor din cauza superbei forte asociative a termenului “ toate la locul lor”. Deci in acest mic articol vom incerca sa stabilim aspectul tehnic-intelectual in care lucrurile au fost puse la “locul lor” pentru a facilita nu numai o schimbare a sistemului comunist si transformarea lui intr-un alt sistem (in nici un caz capitalist), ci si perpetuarea acestui sistem pentru a genera realitatile politice de care avem parte pana astazi.

Era clar si celor care au pregatit acest “mise en place” ca mai devreme sau mai tarziu acest procedeu va da faliment moral, politic si social, cred ca Brucan cand s-a referit la cei 20 de ani necesari pentru a invata ceea ce se numeste “democratie” s- a gandit la cei 20 de ani de supravietuire a acestui sistem. El a fost optimist si noi inca ne zbatem in mijlocul acestui sistem, care a falimentat dar care ne-a falimentat si pe noi ca societate si stat de drept.

Technocratii FSN – Cei care vor deveni dupa revolutie tehnocratii FSN au fost de fapt privilegiatii informatiilor in perioada comunista, mai toti lucrau la Institutul de Economie Mondiala (IEM), Academia “Stefan Gheorghiu” si Asociatia de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), principalele institutii ce aveau acces la informatii, literatura de specialitate si la dezbaterile de ultima ora din Occident. Fisa lor de post era sa inteleaga capitalismul, politic si economic, sa-i descopere slabiciunile si sa le exploateze in favoarea comunismului ceausist. Cat au facut-o ei pentru Ceausescu numai Dumnezeu si “serviciile” o stiu, clar este ca au facut-o si pentru ei. Mult mai tarziu am aflat si noi ca informatia este putere, ei au stiut-o dintotdeauna.

Prin preajma revolutiei s-a produs jonctiunea celor trei entitati formandu-se “grupul de la Trocadero“, dupa braseria-restaurant aflata in apropierea Institutului de Economie Mondiala, care avea sa joace un rol important in politica postcomunista. Daca este sa-i privim astazi pe acesti domni (din nefericire nu prea am gasit si doamne) ne vom da seama cum acesti tehnocrati formati in perioada comunista au servit ideologiile FSN prin toate partidele din care au facut si fac parte.

Au facut-o din cauze ideologice? Nici vorba, au facut-o in primul rand pentru ca nu existau altii si in al doilea rand din cauza apartenentei elitiste din anii amurgului comunist si zorilor capitalismului de cumetrie. Uitati-va la poza alaturata – acesti domni au pregatit “mise en place-ul” bucatelor pe care le servim noi astazi. Unii mai mult, altii mai putin, unii au trecut la politica bruta, altii au ramas in umbra tehnocratiei. Majoritatea sunt astazi oameni bogati, unii nu s-au murdarit furand ci doar prin comercializarea informatiilor si relatiilor lor, altii au furat cu nerusinare. Unii au esuat, altii au ajuns la varful piramidei. Credeti ca se putea altfel, ca astazi se poate altfel, sigur ca da! Se doreste? In nici un caz! Ne-am obisnuit sa fim neghiobi.

Uitati-va bine in poza alaturata – Toti au detinut functii importante in toate guvernele postdecembriste, politice sau tehnice: Adrian Nastase (ADIRI), fost ministru de externe, premier si presedinte al PSD, Adrian Severin (ADIRI), fost ministru al refomei si de externe, Teodor Melescanu (ADIRI), fost ministru de externe si vicepresedinte al PNL si astazi SIE, Mugur Isarescu (Institutul de Economie Mondiala), guvernator al BNR de 14 ani, Eugen Dijmarescu (Institutul de Economie Mondiala), fost ministru al economiei si viceguvernator BNR, Daniel Daianu (Institutul de Economie Mondiala), fost ministru de finante, Virgil Magureanu (“Stefan Gheorghiu”), fost director al SRI, Ioan Mircea Pascu (“Stefan Gheorghiu”), fost ministru al apararii, Vasile Secares (“Stefan Gheorghiu”), fondator si fost rector al Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative, Dorel Sandor (“Stefan Gheorghiu”), consultant al premierului Calin Popescu-Tariceanu.

