Camelian Propinatiu

Gujghil pricepu şi se întinse lângă rigolă să asculte susurul lăptos al apei călduţe, care întotdeauna îl calma şi chiar îl adormea ca un obsedant cântec de leagăn de pe Călmăţui, lălăit de mă-sa de la Copeica Mare, înainte de a se face fiară din pricina lui moş Luca, vârstnicul beţiv şi curvar, nemuritor tată al poetului.

Nu prea ştia nici el, era prea june, care pierdere îl roade mai tare, că fără nici o explicaţie, madam Prepeliţă l-a abandonat inaniţiei, că poate noi nu vom intra niciodată-n uie sau că visul de-o după-amiază cu Agripina înnoptând mereu sub prelata lui s-a dus. cu taxiul. Până să se arunce într-un somn la fel de profund ca moartea, ceea ce-i sărise în ochi de cum revenise acasă, rămase arzător pe retină: că Dinţişor şi cu Picior-de-Porc înfulecaseră până şi brânza topită triunghiulară pe care ieri, la belşug, o lăsaseră drept ofrandă la firidele zeilor Tellur şi Zalmoxe! Nu era de glumit: ascetul şi alchimistul ar fi fost în stare să mănânce şi pe zeii înşişi, iar asupra acestei capacităţi a omului de a mânca orice era urgent de meditat, pentru a putea produce poezie cu adevărat utilă societăţii.

3. Tratatul despre jeg.

Aşa cum cititorul trebuie să-şi fi dat demult seama, dintre cei trei preafericiţi băieţi porniţi pe căi divergente către desăvârşirea spirituală, cel mai avansat nu era Picior-de-Porc, ci Dinţişor, care deja putea porunci lucrurilor şi era în stare să pună la treabă unele animale mici, cum ar fi rozătoarele pe care le întâlnea adeseori prin canalele orăşeneşti.

În plus, Dinţişor, slab şi parcă presat dinspre un umăr spre altul ca un peşte, era capabil să rabde de foame vreme îndelungată, calitate care îi lipsea cu desăvârşire lui Picior-de-Porc, cel ce poate tocmai din această înţelegere resemnată a vulnerabilităţii la loviturile pe care ar fi putut să i le dea viaţa la stomac, era singurul dintre ei care mai păstrase o puternică legătură ombilicală cu lumea, ducându-se regulat la serviciu, fiind unul dintre cei mai amabili gunoieri ai cetăţii, solicitudine pe care însă, în modul cel mai paradoxal cu putinţă, nu o manifesta şi la domiciliu, unde era ursuz ca un urs, lăsând laoparte că nu numai că nu făcea curăţenie, ci şi se opunea cu îndârjire s-o facă altul, dar asta purcedea din considerentele lui religioase care îl priveau personal şi nu trebuie nici noi să ne băgăm.

Nu, nu se cade să ne formalizăm de logica poliedrică a Tratatului despre jeg, atribuit lui Picior-de-Porc. Fiindcă deşi doctrina sa despre murdărie fizică ne repugnă, pentru sufletul lui ea este perfecţiunea gustului de adevăr întruchipată, dealtfel în continuă confirmare: au a propovăduit el vreodată altceva decât că se poate trăi bine mersi şi sănătos cu jegul de un centimetru pe tine? Şi atâţia alţii care s-au spălat, mulţi colegi de-ai lui până în obsedantul decembrie, prieteni buni, n-au mierlit-o între timp?

Căci Picior-de-Porc, când îţi bate surâzător la portiţă sau scotoceşte ca un ginecolog prin pubele, te uiţi la el cu milă şi oroare şi inconştientul respect pe care din moşi-strămoşi îl purtăm pentru atâţi demenţi, dar la viaţa lui dânsul a fost om de onoare şi cetăţean respectabil, secretar de organizaţie de bază pe compartiment de cercetare, principalul iniţiator în Republica Socialistă România al proiectului ultrasecret privind punctul spre care converg toate moleculele existente, adică punctul atomic, care odată realizat prototipul, planul era să fie experimentată pe o ramificaţie a drumului strategic transfăgărăşan un nou tip de bombă, implozivă nu explozivă, un model superior sistemelor de fisiune, fuziune sau cu neutroni, modificându-se astfel radical însăşi ecuaţia strategică a omenirii.

