Cap Obiectul economiei politice 5

- active monetare şi financiare.

6.2. Teorii cu privire la valoare

Istoria gândirii economice prezintă o amplă dispută în legătură cu valoarea bunurilor economice, cu determinarea şi exprimarea acesteia. În această privinţă s-au emis numeroase ipoteze şi s-au făcut o multitudine de încercări, în dorinţă de a elabora o teorie general valabilă a valorii.

Înainte de a evidenţia câteva dintre cele mai importante puncte de vedere în privinţa valorii, nu putem ignora faptul că indiferent de modul în care acesta a fost definită, valoarea bunurilor economice poate fi privită ca având o dublă determinare: valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare de schimb.

Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea pe care o are un bun economic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăţile fizice ale bunului respectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât prin întrebuinţarea sau consumarea unui bun economic oarecare, prin caracteristicile sale devenind purtătoarea materială a valorii de schimb.

• Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea pe care o are un bun economic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăţile fizice ale bunului respectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât prin întrebuinţarea sau consumarea unui bun economic oarecare, prin caracteristicile sale devenind purtătoarea materială a valorii de schimb.

• Valoarea de schimb apare ca un raport cantitativ, ca proporţie în care valorile de întrebuinţare dintr-o anumită marfă se schimbă cu valori de întrebuinţare dintr-o marfă cu caracteristici diferite, raport care variază mereu în funcţie de loc şi timp. Ea reprezintă forma de exprimare a valorii .

• Cunoscând expresia dublă pe care o are valoarea unui bun economic, cele mai importante orientări în exprimarea şi definirea valorii sunt:

• · teoria obiectivă a valorii (teoria valorii-muncă);

• · teoria subiectivă a valorii (teoria valorii-utilitate);

• · teoria obiectiv –subiectivă (combinarea celor două teorii In una singură).

7.1. Piața concept și forme

• 7.1. Piața concept și forme

• Apariţia şi dezvoltarea pieţei este organic legată de apariţia şi dezvoltarea economiei de mărfuri.

• Piaţa, aşa cum apare ea în prezent, este rezultatul unei îndelungate perioade istorice.

• Dezvoltarea pieţei evoluează în trei direcţii aflate în interdependenţă, şi anume:

• - în spaţiu, prin extinderea actelor de schimb la spatii teritoriale (arii geografice) tot mai întinse;

• - creşterea cantităţii de bunuri economice ce constituie obiect al vânzării-cumpărării;

• - diversificarea structurii bunurilor ce constituie obiect al schimbului, sub incidenţa adâncirii diviziuni sociale a muncii şi a progresului ştiinţifico-tehnic (fiecare nouă ramură sau subramură, domeniu de activitate, devine un nou furnizor de bunuri şi, în acelaşi timp, o piaţă de desfacere pentru alte ramuri şi sectoare).

• Ce se înţelege prin piaţă?

• Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, majoritatea acestora evidenţiază anumite trăsături comune:

• - piaţa este un spaţiu economico-geografic (în care îşi desfăşoară activitatea economică şi în care acţionează agenţii economiei;

• - piaţa este locul de manifestare şi întâlnire a cererii cu oferta (aici are loc compararea, măsurarea, confruntarea mărfurilor din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, ca i a preţului solicitat atât unele cu altele, cât şi cu trebuinţele, dorinţele şi puterea de cumpărare a consumatorilor);

- piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători sau cumpărători;

• - piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători sau cumpărători;

• - piaţa este locul de încheierea a tranzacţiilor (afacerilor) economice, locul de desfăşurare a schimbului, a actelor de vânzare-cumpărare a căror obiect îl reprezintă mărfurile;

• - piaţa este locul de formare a preţului (funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să cumpere, ce şi cât să producă);

• - piaţa este locul de manifestare a concurenţei, care îndeplineşte rolul de regulator;

• - piaţa este „instituţie economică” (născută spontan din relaţiile de colaborare dintre oameni).

• Sintetizând cele prezentate mai sus, se poate spune că, piaţa ar cuprinde toată gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact pentru a schimba bunuri, servicii şi/sau informaţii, indiferent de locul unde acestea se desfăşoară.

• Piaţa reprezintă ansamblul coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de alta parte, se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă).

• Forme:

• a) din punct de vedere al spaţiului economico-geografic de desfăşurare a tranzacţiilor, distingem:

• - pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;

- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;

•