C. G. Jung Psihanaliza fenomenelor religioase

5. Christosul, un simbol al Sinelui

Decreştinarea lumii noastre, dezvoltarea luciferică a ştiinţei şi tehnicii şi monstruoasele distrugeri materiale şi morale pe care le-a produs cel de-al II-lea război mondial au fost deja com­parate, şi nu numai o dată, cu evenimentele de la sfirşitul timpu­rilor, prezise în Noul Testament. Este vorba acolo, după cum se ştie, de aşteptarea Antichristului: "Hic est Antichristus qui negat Patrem et Filium" (Acela este Antichristul care îi neagă pe Tatăl şi pe Fiul)¹. Citim în I Ioan, IV, 3: "Orice spirit care îl reneagă pe Isus [...] este Antichrist despre care aţi auzit spunîndu-se că va veni" . Apocalipsa este plină de aşteptarea lucrurilor înspăi-mîntătoare care trebuie să se producă la sfirşitul timpurilor, îna­intea nunţii Mielului. Aceasta arată clar cum anima christiana conţine nu numai cunoaşterea existenţei unui adversar, dar şi conştiinţ "uzuri ări" li i viito e.

Cititorul se va întreba de ce vorbesc aici despre Christos şi despre Antichristos, contrariul lui. Este nevoie să vorbim despre Christos, căci el constituie mitul încă viu al civilizaţiei noastre. El este eroul nostru civilizator care, independent de existenţa sa istorică, încarnează mitul omului primordial divin, Adamul mis­tic. El este cel care ocupă centrul mandalei creştine, el este dom-

nul tetramorphului, simbolul celui palm evanghelici caie sin) ca şi cele patru coloane ale Iionului său. HI esle în noi şi noi sîutein în el. împărăţia sa este perla preţioasă, comoara ascunsă pe cîmp, mica sămînţâ de muştar care va deveni un copac mare. cetatea cerească'¹. Aşa cum Christos este în noi- Ia fel este şi îm­părăţia sa cerească .

Aceste cîteva indicaţii bine cunoscute sînt suficiente pentru a caracteriza locul psihologic al lui Christos. Chiislos ilustrează arhetipul Sinehr. El reprezint;, o loialitate de natur\ divină sau celestă, un om glorificat, un fiii al lui Dumnezeu sine macula peceati (neprihănit). în calitate de Aclam secundus el constituie un omolog al primului Aclam dinainte de cădere, atunci cînd acesta mai poseda încă asemănarea divină, despre care spune Tertullian: "Şi trebuie sâ uedeu'. .ipropo de această imagine al lui Dumnezeu în om. că spini ui uman are aceleaşi mişcări şi celeaşi sentimente ca şi Dumne/eu. -Ieşi nu tot aşa cum le are Dumnezeu'". Origene (18>-."^4) este mult mai explicit: imago Dei imprimată în suflet şi nu în corp este o imagine a imaginii, căci sufletul meu nu este chiar o imagine a lui Dumnezeu, ci a primit asemănarea imaginii anterioare" Christos. dimpotrivă, este adevărata imago Da" după care .s-a creai asemănarea omu­lui nostru interior invizibil, ne corpuial, incoruptibil şi nemuri­tor'⁰. Imaginea lui Dumnezeu m noi se manifestă prin prudenţă, dreptate, răbdare, virtute. înţelepciune şi disciplina .

Sfuitul Augustin (354-430) distinge întie imago De' care este Christosul şi imaginea acestuia care este implantată in om ca un mijloc sau o posibilitate de a ajunge la asemănarea divină . Imaginea divină nu se găseşte în corpul uman. ci în anima ra­ţionalii; care îl distinge pe om de animal ■"Imaginea lui Dum­nezeu este în interior, nu în corp... Acolo unde este inteligenta, acolo unde este spiritul, acolo unde este raţiunea care trebuie sâ