După cum se ştie, paradigma conform căreia Universul de azi, câtu-i de uriaş faţă de umbra umană, a luat naştere din explozia unui punctuleţ, este considerată compatibilă de cercurile savante şi tolerată până şi de unele credinţe religioase cu vocaţie planetară, cum ar fi poate şi catolicismul, care spre deosebire de ortodoxie, care cel mult e certată pentru colaboraţionism, s-a slujit, după caz, de mijloacele abjecte ale Inchiziţiei prin hrube sinistre. Însă mai puţin se cunoaşte despre cum stăm cu. Reciproca acestei teorii exacte formal, care propoziţional nu poate fi decât una singură şi anume cealaltă alternativă, că această lume păcătoasă, aşa cum a început ea dintr-un amărât de punct, aşa trebuie să şi sfârşească într-un punct, realizându-se cosmologic o singularitate diferenţiată divin, o strungă ideală, fără dimensiuni materiale, încât nici un sufleţel să nu scape de la o judecată supremă, nemanipulată, competentă, de o autentică valoare, nemaiexistând spaţiu-timp unde să evadezi.

Meritul savantului Picior-de-Porc este că în ciuda scepticismului conceptual, dar şi în pofida unui veşnic complex de inferioritate balcanică, a pornit-o protocronisticeşte înainte, pe banii poporului, deci chinuit psihic de imensele răspunderi asumate, mergând pe ipoteza că încă din ziua de azi, moleculele, în calitatea lor legitimă şi incontestabilă pe indiferent ce căi de atac, de agregate poliatomice liber-consimţite, converg deja prin mediul opalescent în care migrează, infinitezimal pe anumite coordonate, infinitezimale în aceeaşi măsură, ca o regresiune către ceea ce au fost, către starea de atom unificat, către starea de fapt, către o transcedentală entitate spirituală pură, originală, cauză a tuturor cauzelor, lipsită de orice multiplicitate, a cărei deplină stăpânire dă iniţiatului, ca câştig minimal după răzuirea conştiinţei, capacitatea de a străvedea prin orice material către comori ascunse.

Clarviziune care este utilă pe drumul desăvârşirii spirituale, mai ales în ziua de azi când asceţii sunt unanimi în aprecierea că cel mai greu dintre toate testele îi este celui ce se retrage din lumea cea amăgitoare, să se vindece de toate sechelele stressului, echivalent cu ruptura ombilicală de mamă, resimţit atunci când te desparţi de micul ecran, de la televizor sau de la computer!

Dacă e să aibă blocul tău subsol şi să te muţi în el sau în canalul din apropiere, la colţul cotiturii, nu confortul redus va fi principala problemă, ci absenţa televizorului în cazul când te ambiţionezi să nu-l iei cu tine, aşa declară toţi aurolacii din cartierul nostru.

Nefiind totuşi chiar absurdă tendinţa oricărei entităţi superior integrate de a se informa, trebuie să fim înţelegători cu ei, gândi domnul inginer Dovlecel, cam mirat că ajunsese la această concluzie, deşi întrebarea iniţială privea probabilitatea să se dea drumul la apocalips la sfârşitul lui august.