Germania şi Europa „neguvernabilă”: această ironie a istoriei

Valentin Naumescu iunie 4, 2013, contributors.ro

Ideea germană a superiorităţii bântuie încă Europa, la aproape 75 de ani de la declanşarea celei mai mari tragedii din istoria umanităţii. Rostită sau nerostită, explicită sau implicită, gândită limpede sau „trăită” subconştient, în cotloanele cele mai ascunse ale convingerilor fiecărui german, demonstrată periodic sau doar sugerată, supremaţia Germaniei şi caracterul „neguvernabil” al Europei marchează în mod esenţial dialogul trecut şi prezent al celei mai vaste puteri cu restul continentului. Dacă ar fi fost invitat să continuie enumerarea „ţărilor neguvernabile”, alături de Italia, România şi Bulgaria, comisarul european pentru energie Günther Oettinger ar fi putut cu siguranţă să mai adauge cel puţin jumătate din membrii Uniunii Europene, iar dacă ar fi fost rugat să prezinte şi motivele acestei clasificări, ar fi făcut-o fără să clipească. Şi, culmea, poate fără să greşească. Norocul este că nu l-a rugat nimeni să-şi dezvolte ideea. A mai spus doar că „Europa este pregătită pentru o revizie generală”, ceea ce este de fapt o extensie a aceleiaşi riguroase evaluări germane (Uniunea Europeană însăşi este neguvernabilă în forma actuală), înaltul demnitar având aici, cred eu, dreptate, dincolo de observaţia de principiu că unele lucruri le poţi spune ca analist independent dar în niciun caz ca reprezentant salarizat al Uniunii Europene, inclusiv al nostru.

Când mai lirică (inspirată de romantismul lui Hoffmann von Fallersleben  şi încorporată în 1841 în Deutschlandlied, maiestuosul imn naţional), când mai belicoasă (a „înaripat” trupele Wehrmacht-ului în căutarea unei iluzii bolnave numită „spaţiul vital”), când mai economică sau mai politică, ideea superiorităţii germane în raport cu ineficienţa, corupţia şi dezorganizarea celorlalţi, comparaţia explicită sau implicită cu naţiunile având performanţe „inferioare” (a se citi „periferice”, în noul limbaj al economiştilor Uniunii), respectiv relaţia Germaniei cu non-germanii de pe continent constituie temele centrale de ieri şi de azi ale proiectului european, fie că ne place sau nu să recunoaştem acest lucru.

În multiple definiţii recente sau chiar actuale, mai mult sau mai puţin tehnicizate, precumConstituţia Europei (proiect ratat, de puţin, în 2005), criteriile de convergenţă, indicatorii de performanţă, competitivitatea, consolidarea şi disciplina fiscală, austeritatea, uniunea fiscală şi bancară, guvernarea europeană etc., regăsim în fapt reflecţiile conceptuale ale aceleiaşi vechi idei germane a unei mai bune organizări a continentului şi expresia aceloraşi decalaje (reale!) între „cât poate Germania” şi „cât pot” ceilalţi. Regăsim, totodată, şi nevoia paradoxală a Germaniei şi Europei de a fi împreună. Voi încerca să explic pe scurt de ce cred, simultan, că relaţia Germaniei cu Europa unită este astăzi esenţială, crucială pentru viitorul Uniunii Europene şi de ce această nevoie reciprocă este o crudă ironie a istoriei.