156

caute adevărul, acolo îşi are Dumnezeu imaginea" \ lată de ce noi trebuie sâ ne amintim, spune Sfintul Augustin, că sîntem făcuţi după imaginea lui Dumnezeu numai în inteligenţă, "Dar acolo unde omul se ştie creat după imaginea lui Dumnezeu, el recunoaşte că există în el ceva mai mult decît li s-a dat animale­lor"¹⁴. Rezultă de aici că imaginea lui Dumnezeu este cumva identică cu anima rationalis. Aceasta reprezintă omul superior, spiritual, fiomo caelestis al lui Pavel¹⁵. Ca şi A dam înainte de căder . Christosul încarnei/.ă imaginea lui Dumnezeu¹⁶ a cărei totalitate o scoate în evidenţă Sfintul Augustin. '"Verbul, zice el, 1-a luat asupa sa pe om aproape ' tegral, suflet şi corp. Şi dacă vrem ceva şi mai precis: pentru că el posedă suflet şi came şi fiară'⁷".

Imaginea lui Dumnezeu în om nu este distrusă prin cădere, ci numai rănită şi coruptă ("deformată") iar ea este restaurată prin graţia divină. Intenţia de integrare este indicată de coborîrea în infern a sufletului lui Christos, a cărei efect mîntuitor se răs-frînge şi asupra morţilor. Omologul ei psihologic este integrarea inconştientului colectiv care constituie o parte indispensabilă a individuaţiei . Sfintul Augustin declară: "Prin urmare, scopul nostru trebuie să fie perfecţiunea, şi perfecţiunea noastră este Christos"¹ , căci el reprezintă imaginea perfectă a lui Dumnezeu, Iată de ce este numit şi "rege". Soţia sa (sponsa) este sufletul omului care, "în chil voalat şi interior, aderă în taina spirituală la Verbul lui Dumnezeu, pentru ca să fie doi într-o singură came", paralel cu nunta mistică a lui Christos cu Biserica¹⁹. In-

' în măsura în care "inconştientul colectiv'" desemnează o abilitate înăs-cută a fiinţei umane de a-şi reprezenta (de fapt, acest fenomen se manifestă în psihicul uman fără intervenţia voluntară a individului) prin simboluri imagi­nea Totalităţii, a omului Total, integrarea acestei facultăţi psihice esle alfa şi omega procesului de individualii'. (N Ir.)

dependent de perpetuarea acestui hierosgamos în dogma şi ritua­lul Bisericii, simbolul s-a dezvoltat mai departe în cursul Evului Mediu în alchimie în fenomenul conjuncţiei opuşilor, adică în nunta chimică şi, astfel, pe de o parte în ideea totalităţii Pietrei filozofale, iar pe de altă parte în conceptul de combinaţie chi­mică.

Imaginea lui Dumnezeu în om, depreciată de către păcat, poa­te fi "reformată" cu ajutorul lui Dumnezeu²⁰, după Rom. XII, 2: "Şi nu vă conduceţi după această lume, ci transformaţi-vă în reînnoirea spiritului vostru, pentru ca să puteţi încerca ce este voinţa lui Dumnezeu". Imaginile totalităţii pe care le produce inconştientul în cursul unui proces de individuaţie reprezintă asemenea "reformări" ale unui arhetip existînd aprioric (man­data"'). Aşa cum a fost adeseori subliniat, simbolurile spontane ale Sinelui (ale totalităţii) nu se pot distinge în practică de o imagine a lui Dumnezeu. In ciuda lui "meiamorphousihe" (transformaţi-vă). reînnoirea (anakainosis, reformat io) nu în­seamnă o autentică schimbare, ci o restaurare a unei stări origi­nare, o apokatastasis. Aceasta concordă riguros cu descoperirea empirică a unui arhetip al totalităţii"" care a existat dintotdeauna. Totuşi, acesta poate să dispară din cîmpul vizual al conştientu­lui, ba chiar poare să nu fie perceput, pînă ce conştientul ilumi­nat de convertire nu îl recunoaşte în figura lui Christos. Această '"anamneză" antrenează restaurarea unei stări originare de relaţie cu imaginea lui Dumnezeu. Ea semnifică o integrare, un pod în­tins deasupra faliei personalităţii care se datorează diverselor instincte care merg în direcţii opuse. Această falie nu se produce acolo unde omul este încă legitim inconştient de fiinţa sa in­stinctuală, ca un animal; ea se arată intolerabilă, adică dăunătoa­re, acolo unde o inconştienţă artificială, adică o refulare nu mai reflectă instinctul.