Astfel, după evenimentele încâlcite de la Cemobâl din 1986, care n-au fost atât un accident nuclear cât un semn către guvernanţi, către puternicii lumii iluzorii a palpabilului, că dacă nu sunt consultaţi marii iniţiaţi, nici vrerea prostimii nu devine manifestă şi atunci moştenirea ţarului Lenin şi a ţareviciului Stalin s-ar putea să se piardă, ei bine, în acest context radiativ şi creativ, studiind efectul razelor extrem de bogate spectral ale catastrofei asupra pielii sale tăbăcite de viaţa cotidiană, savantul român Picior-de-Porc, ajutat de tovarăşul său de luptă credincios, asistentul Dinţişor, a descoperit mai întâi rolul protector al jegului gros împotriva radiaţiilor gamma ultraviolete care au un efect vitriolant asupra elicei de ADN, asupra patrimoniului genetic al fiecăruia dintre noi în definitiv, putând să ne provoace cancerul şi aprofundând dânsul aceste cercetări pe medii din cristale lichide alb-opalescente, a ajuns la marea descoperire personală privind convergenţa fasciculelor moleculare într-un singur punct de focalizare, punct cu proprietăţi geometrice, spiritualmente punct perfect, dar împotriva oricărei metafizici totuşi existent fizic şi care a fost numit PUNCT ATOMIC în caietele sale soioase sau singularitate spaţiotemporală de tip Picior-de-Porc, cum e cunoscut în literatura de specialitate străină.

Însă meritele conceptuale ale savantului, căruia ar merita să-i stimulăm prin congrese, burse, conferinţe itinerante o şi mai largă recunoaştere internaţională, Picior-de Porc, nu se opresc nici aici, pentru că el a înţeles primul că puterea ce deţine un asemenea punct atomic, oricând poate dezlănţui în planul local al Universului tocmai sfârşitul acestuia preconizat de mulţi profeţi, ale căror prognoze şi proiecţii nu pot suferi nici o obiecţie de fond, fiindcă deşi ei s-au înşelat asupra termenului şi a modalităţilor de implementare a lichidării acestei lumi ca funcţionând cu pierderi prea mari, ei au rezolvat totuşi în mod strălucit problema de principiu, afirmând esenţialul, că nu doar fiinţa umană sau fiinţa naţională, ci şi fiinţa ca fiinţă poate forte bine s-o mierlească atunci când Soarta/Necesitatea a stabilit inexorabil, implacabil chiar, dacă e să ne ajutăm de un termen mai sportiv, în speţă unul rugbistic, în locul celui mai puţin adecvat, fotbalistic, de imparabil, momentul, clipa de groază, sfârşitu’ lumii, Sorocul cel Negru al acestui final grandios şi tragic, pe care din nefericire mulţi dintre noi s-ar putea şi să-l apucăm, încă în deplină sănătate mentală, în viitorii ani, care ar putea fi înfiorători.

Desigur, poate că nu toată lumea este de acord ca să se facă un sfârşit al lumii şi să se pună capăt la o grămadă de nedreptăţi şi absurdităţi, şmecherii, escrocherii etc. Etc. Dar într-o democraţie consolidată, nu se pot restrânge drepturile nici acelui segment de populaţie care, cu condiţia să se aleagă praful de toţi, ar accepta să meargă cu seninătate desăvârşită la tăiere, să-şi pună gâtul sub secure pe butuc.

Din această segment eroic face parte şi gânditorul progresist Picior-de-Porc, erijându-se adesea într-un fel de sămădău al turmelor nemulţumite.

Lucrul cel mai greu pentru analist este în acest caz să evalueze momentul critic când numărul de cetăţeni care s-ar ralia lui Picior-de-Porc ar deveni precumpănitor, fiindcă atunci şi apocalipsul e mai aproape de acea societate. Totuşi, dacă pentru alţii măgăriile, şicanările, incertitudinile dacă le rămân sau nu casele au început mai târziu, savantul martir Picior-de-Porc a fost lovit din capul locului, de forţele malefice, ostile intereselor fundamentale ale poporului nostru, integrităţii patriei până la Prut, păcii între popoare şi securităţii internaţionale.