Pe de o parte, Uniunea Europeană este de neconceput fără Germania. Atât prin poziţionarea centrală pe continent sau dimensiunile de prim rang (populaţionale şi teritoriale) cât şi prin amploarea contribuţiei proprii la realizarea obiectivelor politico-economice comune asumate de statele membre, inclusiv referitoare la existenţa monedei Euro, Berlinul este indiscutabil structura de rezistenţă a construcţiei europene. Nici măcar Parisul nu ar fi, la limită, indispensabil. Luată la „bani mărunţi”, parcă şi Franţa începe să pară neguvernabilă după criteriile de inspiraţie prusacă. Oricând Germania poate structura în jurul ei un grup de ţări competitive, relativ apropiate ca model socio-cultural, într-o „Europă cu două viteze”. Lumea latină nu are însă capacitatea de a face acest lucru, în principal pentru că Franţa nu mai poate demult coagula în jurul ei nimic şi pe nimeni, iar de slavi nici nu poate fi vorba. În schimb, când şi dacă Germania ar dori să pună punct istoriei Uniunii Europene, ar avea negreşit puterea de a face acest lucru, privilegiu pe care nicio altă ţară nu îl are (o eventuală plecare a Marii Britanii nu ar însemna dispariţia Uniunii, ca să nu mai vorbim de cei din categoria mai mică). Germania a încercat de două ori în secolul trecut „să guverneze Europa” cu forţa armelor şi a eşuat. Ironia destinului european este ca acum să ne dorim cu toţii ca motorul economic german să meargă la parametri maximi şi să tracteze o căruţă tot mai grea şi mai gălăgioasă. Şansele de reuşită ale proiectului european, atâtea câte mai sunt, se leagă în mod esenţial de funcţionarea economiei Germaniei şi de gradul de satisfacţie a germanilor în raport cu beneficiile pe care le aduce Uniunea Europeană nivelului lor de viaţă. Dacă Germania ar intra în recesiune şi ar întoarce spatele Bruxelles-ului, povestea Europei unite s-ar încheia peste noapte.

Pe de altă parte, cea mai mare economie a Europei are nevoie să vândă, să vândă, să vândă. O piaţă de 500 de milioane de consumatori educaţi, apropiată geografic şi accesibilă cultural, dezvoltată şi fără bariere interne, absorbantă şi cu o bună infrastructură, este exact ceea ce îi trebuie puternicei economii germane pentru a-şi realiza „cotele la export” şi a-şi menţine locurile de muncă. Când piaţa Uniunii nu mai este suficientă, coridorul economic şi strategic cu două sensuri Germania-Rusia transportă tehnologia germană spre marea Rusie şi resursele inepuizabile de la Răsărit spre inima continentului,complementaritea celor două puteri fiind mai mult decât evidentă. Numai delirul şi trădarea Führerului au făcut ca Pactul din 1939, altminteri o mostră de gândire cinică „perfectă” menită să facă Europa „guvernabilă” pentru o mie de ani, să eşueze, ducând din fericire la eşecul planului de împărţire a continentului între cele două imperii.
Ne place în general să credem (e, desigur, mai confortabil aşa) că lecţiile secolului trecut sunt învăţate şi ştiute de toată lumea pe acest continent complicat. În răstimpuri, câte un fior rece ne trezeşte din moleşeala bunăstării mediocre în care ne trăim vieţile. Ni se spune, deranjant, că suntem neguvernabili, că nu suntem în stare să ne autoadministrăm eficient ţările, şi, în afară de supărarea ţâfnoasă şi de cererile de explicaţii diplomatice ignorate complet (ce să mai explice omul, chiar nu e clar ce-a vrut să ne transmită?), constatăm că n-avem un registru prea larg de acţiuni posibile. Şi nici prea multe contra-argumente, în afara celui „foarte convingător” şi realmente devastator pentru german: ba suntem!, aşteptăm urgent clarificări, că altfel… Este ca în bancul cu „dacă-mi iei calul, fac ce-a făcut tata”, ca să aflăm, la sfârşit, că tatăl a plecat pe jos. Dar problema e, pe fond, nerezolvabilă, că nici nemţii n-au de unde lua alţi europeni şi trebuie să lucreze, astfel, cu „neguvernabilii”, învăţându-i să vină la serviciu la fix, să nu fure, să respecte regulile, să aibă grupuri sanitare curate, să-şi facă autostrăzi etc.

Multe lucruri bune s-au întâmplat de atunci, multe s-au schimbat, s-au succedat trei generaţii, a fost construită cu migală şi tenacitate Uniunea Europeană, dar (cum spune o celebră reclamă) „unele lucruri nu se schimbă niciodată”. Printr-o ironie a istoriei, Germania şi Europa „neguvernabilă” trebuie să meargă înainte împreună, într-o relaţie complicată şi consistentă care dă, în fapt, definiţia Europei de astăzi, de ieri şi de mâine.

ROMÂNII