Încă din prmele ore de după decolarea elicopterului din prima zi de libertate a obsedantului decembrie 1989, persoane care rămâne încă a fi identificate de către organele competente, ostile siguranţei naţionale, au început să-şi dea drumul slobod la gură într-o emisiune de dimensiuni jurasice, consacrată transmisiei în direct a evenimentelor cu caracter prezentat ca revoluţionar şi tocmai de aceea dispunând de o audienţă mondială. Toţi experţii şi specialiştii, toţi spionii care nu reuşiseră să penetreze contraspionajul nostru şi să se înfrupte din cuceririle teoretice fundamentale şi tehnologic imediat aplicabile ale cercetării noastre, pentru care poporul plătea un greu tribut, de miliarde de dolari, că poate ar fi dorit şi el o calitate a vieţii mai superioară, toţi aceşti tâlhari contemporani şedeau cu ochii şi cu urechile acordate pe audiovizualul nostru şi, o consemnez cu durere şi revoltă, s-au găsit români-români care, fie ca pe o ofertă să fie contactaţi de urgenţă, fie din lipsă de instruire cu secretul de serviciu, au vorbit în clar de PUNCTUL ATOMIC, deconspirând pentru cei iniţiaţi un secret strategic fundamental, de natură a reechilibra balanţa Est-Vest tocmai când gogoriţa cu Războiul Stelelor părea să ne pună în corzi.

Este totuşi în acelaşi timp tot atât de adevărat într-un anume sens, că prea puţină lume tehnică, ştiinţifică sau academică înţelegea cu adevărat cum vine chestia cu punctul atomic în momentul profund revoluţionar în care s-a declanşat, impenetrabilă numai cu raţiunea, diversiunea teroristă, pentru păcatele noastre, structurată pe cele trei planuri devenite de atunci clasice în domeniu: diversiunea informaţională, de minciuni panicarde mediatizate, din care zice Gujghil că s-a născut presa noastră scrisă şi electronică; diversiunea armată explicit teroristă, furnizoare de morţi mai mult tineri; şi, în fine, diversiunea radioelectronică vizând doar aviaţia în scopul de a face să se prăbuşească unele aeronave, cu intenţia evidentă a infiltrării pe piaţa noastră a unor puternice companii de transport străine.

Cum secretul asupra lucrărilor lui Picior-de-Porc fusese destul de bine protejat de serviciile de resort din colectivul său de cercetători, n-a scăpat totuşi pe mass media decât sintagma punctul atomic de lângă Piteşti, pe care să-l apere populaţia civilă, până vine armata, de un eventual atac al teroriştilor, pe care fără doar şi poate că nu soarta preşedintelui republicii îi interesa, ca şi pe clasa politică occidentală după ce s-a folosit de serviciile sale pentru slăbirea influenţei supraputerii sovietice pe mapamond.

Această sintagmă de punct atomic, cu totul particulară şi improbabilă ca parolă de cont elveţian la un dat cu zarul aleatoriu, fără doar şi poate c-a făcut să ciulească urechea profesională pe vreun X sau pe vreun Y din spionii străini care apăruseră în România de atunci ca ciupercile după ploaie, nu cu misiune precisă, ci doar la plesneală, la pescuit în ape tulburi, cum e totdeauna când un cufăr de comori se deschide după decenii de punere în conservare. Puţini erau însă, chiar şi la eşalon de elită, specialiştii care să ia de bune genialele contribuţii ale lui Picior-de-Porc, aşa că deşi mulţi au ciulit urechea, dacă or fi fost doi-trei să ştie unde să încadreze incredibila informaţie, deconspirată de ai noştri cu atâta nonşalanţă, încât îţi venea s-o califici de simplă diversiune, aruncată la derută, să te îndepărteze tocmai de Capitală, unde se hotăra dacă România va avea în noua Europă un statut de fostă ţară ocupată sau unul de fostă republică sovietică. Iar nefericitul nostru savant martir a înţeles imediat riscul la care este expus, catastrofă fiind în general nu dacă se prind doi-trei spioni, ci unul singur e prea destul! Căci un autentic specialist în branşa asta, de cum percepe bine sintagma punctul atomic, diseminată într-o veselie pe tot mapamondul, nu mai are nici cea mai mică importanţă dacă ştie sau nu unde e ţara noastră, fiindcă îşi dă seama instantaneu că s-au făcut undeva de către specia umană progrese revoluţionare pe plan global în cercetarea la cum stă chestia cu Big Crunch-ul şi care sunt perspectivele aplicaţiilor în regim concret local, care aplicaţii pot fi destule, de la a face să dispară în teribila singularitate atomică de tip Picior-de Porc moleculele cadavrelor de manifestanţi, anumite dosare incomode sau compromiţătoare etc. Etc. Până la, după caz, păstrând proporţiile, lucrând cu ambiţii de supraputere, seminţii întregi, dacă ideologia este rasistă, respectiv categorii sociale întregi, dacă ideologia este vulgar-marxistă, necorectată în sens progresisto-umanist, contemporan.

De aceste valenţe apocaliptic totalitare ale controlului asupra punctului atomic, poetul Gujghil, contabilul Dinţişor şi inginerul Picior-de-Porc erau pe deplin conştienţi şi profund responsabili, chiar obsedaţi.

De aceea, în plictisul de la canal, la colţul cotiturii, ei cu o fantezie debordantă căutau forme cât mai variate şi mai atractive pentru dezbaterile, colocviile şi mesele rotunde ce organizau pe tema echilibrului strategic global, un subpunct permanent fiind dacă poate contribui punctul atomic la menţinerea unei etici şi echităţi a terorii sau la instaurarea unei noi ordini internaţionale.

Paradoxal, nu poetul Gujghil era cel mai bun metodist pentru astfel de manifestări, ci domnul economist Dinţişor, seara, de îndată ce îşi termina exerciţiile de concentrare, mintală şi probabil trupească în cazul său special,

„Onorat auditoriu.

— Să zicem – începea el din senin să monologheze antrenând mai devreme sau mai târziu şi pe colocatari în vârtejul intelectual cenuşiu al problematicii atât de elegant propuse, omagiind noi în seara aceasta festivă pe omul de stânga şi savantul român Picior-de-Porc, îşi schimonosea el vocea, intelectual de statură uriaşă, chiar dacă nu se află printre noi din motivele sale de credinţă religioasă binecunoscute, nu ne putem abţine să nu comentăm cu o mai amplă sensibilitate la nuanţe, cartea biografului domniei-sale, domnul publicist, eseist şi analist Dinţişor, aici de faţă, căruia îi mulţumim şi pe această cale în direct pentru că ne onorează cu zâmbetul său inconfundabil la această manifestare de suflet şi de conştiinţă.”

Acum magicianul făcea şobolăniţele să-l aplaude, iar Picior-de-Porc pufăia cu emoţia indeciziei între a bloca cu două-trei şuturi în cur tendinţele spre băşcălie ale prietenului, sau a-l lăsa să se deşerte de tot ce ştie, ca să poată modela cam ce-are în capu-i strâns la menghină, care este concepţia lui.

Complexat, fugit de la ţară, cu studii neterminate şi cu lecturi minore, ambiţiosul poet intervenea rar, dar asculta atent, aprinzându-şi în aceste condiţii pipa, iar dacă cei doi interlocutori îl făceau să simtă că niciodată nu va fi mai erudit ca ei, de deznădejde se băga sub pat şi priza consolatorul aurolac din punga gata pregătită.

„Din capul locului ca rostire românească din perspectiva vieţii spirituale pe care se cuvine s-o ducem toţi, făcea Dinţişor cu ochiul spre marele Râtan, nu numai pentru a traversa cu mai lesnicioasă uşurinţă sensul sau poate, în tumultul sabotajelor, contrasensul tranziţiei, ci şi pentru a arăta Europei de la Strasbourg şi factorilor de decizie de pe Colina Capitoliului, ce mari spirite pot naşte, creşte şi rodi chiar în condiţii dintre cele mai precare, fără îngrăşăminte, fără erbicide şi pesticide, pe solul de la intersecţia acestor meridiane cu aceste paralele, marea întrebare, nedezlegata enigmă, stimaţi audienţi, nedescolăcitul mister se referă la ce a făcut totuşi domnul Picior-de-Porc cu punctul atomic, cu primul punct atomic românesc operaţional, în acele ore lungi de confuzie ce au domnit peste biata ţară, din momentul în care şi-a întors bunul Dumnezeu faţa către români şi momentul când a revenit la poziţia iniţială, Pentru că, iertaţi-mă că insist, domnilor colegi, dar problema punctului nostru atomic este de o importanţă vitală nu numai pentru istoricii prezenţi în emisiune, ajutându-i la a circumscrie unele din necunoscutele ecuaţiilor complexe cu derivate parţiale ale scenariilor ce s-au jucat atunci, ci şi pentru viaţa politică în resorturile ei intime, precum şi pentru destinul românesc privit prin prisma devenirii sub semnul. Eurolacului, Gujghile. Şi susţin acest lucru nu pentru a polemiza cu vreunul din colegii mei de senat, ci pentru că atunci când nemuritorul ipoteştean scria de Mircea cel Bătrân că îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul, sintetizând cum bine observa reprezentantul aici al ideii agrarianiste, esenţa doctrinei noastre militare, el nu-şi putea închipui atunci, deşi nu sta rău cu fantezia, că tot un român, domnul Picior-de-Porc, care nu e deputat, va pune la muncă în zilele noastre tocmai punctul primordial, acela evocat ca mişcând în preambulul altei scrisori celebre, cu unduiri doinitoare de dor şi jale intuind totuşi nostradamic implicaţiile asupra spaţiului nostru carpato-ponto-danubian a avertismentului cu cartonaş deocamdată numai galben că datorită provocatorilor ameţiţi de aburii eurolacului, Gujghile, şi-a scrântit tot Universul paraliticul lui somn de moarte şi de aceea nu ne mai tragem rădăcinile din tradiţia noastră multimilenară, axată, cum bine remarca Agripina, pe o viziune ecologistă al cărui ideal fizic şi moral este codrul verde.

Într-adevăr, sprijinite pe două personaje colective, românii patrioţi şi turcii invadatori, care n-aveau nici măcar pretextul acelei economii de piaţă apărute la noi după ce s-au comis masacrele de la Târgovişte, ca să ne năpădească la oraşe cătă frunză, câtă iarbă, Mircea şi Baiazid sunt astfel personaje exponenţiale, însă eroul preferat al celui despre care vorbim într-o peşteră goală, aceea unde încă locuieşte la colţul cotiturii Picior-de-Porc, este numai Mircea, deoarece în discursul care precedă lupta înverşunată de la Rovine, el îşi etalează principalele trăsături morale, care sunt identice cu ale neamului său şi cu ale membrilor şi simpatizanţilor partidului nostru. Or, domnii mei mai mult sau mai puţin aderenţi la concepţia mea, la ce am eu în cap, e doar o joacă de copil să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu turcii păgâni, cu tătarii necredincioşi, cu ungurii care ţineau carnea sub şa, cu ţiganii mâncători de lebede, cu chinezii organizaţi pe triade, cu arabii care ne iau fecioarele şi fac troc cu ele pe cămile, cu evreii ale căror planuri de dezvoltare în ce ne priveşte nici în ziua de azi nu le-avem în clar ca să elaborăm o strategie de supravieţuire adecvată şi cu câţi alţi duşmani, câţi alţii, mânce-i-ar para, apoi, fraţi români, ia gândiţi-vă, gândiţi, gândiţi, gândiţi, cum zicea Lenin, ce s-ar fi întâmplat dacă pe lângă avionul cu reacţie, stilou, sonicitate şi cibernetica generalizată, noi am fi inventat punctul atomic al lui Picior-de-Porc încă de pe vremea primelor noastre formaţiuni statale, dispuse de-a lungul văilor principalelor râuri, curate pe atunci şi mişunând de peşte.

Au, oare nu cumva alta ar fi fost, fraţilor, soarta acestei naţii?

Oare nu cumva ar fi fost cu totul inversat şi destinul neamului, al nostru, al tuturora?

Ia să stăm noi strâmb şi să judecăm drept, gospodăreşte, ca pe vremea regretatului, după ce am acumulat atâtea cucuie izbindu-ne ou capul de figurile geometrice ale economiei de piaţă!

Ia să ne facem doar un scurt examen de conştiinţă şi să depunem un minim efort de imaginaţie: păi ar mai fi îndrăznit cineva, domnilor, să fi avut noi încă de pe vremea lui Decebal punctul atomic, să se mai ia de noi sau să zică măcar pâs?

Au nu i-am fi băgat noi pe toţi opozanţii în neant ca în celebra sacoşă a lui Ivan Turbincă?

Şi să mai fi trăit Ceauşescu, săracul şi să fi beneficiat noi de punctul atomic, mai punea cineva sub semnul îndoielii intrarea României în NATO în primul val? Mai punea? Vă asigur eu că nu mai punea! În genunchi s-ar fi rugat de noi doamna de fier a politicii externe americane să aderăm, dar de data asta noi am fi fost cei care ar fi ezitat, fiindcă niciodată în istorie noi nu ne-am angajat să apărăm hotare îndepărtate precum al Islandei sau al Norvegiei, ci dintotdeauna românul nostru, cu o mână pe sabie şi cu alta pe coarnele plugului, a fost ospitalier dar gata oricând să-şi apere chiar cu preţul vieţii patria, bunul nostru cel mai de preţ, nu însă şi să-şi verse sângele pentru cine ştie ce interese străine îndepărtate, de la capătul lumii, carne de tun pentru şmecheri. Şi chiar dacă istoria nu se scrie cu dacă şi cu parcă, conştiinţa datoriei de om politic mă obligă să nu mă opresc a mărturisi pro domo convingerea mea că dacă ne-am fi văzut liniştiţi de treabă când s-a încercat şi din păcate s-a şi reuşit, să se vâre dihonia între noi şi unii să fim într-o parte şi alţii să tragă în ailaltă, ca boii nepotriviţi la acelaşi plug, de numai arătură nu iese, cum observă şi colegul agrarian-radical, atunci dacă mai trăia Ceauşescu, săracul şi dacă avea punctul atomic, atunci contribuabilul american, care până deunăzi dădea din colţ în colţ cum că n-are bani destui să ne primească şi pe noi în NATO în primul val, se constituia în grup de presiune şi ne făceau scrisoarea de intenţii chiar înainte de Diktatul de la Malta, unde s-a uneltit, s-a pus la cale să se spargă geamurile la Timişoara, să se devasteze magazinele comerţului de stat, iar pe străzile Capitalei noastre dragi să se arboreze tricolorul maghiar, profitându-se de protecţia întunericului.

Vrei să aibă copilaşii tăi ce mânca după pofta lor? Vrei să faci o surpriză plăcută tovarăşului tău de viaţă? Vrei să ai cu ce face parastas la cineva drag care ţi-a murit şi din lipsă de bani strânşi tot amâni de au început să murmure vecinele iar popa, să facă apropouri?

Atunci dă chiar acum telefon la numărul indicat pe ecran şi spune ce a descoperit marele savant român Picior-de-Porc şi vei putea câştiga pe loc zece salarii medii pe economie în urma tragerii la sorţi chiar în timpul emisiunii!

Da, ziceam că după Malta, noi am căzut cei mai de fraieri, fiind singurii din lume, fraţi români, păcăliţi să-şi împuşte la zid conducătorii, după un simulacru de proces şi culmea, într-o unitate militară de Crăciun, blasfemie ce dinaintea lui Dumnezeu culpabilizează pe vecie armata cea pân’ aici neprihănită!